M-am întrebat mereu unde se refugiază cea mai dragă mie dintre speciile pe cale de dispariţie, cowboy-ul. Despre Panda ştim, se caţără în munţi după ultimii muguri de bambus, lupul caută umbra fărâmelor de codru, dar văcarul ce a stăpânit cândva spaţiile nesfârşite din Vestul Sălbatic? Ce face el când hamburgerii se fac din pastile cu potenţator cu gust de vită, iar caii sunt crescuţi doar la uşa fabricilor de mâncare pentru câini?
1975, un trubadur al concursurilor de rodeo, Ed Bruce, scrie una dintre cele mai frumoase balade western modern. Descrie perfect cowboy-ul idealizat aşa cum ni l-au lăsat filmele anilor ’30 şi cum l-au şlefuit poveştile mai noi cu tipi visători, totuşi, duri, rătăciţi în intrigi ale zilelor noastre. E tot arsenalul în melodia asta: catarama uriaşă şi strălucitoare, ca un simbol falic, purtat acolo unde regulile cer să ai pantalonii pe tine, pantaloni ce nu pot fi decât blugi jerpeliţi, simbolul nepăsării faţă de convenţii, empatia egală pentru un căţeluş pufos şi un înger feminin al nopţii, iubirea repede trecătoare, ce mai… tot ce trebuie ca realitatea cuceritorului de la tinereţe să trăiască la fel până când din masculinitatea lui rămâne doar catarama. Sună bine şi totuşi melodia se cheamă “Mammas don’t Let Your Babies Grow Up To Be Cowboys”, un cântec iubit de mine şi de o femeie ce nu mai e acum fizic printre noi.
1978, Balada e preluată de regii stilului outlaw country, Wille Nelson şi Waylon Jennings. Un an mai târziu e prinsă pe coloana sonoră a celui mai bun western modern, “Călăreţul electric” de Sydney Pollack, cu Robert Redford şi Jane Fonda. Coloana sonoră e nominalizată la Oscar în 1980, semn că nu sunt singurul nebun care o apreciază.
Ultima strofă e genială. În ea e concepţia de viaţă pe care nu am avut întotdeauna destulă minte să mă schimb. Cei care nu-l înţeleg sau nu ţin la el nu merită. E mai simplu, şi mult mai masculin, să pleci de lângă ei. Să stai, de exemplu, lângă o femeie care nu te bagă în seamă sau lângă una care îl iubeşte pe omul care ai deveni dacă te-ar putea schimba? Sau într-un grup unde nu te simţi bine? Sau într-o asociere care nu te onorează? Te faci frate cu dracul până treci puntea? De ce? Frăţia e altceva, nu poate fi decât pe viaţă, cât ar putea să ţină puntea aia? Ce rost are să te lupţi pentru a schimba o lume care şi ea la rândul ei parcă are un ţel din a te schimba pe tine.
Ascultaţi-o cu cei doi, cu un backing vocal de vis, Johnny Cash şi Kris Kristofferson.
Sigur, ca mamă nu ai cum să fii fericită cu un fiu mereu cu gândul la alte orizonturi, dar ca mamă de doctor sau avocat te simţi la fel când te gândeşti că nu îl aşteaptă decât aventura mersului cu ATV-ul în vacanţă? Fiecare cu tristeţile şi satisfacţiile sale. La finalul finalului, nefericiţi sunt şi doctorul şi avocatul şi cowboy-ul, măcar văcarul idealizat are obişnuinţa melancoliei când pleacă spre ultimul orizont. Cel pe care nu a mai apucat să-l aducă înspre el, ci zarea l-a înghiţit pe el ca un cetaceu hulpav o celulă de plancton. Nu cred că planctonul poate zâmbi, dar ar face-o, pentru că în drumul final spre intestinele balenei merge neschimbat, aşa cum a trăit toată viaţa, scurtă, dar viaţă.
La finalul melodiei am înţeles unde se refugiază specia asta pe cale de dispariţie, cowboy, în altă parte, mai departe, mereu mai departe. Şi undeva în coburul şeii are o colecţie inepuizabilă de “depărtări”.
P.S.: Ştiu sigur că specia nu va dispărea, sau cel puţin nu prea curând, pentru că ştiu deja un tânăr care a găsit un “mai departe” când lumea în care trăia a încercat prea insistent să-l schimbe.
2 Responses to Specii pe cale de dispariţie. Azi cowboys