Drumul spre casă era aproape mai greu ca restul zilei. Urâtul ridicase o cușcă de beton, zloată, zgomote infernale, iar mișcările oamenilor păreau ale unor muște închise într-un borcan de un copil răsfățat. Nu scăpa nici una, dar fiecare zvâcnire era ca începutul unui zbor, terminat brutal într-un perete…
Ajuns în casă, strada îl bântuia încă. Avea frigul în oase, cenușiul pe pleoape… Își făcu un ceai, dar aroma fructelor nu reușea să alunge din nări aerul greu inhalat. Nu știa ce să facă să scape când, deodată, de dincolo de fereastra ferecată răzbătu un sunet, a crezut la început că e vântul, apoi începu să distingă o ordine în ce auzea, ca și cum un curent de aer luase cu el dintre blocuri tot ce mai era frumos, iar șuieratul devenise muzică…
Asculta și se întinse pe spate, mâna stângă lăsă ceașca de ceai pe o măsuță și apoi rămase cu palma deschisă spre fereastră, dreapta se odihnea pe piept. Simțea cum vibrațiile chitarelor pătrund în el prin palma desfăcută, îl străbat și apoi, cu mâna dreaptă, le ghida spre locurile ce îl dureau după contactul cu lumea de afară. Frigul, cenușiul, zgomotul, duhoarea dispăreau, totul se curăța în urma lor și apoi, ușurat de povara urâtului, a știut că poate zbura.
În gol, făcea tumbe, plana și… Stai! Cum să zbori prin viscol! Ce bucurie ar putea fi asta? Dar nu mai era viscol. Era cald. Privi în jos și văzu că locul cenușiului era luat de verde crud, pătat alb și roz de flori, meri, cireși, vișini… Își ascuți privirea până a putut distinge cele mai mici amănunte…
Mirosul de proaspăt îi curăța sufletul. Avea să mai stea-n primăvara minții lui destul pentru a i se cicatriza rănile provocate de acea zi. Apoi se va trezi, muzica va redeveni șuier, verdele va fi din nou cenușiu…, dar va fi puțin mai suportabil.
P.S.: Piesa Visul – versuri de Dinu Olărașu și muzica de greu egalatul Ducu Bertzi – a intrat în repertoriul folkistului în 2009, dar abia acum a înregistrat-o într-un studiou. A făcut-o pe orchestrația lui Adi Ordean, care l-a mai ajutat la alte albume, și cu vioara nelipsitului său prieten Mihai Neniță. A ieșit un zbor, planat, lin, parcă dai prima oară din aripi și apoi sunetele, precum curenți de aer, te poartă unde vrei sau… unde vor, oricum într-un loc mai frumos, așa cum îi stă bine unui vis să facă.
Nu spun ce urmează doar pentru că am primit cadou prima suflare spre public a versiunii, ci pentru că e adevărat. Luni seară, când Rareș mi-a trimis melodia am ascultat-o de câteva ori la rând. M-am surprins plângând, bărbătește, discret, poate fără lacrimi, dar tot plâns era. Pentru că… fără vise am fi niște saci de carne ce așteaptă să redevină țărână. Și ce dacă, vorba lui Olărașu, Dumnezeu vrea să visăm mereu același vis gri-închis, tot vis este!
P.P.S.: Cândva creația/visarea era o menire, acum e un refugiu…
P.P.P.S.: Tehnica de Autocontrol prin meditație e inspirată din creația unei minți luminate a țării noastre, profesorul Dan Seracu, de la a cărui moarte prematură se împlinesc, peste câteva zile, 12 ani. Acest suflet etern a dăruit oamenilor ce au avut norocul de a îi afla studiile speranța că își pot înfrumuseța realitatea și, prin forța propriilor minți, pot chiar înfrumuseța realitatea ce va să vie… Cine poate înțelege ce am spus aici bine, cine nu… ok…
P.P.P.S.: Doamne iartă-mă, în alți ani umblam cu mânecă scurtă în februarie!!!
Ultimul P.S. Fotografiile lui Alex Mazilu îmi arată că primăvara este o stare de spirit și nu are prea mare legătură cu ce este afară…
Pingback: Tehnici de Autocontrol : Alex Mazilu – Daily Photo Blog / Photo Blogging