Category Archives: Texte de vineri

Puţină lume, din deja puţinii intersaţi, ştie că eu colecţionez poveşti despre melodii. E o pasiune care cere destul de mult timp, dar e reconfortant să înţelegi unele hituri dincolo de linia melodică sau de a şti cine le-a scris. O astfel de poveste merită să o „notez” pe un „colţ de internet” în speranţa că va trage măcar cineva o învăţătură despre scris, despre presă.

Cântecul se numeşte „Carmelita” şi mica lecţie se ascunde în diferenţa aproape insesizabilă dintre cele două versiuni ale sale. E o baladă country-rock despre lumea consumatorilor de droguri, la fel de cunoscută ca temă sau gen precum Lucy in the Sky with Diamonds a lui The Beatles, Mister Tambourine Man a lui Bob Dylan, Cocaine cu JJ Cale sau Sunday Morning Coming Down scrisă de Kris Kristofferson. Carmelita e scris de un artist mai puţin cunoscut în România, deşi şi-a pus amprenta pe muzica multor staruri mondiale, Warren Zevon. A scris melodia în 1972, dar a cântat-o prima oară abia în 1976. Povestea e simplă. Drogatul e un scriitor ratat. Ascultă la radio nişte mariachi şi i se face dor de iubita mexicancă, rămasă în Ensecada, o staţiune din Baja California, Mexic. El e în sevraj la marginea Los Angeles-ului, în Echo Park. Pentru heroină, drogul săracilor, el hotăreşte să-şi amaneteze singurul bun ce ar fi putut în viitor să îl scoată din starea în care e şi în care se afundă, o maşină de scris Smith Corona. O maşină scumpă la vremea aceea, o marcă apărută în 1896 şi învinsă 100 de ani mai târziu de popularizarea PC-urilor. Scriitorul în sevraj o vinde şi e clar pentru oricine că nu mai are niciodată nici o şansă de a nu se scufunda.

Faceţi o pauză şi ascultaţi versiunea lui Warren Zevon.

Acum vine elementul ce, după mine, dă farmec vânătorii de poveşti despre melodii. În 1977, melodia e cântată de Linda Ronstadt, o legendă country, ale cărei rădăcini de familie se duc până în El Paso, ultima localitate din lume care a interzis duelurile cu arme de foc. Ce vremuri!! Fanilor country nu aveai de ce să le cânţi despre Smith Corona, dacă ar fi avut o astfel de maşină de scris ar fi vândut-o şi ei, şi nu neapărat pentru droguri. De valoare pentru ei era un revolver Smith & Wesson. Tot la amanet ajunge.  Finalul e şi el acelaşi, drogatul ajunge în închisoarea comitatului. Toţi cei care au mai interpretat melodia după 1977 au făcut-o vorbind despre revolver. Poate şi fiindcă Smith Corona, ca marcă şi produse, se afunda în uitare, iar Smith & Wesson a rămas un nume.

Înainte de a desprinde un înţeles şi pentru gazetarii din această poveste, ascultaţi, dacă vă permite timpul, şi versiunea cu arma în text, în interpretarea lui Willie Deville, un mare artist, dispărut anul trecut, la numai 58 de ani.

Poate pentru publicul mai rafinat din Los Angeles sau New York şi văcarii de la graniţa cu Mexicul e o mare diferenţă între maşina de scris şi revolverul din baladă, dar pentru gazetari nu ar trebui să fie. Cândva, maşina de scris era o armă. Noi am amanetat-o, dar ne-a ajutat mult şi sistemul, iar acum, din puţinii bani obţinuţi pe ea, ne cumpărăm câte o doză din sezaţia că facem ceva senzaţional şi important.

La începutul anilor ’90, cuvintele aveau mare importanţă. Veneam după o perioadă în care nu le putusem folosi. Totuşi, nu aveau efect, scriai şi cuvântul mergea doar la cel care credea deja în aceleaşi lucruri ca şi tine. A durat ceva până ziare ca „Evenimentul zilei“, „Adevărul“ puteau declanşa o anchetă sau puteau provoca o demisie. Apoi autorităţile au învăţat ceva. Spre sfârşitul anilor ’90, erau împărţite juma-juma anchetele declanşate de diversele autorităţi la sesizarea unor articole de presă cu acelea „scurse” spre ziare tocmai de procurorii, poliţiştii sau comisarii de gardă financiară ce urmau să se sesizeze.

Atunci a început „amanetarea” maşinii de scris, sau a revolverului, cum vreţi. La sfârşitul regimului Emil Constantinescu, dezvăluirile curgeau dinspre Convenţie spre presă, în speranţa că Ion Iliescu nu va ajunge preşedinte. Aceea a fost prima campanie în care publicul dezvăluirilor a votat exact împotriva celor care alimentau campaniile.

În 2004 a fost ultima campanie în care dezvăluirile au mai contat, de atunci orice s-a scris în presă a avut efectul contrar. Primari, deputaţi, senatori sau chiar candidaţi la preşedinţie împotriva cărora s-au publicat materiale au câştigat alegerile, deşi multe din datele apărute erau perfect reale şi verificabile. Cele mai bune exemple sunt primarii care au ajuns după gratii după ce au câştigat alegerile cu majorităţi confortabile.

Pe lângă acest efect simplu de identificat pentru oricine, mai e unul: autorităţile au încetat şi ele de mult să se mai sesizeze la ce scrie presa, iar omul simplu, cititorul, privitorul sau ascultătorul, simte când participă, chiar şi prin simpla parcurgere a materialului de presă, la un demers inutil. De foarte mulţi ani am lăsat să se adeverească proverbul „Câinii latră, caravana trece” şi acum ne mirăm că nu se cutremură munţii când scriem sau filmăm.

Sincer, soarta presei de investigaţii spre momentul în care vom exclama „Carmelita, ţine-mă strâns, cred că mă scufund…”.

P.S.: Reproduc mai jos şi versurile baladei

Carmelita

written by Warren Zevon
© 1972 Warner-Tamerlane Publishing Corp & Darkroom Music (BMI)

I hear mariachi static on my radio
And the tubes they glow in the dark
And I’m there with you in Ensenada
And I’m here in Echo Park

Carmelita, hold me tighter
I think I’m sinking down
And I’m all strung out on heroin
On the outskirts of town

Well I pawned my Smith Corona (Smith and Wesson)
And went to meet my man
He hangs out down on Alvarado Street
By the Pioneer Chicken stand

Carmelita, hold me tighter
I think I’m sinking down
And I’m all strung out on heroin
On the outskirts of town

Well I’m sittin’ here playing solitaire
With my pearl handled Derr’
The county won’t give me no more methadone
And they cut off your welfare check

Carmelita, hold me tighter
I think I’m sinking down
And I’m all strung out on heroin
On the outskirts of town

Vreau de vreo două săptămâni să scriu acest text, dar (pe lângă că nu aveam unde) mă împiedicam de alegerea persoanei sau persoanelor cărora să-l dedic. Primul la care m-am gândit este omul care m-a ajutat să-mi strâng lucrurile din vechiul birou pe care-l părăseam după şapte ani. Nu ai cum să-l uiţi vreodată pe tipul care îţi cumpără cutia în care îţi îndeşi toate nimicurile ce ţi se par indispensabile la firma la care te-ai gândit până şi în ziua în care ţi-ai îngropat tatăl. Apropo, toate au rămas nedespachetate într-un colţ al noului meu birou. Apoi m-am oprit asupra omului (un băiat de viaţă, aşa cum eram şi eu până acum câteva luni, cu sufletul la fel de mare ca şi gura) care încă din ziua în care am rămas şomer s-a gândit la cum să mă ajute să mă întorc cumva la singurul lucru pe care, zic eu, ştiu să-l fac. Până la urmă a reuşit… spre supărarea multora cu care, acum ceva timp,  sunt sigur că nu avea de gând să se certe. Un editorial merită şi cei şapte colegi alături de care am reînvăţat să mănânc la împinge-tava. Miile de planuri făcute în ultimele luni şi miile de deziluzii trăite în timp ce alţii sărbătoreau Sfântul Ion, Buna Vestire sau Paştele merită câteva rânduri sau chiar un capitol într-o carte de amintiri de pe frontul iluzoriei vieţi publice româneşti. Apoi sunt trei avocaţi ce şi-au  sacrificat familiile vineri de vineri, timp de trei luni, ca să joace texas holdem cu mine. Sau doi copii frumoşi ce ar fi fost în stare seară de seară să pregătească o masă şi o vorbă de încurajare doar pentru a mă ajuta să nu mă cred singur. Multe lucruri frumoase mi-a dăruit viaţa în aceste luni ce ar putea părea cele mai negre din cariera mea, dar rămân măcar un strop arogant şi nu dedic aceste rânduri nici unuia dintre ei, ci… telefonului meu.

Din perioada mea de aroganţă maximă mi-a rămas o pasiune, am cele mai noi şi mai bizare telefoane de pe piaţă. Nu le folosesc la capacitatea lor maximă, dar îmi place să pun o melodie vintage pe un minicomputer mai tânăr ca anotimpul în care suntem. Ei bine, telefoanele mele întotdeauna au sunat neîncetat. De dimineaţa până seara îmi tulburau plăcut liniştea. Nu mă amăgeam că toţi cei care mă întrebau de câteva ori pe zi ce mai fac mureau de grija mea. Ştiam, evident, că majoritatea închideau telefonul şi apoi se lăudau celor de alături că vorbiseră cu mine. Mă sunau după fiecare editorial sau apariţie la televizor ca şi cum cu banalitaţile mele le schimbam filozofia de viaţă. Mă sunau, unii, uneori, şi doar ca să mă salute şi apoi închideau. Ca mai toţi directorii de ziare, umblam cu încărcătorul la mine şi mă alintam că nu mai suport să îl încarc zilnic. Aiurea! Suportam, şi încă foarte bine!

Telefonul a sunat neîncetat şi după ce am dat caseta cu incidentul de la Ploieşti. A sunat ca întotdeauna şi după alegerile prezidenţiale din decembrie. Poate că mesajele din convorbiri se mai schimbau în funcţie de scena politică, dar telefonul tot suna neabătut. A tăcut doar după 5 ianuarie, când s-a închis ziarul Gardianul. Parcă ordinul de a stinge lumina la firma pe care o conduceam a declanşat şi comanda de silent pentru telefon. Brusc pe nimeni nu mai interesa ce fac sau părerile mele despre diverse lucruri. Din zecile de producători care mă sunau zilnic, mai telefonau doar doi, de la emisiunea de weekend a unui fin intelectual şi de la talkshow-ul unei doamne mereu indignate de ce se întâmplă în România. Le mulţumesc acum, în ultimele luni au fost ocazii aproape unice pentru a mă bărbieri şi a mă îmbrăca în altceva decât în hanorac şi tricou.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu mă plâng, am primit totul ca pe o lecţie de la un binecuvântat profesor. Mi-am luat notiţe şi am repetat în fiecare zi ca pe o temă din care urmează să fiu ascultat, miza fiind trecerea în clasa următoare. Am adăugat aici şi lecţia oamenilor pe care i-ai ajutat ani de zile şi care, când au simţit că faci ceva nou şi nu fac parte din planurile tale, te înjură pe unde pot!

Până într-o zi… când anunţul cu apariţia ziarului Puterea a fost oficial. Atunci telefonul meu a început să sune din nou! Au dat dracii în el când s-a anunţat că panglica noului ziar o va tăia Mihail Gorbaciov!

Am o obişnuinţă. În fiecare zi de luni îmi schimb melodia de ringtone. În săptămâna în care telefonul a început să sune din nou, alesesem „My Rifle, my Pony and Me” cu Dean Martin şi Ricky Nelson. În ziua în care fostul preşedinte al Uniunii Sovietice a confirmat venirea în România, am ascultat refrenul bătrânei melodii de cowboy de cel puţin 50 de ori. A doua zi de cel puţin 200 de ori… acum… umblu iar cu încărcătorul la mine.

Miercuri, pe 14 aprilie, la lansare, oamenii care nu m-au sunat patru luni îmi cereau autografe pe noul ziar. Credeau poate că vorbesc cu acelaşi om. Că respectăm convenţia „vorbim cât amândoi suntem bine, după aia ne salutăm doar dacă ne vedem întâmplător”. Numai că eu învăţasem ceva.

Poate par patetic, dar nu prea mai îmi pasă de convenţii, aşa că m-am gândit că Dumnezeu a avut ceva în cap de a ales tocmai acea melodie pentru a mă trezi din nou la realitate. Ea face parte din coloana sonoră a filmului „Rio Bravo”, o capodoperă western, marca John Wayne. Momentul în care e plasată e genial, însă. Cei patru sunt asediaţi într-o închisoare din chirpici, ameninţaţi de o armată de desperados, în mijlocul unui oraş în care nimeni nu e dispus să îi ajute. După scena de un calm desăvârşit urmează o luptă de pomină. În caz că nu mai ţineţi minte din copilărie filmul, ei scapă.

Am înţeles la capătul acestor luni lungi că oricâţi oameni ai la un moment dat în preajma ta, de fapt te ai doar pe tine, carabina şi calul. O să vedeţi în lunile următoare că nici nu prea îmi trebuie altceva nu ca să răzbesc, asta ţine de Dumnezeu, nu de noi, ci ca să fiu eu.