Category Archives: Texte de vineri

Azi scriu doar pentru două persoane, dar nu mă supăr dacă „trageţi cu urechea” la ce am de spus. Scriu pe net, pentru că unul dintre destinatari este prea departe ca să mă audă direct, chiar şi în mileniul comunicaţiilor instant, iar celălalt e prea mic deocamdată să citească şi vreau cuvintele astea să-i rămână pentru când o fi destul de mare să se întrebe de ce tatăl ei nu e la fel cu ceilalţi taţi. Vreau să le spun o poveste pe care nu o ştie nimeni întreagă, dar pentru fragmente din ea sunt destui care ar putea băga mâna-n foc că e reală. Şi e reală, sută la sută… Din păcate.

Prenumele mele reale sunt Alexandru şi Dan, dar nimeni nu m-a strigat vreodată aşa. Cred că, după atâţia ani, nici nu aş reacţiona la ele. Alecu, aşa îmi spun toţi încă de când am făcut primii paşi, nu am ştiut niciodată cine mi-a ales porecla asta, diminutiv, sau ce-o fi, dar cel – sau cea – care a făcut-o mi-a schimbat viaţa. Se spune că un prenume îşi pune amprenta pe destinul copilului, aşa o fi, dar am văzut mulţi Bogdan care nu erau dăruiţi de Dumnezeu cu nimic şi destui Alexandru care nu au învins nici măcar la o partidă de popa-prostu’. Alecu însă are o putere (bună, rea, doar la bilanţul final vom şti) ieşită din comun, fără a fi printre sfinţi, ci, cred eu, din cauza unei melodii tembele de copii, „Nea Alecu, nea Alecu tunde oaia şi berbecu’”.

Pentru cei care mă cunosc acum, personajul de la începutul acestei poveşti le va părea un extraterestru. Are păr, câţiva anişori, dar povestea se perpetuează până face 14 ani, când merge pe holul şcolii nu se dezlipeşte de pereţi. Nu ridică ochii şi ar roşi la orice mustrare i-o face învăţătoarea. Oricum, a evoluat de la grădiniţă, acum ştie deja să se lege singur la şireturi şi nu mai aşteaptă o colegă pentru a traversa strada! Tresare la zgomote, dar unul anume îl face să plângă, când colegii fac roată în jurul lui şi cântă „nea Alecu, nea Alecu…” nu-l loveau, nu-l ciupeau, nu aruncau cu lucruri scârboase în el, doar îi cântau. Şi îl durea. Şi nu avea ce face. Acasă putea discuta despre asta doar cu mama lui, tatăl adoptiv, profesor universitar, cu o funcţie de conducere, nu avea timp să asculte prostii, iar femeia îi spunea că trebuie să înveţe, să ia note bune şi premiile vor alunga orice jignire adusă de copiii proşti. Notele şi premiile nu alungau însă nimic. Credeţi-mă, când te cheamă Alecu înţelegi perfect bancul cu Ion Căcat care se duce la primărie să-şi schimbe numele în Vasile Căcat, pentru că voia să se serbeze de Revelion. Avea, puştiul din poveste,  şi un refugiu.

Sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 în România. Proastă perioadă să faci o pasiune pentru vreo latură a artei. Mai ales western… La tv se dădea rar câte un film, căruia i se tăia genericul şi i se inventa un nume, cât mai fără legătură cu originalul, iar la cinema erau programate doar pe litoral, vara. Un bunic al cărui suflet nu s-a adaptat niciodată la chingile comunismului l-a îmbolnăvit pe copil cu poveşti despre cowboy, dueluri, onoare, plecări spre zări îndepărtate. Filme mai găseai poate pe atunci, păstrez şi acum cotoarele de la abonamentele la Cinematecă sau Arlus, dar muzica eroilor din poveştile bunicului o găseai mai greu. Un disc cu Kenny Rogers, câteva casete înregistrate pe sub mână la defuncta Radioprogresul şi, pe la începutul anilor ’80, a scos Electrecord două discuri cu melodii country&western înregistrate probabil într-un studio din RDG. Erau pe ele celebrele „Oh Susanna“ şi „Red River Valley“, dar, pe discul al doilea, prima pe faţa a doua (discutăm, evident, de discuri de vinil!) era o melodie pe care nu o ştia nimeni în ţara noastră, „A Boy Named Sue“.

Prost interpretată pe disc, cu o pedal steel guitar prea agresivă pentru o piesă vorbită, ce m-a şocat atunci a fost povestea. Eroul principal primeşte, de la tatăl lui care l-a părăsit de mic, numele de Sue, şi trebuie să devină un dur pentru a se proteja împotriva celor care râd de prenumele lui. Devine un luptător… cu pumnii de fier, cu pistol, cuţit şi tot tacâmul unei poveşti western. Sigur, nici autorului, nici mie, ascultând-o, nu ne-a trecut prin cap că mai era şi soluţia schimbării numelui buclucaş! Mai mult de un an, ascultând în paralel Nea Alecu şi povestea lui Sue, m-am gândit că poate premiile la şcoală nu sunt soluţia. Poate că rezolvarea era în pumni!

Nu din muzică te schimbi, ci dintr-o conjunctură, o rudă destul de nebună să te ducă într-o sală de forţă săpată sub pista de ciclism de la Dinamo şi poate şi prea rutinata scăpare din lesă a unui copil tocilar. Dumnezeu ştie, deşi ceva amănunte trebuie să fie şi pe la contracandidatul său! Cauţi ceva într-o lume care nu e ta? Probabil ca nu, ce găseşti vine de la sine. Şi vin, dacă nu ai astâmpăr. Începi cu un grup de prieteni, vă spuneţi „bandă”, apoi simţi teritorialitatea, ţi-o aperi, apoi „teritoriul” devine oraşul. Prenumele cândva de batjocură a devenit poreclă, nume de oraş. Cu mici variaţii, evident, cel mai mult mi-a plăcut cum îl striga un anumit neam ţigănesc, Alekaya. Să povestesc prin câte sau prin ce am trecut de-a lungul anilor? Nu, e de-ajuns că aproape orice film sau melodie despre viaţa de stradă din România sunt copilării pentru speriat copii care întârzie noaptea prin cluburi.

Dumnezeu a vrut ca impulsul dat de primii ani de „tocilărit” să fie destul de puternic pentru a mă ţine de şcoală şi  am o vorbă, de care unii râd crezând că e o glumă, când eu am început a doua facultate, prietenii mei din adolescenţă erau la a doua recidivă. Lecţiile de stradă au ajutat numele de Alecu să se impună atât cât s-a putut şi în alte lumi, cred că acum, după aproape 30 de ani, din orice mediu ar proveni, oameni cu minte de copii care ar vrea să se prindă într-o horă şi să-mi cânte „Nea Alecu” în batjocură, s-ar gândi de două ori înainte de-a o face. Ba, mai mult, cântecul cu tunsul oii şi a berbecului a devenit una dintre melodiile mele preferate.

Adică până la urmă a fost un nume bun şi mă bucur că am insistat să-l păstrez prin toate lumile pe unde m-a purtat o viaţă frumoasă, inedită şi plină de lecţii bune, pentru că toate provin de la El. Mă bucur şi că îl folosesc drept semnătură. Am să revin la acest nume, dar acum aş vrea ca acei doi pentru care am scris să asculte povestea băiatului ce a luptat să-şi păstreze numele. Nu mai e versiunea redegistă, ci originalul, cântat de Johnny Cash. Aveam să aflu, după mulţi ani, că e scrisă, culmea, de un autor de benzi desenate, Shel Silverstein, devenit cunoscut nu pentru că a cochetat cu muzica country, ci pentru cărţile pentru copii. Povestea e inspirată de un avocat, celebru în anii ’60, care a fost botezat Sue, în amintirea mamei sale care a murit la naştere. În melodie, tânărul se întăreşte în lupte cu un singur scop, să-şi întâlnească şi să-şi ucidă tatăl care l-a batjocorit. Se găsesc, se luptă, nu se dovedesc unul pe celălalt şi atunci se acceptă ca tată şi fiu.

Când o melodie te obsedează, cauţi şi asemănări cu tine. De exemplu, Cash a cântat prima oară acest cântec pe 24 februarie 1969, în concertul care l-a relansat, ţinut într-o închisoare celebră. Adică melodia e mai bătrână decât mine doar cu o lună. Tipul din poveste îşi pierde în bătaie o bucată de ureche, or, o bucată din una dintre urechile mele a rămas acum mulţi ani într-o fundătură de stradă bucureşteană! Sper că şobolanul care a râgâit după ce a găsit-o pe jos a murit în chinuri la o deratizare!

Eram mic şi în preajma mea erau cinci oameni când mi s-a spus prima oară Alecu. Se pare că Dumnezeu a avut mai mare nevoie decât mine de trei dintre ei, al patrulea nu-mi mai poate răspunde la nici o întrebare, iar al cincilea… În fine, poate aflu cât de curând cum m-am potcovit cu numele ăsta. 40 de ani am fost prea ocupat să mă lupt să nu-l schimb, acum, când mă simt OK cu el, parcă m-ar interesa.

„A Boy Named Sue”

My daddy left home when I was three
And he didn’t leave much to ma and me
Just this old guitar and an empty bottle of booze.
Now, I don’t blame him cause he run and hid
But the meanest thing that he ever did
Was before he left, he went and named me „Sue.”

Well, he must o’ thought that is quite a joke
And it got a lot of laughs from a’ lots of folk,
It seems I had to fight my whole life through.
Some gal would giggle and I’d get red
And some guy’d laugh and I’d bust his head,
I tell ya, life ain’t easy for a boy named „Sue.”

Well, I grew up quick and I grew up mean,
My fist got hard and my wits got keen,
I’d roam from town to town to hide my shame.
But I made a vow to the moon and stars
That I’d search the honky-tonks and bars
And kill that man who gave me that awful name.

Well, it was Gatlinburg in mid-July
And I just hit town and my throat was dry,
I thought I’d stop and have myself a brew.
At an old saloon on a street of mud,
There at a table, dealing stud,
Sat the dirty, mangy dog that named me „Sue.”

Well, I knew that snake was my own sweet dad
From a worn-out picture that my mother’d had,
And I knew that scar on his cheek and his evil eye.
He was big and bent and gray and old,
And I looked at him and my blood ran cold
And I said: „My name is ‘Sue!’ How do you do!
Now your gonna die!!”

Well, I hit him hard right between the eyes
And he went down, but to my surprise,
He come up with a knife and cut off a piece of my ear.
But I busted a chair right across his teeth
And we crashed through the wall and into the street
Kicking and a’ gouging in the mud and the blood and the beer.

I tell ya, I’ve fought tougher men
But I really can’t remember when,
He kicked like a mule and he bit like a crocodile.
I heard him laugh and then I heard him cuss,
He went for his gun and I pulled mine first,
He stood there lookin’ at me and I saw him smile.

And he said: „Son, this world is rough
And if a man’s gonna make it, he’s gotta be tough
And I knew I wouldn’t be there to help ya along.
So I give ya that name and I said goodbye
I knew you’d have to get tough or die
And it’s the name that helped to make you strong.”

He said: „Now you just fought one hell of a fight
And I know you hate me, and you got the right
To kill me now, and I wouldn’t blame you if you do.
But ya ought to thank me, before I die,
For the gravel in ya guts and the spit in ya eye
Cause I’m the son-of-a-bitch that named you „Sue.'”

I got all choked up and I threw down my gun
And I called him my pa, and he called me his son,
And I came away with a different point of view.
And I think about him, now and then,
Every time I try and every time I win,
And if I ever have a son, I think I’m gonna name him
Bill or George! Anything but Sue! I still hate that name!

E weekend, aşa că dă-i în constituţionala mea şi să ma pupe-n csat, azi vreau să vorbesc despre muze. Poate şi pentru că multe din lucrurile care ni se întâmplă sunt inspirate de femei, sau cel puţin aşa pare, la o primă şi, evident neserioasă, vedere. Femeie-muză, de multe ori m-am întrebat care anume din calităţile unei femei o transformă şi în muză. Adică, ştim trăsătura dintr-o femeie care o transformă din obiect al adoraţiei în sursă de inspiraţie? Tehnic, imaginaţia o ia razna în faţa unei muze.  Poate că ea e doar frumoasă, iar cel ce o priveşte e doar un om şi atunci totul se reduce la un act sexual, reuşit sau nu, depinde câtă bază pui pe imaginaţie în chestii de astea. Dar nu la genul ăsta de inspiraţie în faţa unei femei vreau să mă gândesc în acest weekend. Ci la femeia care te inspiră să creezi, să laşi ceva în urma ta sau măcar să te ridici după ce ai căzut. Adică muză, dar nu una din cele nouă fiice ale lui Zeus, ci una mai pământeană, mai accesibilă.

Ca tip ce a scris femeilor în cursul anilor pot spune că sunt două genuri de astfel de texte. În primul rând sunt poezelele menite a îi arăta că eşti un romantic incorijibil şi că vrei de la ea dor să o ţii de mână în parc şi că nici nu te gândeşti la sex. După ce o citeşte şi se înduioşează, roşeşte şi te pupă timidă pe obraz, sper că eşti destul de bărbat să treci rapid peste plimbarea prin parc, pentru că altfel, vorba derbedeilor, o să o pupi în fund pe lumea cealaltă. Al doilea tip frizează arta – şi creaţia, aşa cum o definim de obicei, dar şi arta unei femei de a fi atât de femeie până la a inspira aşa ceva. E vorba de a crea ceva cu gândul la ea. Şi, de la cele nouă legendare fete până în zilele noastre, cred că marile opere ale omenirii au fost sculptate, scrise, compuse, zidite, filmate cu gândul la câte o femeie cu veleităţi de muză. Mai mult, îmi place să cred că relaţia muză-artist merge până la o comuniune mentală ce se distruge doar odată cu opera inspirată.

Acum aş vrea să aveţi răbdare să ascultaţi o melodie pe care poate că o ştiţi deja, „ Me and Bobby McGee” cu Janis Joplin. Mulţi s-au legănat pe ea, dar puţini ştiu că ea îşi cânta de fapt cântecul de lebădă. Şi că de fapt acest cântec a fost inspirat de ea. Adică o muză ce îşi inspiră o operă, o interpretează şi apoi moare subit, ca şi cum atât a avut Dumnezeu de cerut de la ea şi orice altceva ar fi fost de prisos.

„Me and Bobby McGee” a fost scrisă de iubitul lui Janis Joplin, Kris Kristofferson. Acum, după 30 de ani, el e mai cunoscut ca ea, dar atunci, în vara lui 1970, ea revoluţiona muzica mondială cu vocea ei unică, iar el era un fost măturător, în studiourile unde deja înregistrau Johnny Cash sau Roger Miller, care încerca să-şi plaseze melodiile starurilor country. Diva rock îl iubea şi evident şi el pe ea. Cu gândul calat pe ea, scrie melodia. Are în ea unul dintre cele mai frumoase versuri din muzica country: mă simţeam la fel de jerpelit ca blugii de pe mine, devenit în timp o adevărată lozincă a derbedeilor de pe întreg mapamondul, poate cea mai bună definiţie a aspiratorului de femei care este combinaţia de blugi tociţi, barbă nerasă câteva zile şi o privire în care se amestecă un strop de romantism, ceva şmecherie şi reflexia altor zări.

Kristofferson nici nu se gândea să îi dea melodia iubitei sale. A umblat mult până a acceptat să i-o cânte Roger Miller. Trubadurul baladelor de vagabondat prin toată America acceptă şi „Me and Bobbie McGee” urcă pe locul 12 în charturile de country. Nu am scris greşit, iniţial melodia avea în titlu prenumele unei femei, logic.

Între timp, Joplin aude cântecul şi vrea să-l interpreteze. O înregistrează fără să ştie Kristofferson şi chiar vrea să îl includă pe albumul Pearl, ce urma să fie lansat în iarna lui 1970. Pe 4 octombrie, însă, dintr-o supradoză de drog, injectată accidental sau voit, nimeni nu ştie, muza moare. Avea 27 de ani. El ascultă pentru prima oară versiunea de studiou a melodiei interpretate de ea după ce Joplin era moartă. Versiunea înregistrată de Janis Joplin a rupt în timp barierele unui simplu hit, fiind pe poziţia 148 în topul celor 500 cele mai bune melodii ale lumii. Ca şi cum Dumnezeu, puţin ruşinat de ce a făcut, a hotărât să aşeze lauri pe rodul iubirii-inspiraţiei din sufletele celor doi creatori.

După moartea iubitei, Kris Kristofferson a oferit balada oricui a dorit să o cânte, dar el nu a putut să o interpreteze pe o scenă timp de 20 de ani. La final, ascultaţi-o şi cu el, alături de Johnny Cash, Willie Nelson şi Waylon Jennings, trei giganţi care, în urmă cu mulţi ani, au intuit un talent în măturătorul din studioul Sun Phillips.

E vineri spre seară şi iar renunţ la subiectele ce ar putea fi de interes pentru dumneavoastră, aşa că voi vorbi, aproape singur, de gândurile inspirate după ce am ascultat o melodie mai puţin cunoscută a lui Johnny Cash. Are numai trei minute, nu a fost niciodată un hit, dar are ceva sublim în ea, povestea. Fiecare vede ce vrea într-o melodie sau chiar nu vede nimic. Dar mie, Matador a lui Johnny Cash îmi vorbeşte de eterna nepotrivire dintre dorinţele unui bărbat şi cele ale unei femei.

Scena închipuită de regele muzicii country este relativ simplă. Matadorul se pregăteşte să intre în arenă. Probabil ţine spada gata pentru a-i da lovitura finală taurului. Matadorul deschide şi închide întotdeauna corida. Îl irită pe animalul ce va fi ucis cu pelerina roşie şi apoi e rândul picadores să continue. Pe cai îmbrăcaţi cu armuri din răchită, înarmaţi cu lănci, picadores obosesc taurul şi, mai important, îi dau lovituri la muşchii picioarelor pentru ca mişcările sale să nu mai fie bine cordonate. Intră apoi în arenă banderilleros, dacă sunt pedeştri, sau rejoneador, dacă sunt călare, de obicei matadori în pregătire. Sunt cei care înfig, cu gesturi imitate şi în dansurile flamenco, ţepuşele colorate în ghebul taurului. Acolo sunt centrii durerii pentru aceste animale. Rănit, cu sângele şiroindu-i uneori din zeci de răni, taurul îl înfruntă în final din nou pe matador. Lovitura de sabie ţinteşte, prin spatele gros al taurului, direct aorta. Apoi urmează, cred eu, esenţa poveştii, în ovaţiile mulţimii, plin de sânge, matadorul taie urechea taurului ucis şi o oferă iubitei sale, aflate în public.

Eroul din povestea noastră ucide, dar femeia iubită nu mai e a lui. Urechea însângerată o va recâştiga? Anita, cum o botează Cash, nu poate fi decât brunetă, poate cu un trandafir roşu prins în păr, pe care, de obicei, ar trebui să-l desprindă şi să-l arunce matadorului în schimbul bucăţii însângerate. O va face şi acum, uitând de acel anonim „celălalt” adus la spectacol?

Acum melodia:

Cuceritul unei femei sau recuceritul unei iubiri pierdute e o artă, după unii, un hazard, după alţii. Ca bărbat, poţi alege cele mai bizare căi spre inima ei. Nu întotdeauna sunt şi cele mai bune. Faci un calcul, financiar, bineînţeles, şi porneşti la asalt. La început cu o floare, apoi un buchet. Uneori smulgi un zâmbet abia la primul parfum dăruit, alteori trebuie să mergi pâna la ceas, bijuterii… La unele merge, asta e pasul unde punctezi. Cu cât punctezi mai sus pe scara cumpărăturilor, cu atât va ţine mai puţin relaţia. Altele te refuză şi disperat, lefter, cu ochii gata să verse lacrimi, mergi după ea ca un bichon plin de noroiul refuzului şi nu ştii dacă vei mai apuca vreodată clipa să o ţii de mână la un apus de soare. De altceva ce să mai vorbim? Şi deodată, în spatele unui restaurant de lux, unde ţi-ai cheltuit ultimii bani doar ca ea să-ţi spună că nu îi e foame, se aude un miorlăit de pisic sau un scheunat de căţeluş. Te apleci să-l iei în braţe, doar pentru că te simţi la fel de singur şi de jigărit ca el. Uiţi că ar putea avea purici sau boli, îl stângi în braţe şi deodată simţi pe umăr atingerea după care ai jinduit zadarnic de câte ori intri într-o bijuterie sau parfumerie. Nu te va săruta întâi pe tine, pisoiul va fi primul fericit (merită, îl aşteaptă apoi o viaţă de orăcăit pe streaşină!), dar sigur urmezi tu.

Căile or fi diferite, dar eu, în naivitatea mea în domeniu, mă gândesc că dacă matadorul din povestea de 2 minute şi 45 de secunde va ucide taurul, Anita va lăsa braţul celuilalt, măcar cât să culeagă bucata sângerândă de carne. Poate va da şi trandafirul din păr. Sau poate chiar….

Sincer, femeile nu rezistă la ofranda sângelui. Fie sângele vărsat la propriu, fie cel imaginar scurs din firma unui rival, fie doar prinderea virtuală a unui criminal (să nu uităm că suntem în secolul 21) smulge de pe buzele oricărei femei acel zâmbet care spune „Da”. Fie timidă, gata să leşine dacă vede un ac de seringă, gospodină cu urma de cordon de capot pe burtă, doamnă ce nu suportă mirosul străzii, toate ar vrea să sărute o gură de bărbat ce are, la figurat, pe buze sângele cuiva, oricui. La fel cum orice femeie din lume ar ţine în braţe măcar pentru o secundă un învins. Doar cât să-şi manifeste instinctul matern şi apoi te lasă pentru unul cu sânge pe haine.

Şi apoi îl lasă şi pe ăla pentru unul care nici nu pierde, nici nu câştigă nimic. Dar gustul sângelui vărsat de dragul ei îi rămâne pe buze. Toată viaţa!

Reproduc mai jos şi versurile lecţiei de cucerit iubiri lăsată de Johnny Cash:

The crowd is waiting for the bullfight
Matador
My final fight, the place is packed once more
Anita won’t throw me a rose this fight
The one she wears is not for me tonight

She’s watching now with her new love I know.

Walk proud and slow
Be strong and sure give the crowd their show
They want blood you know!
You’re still their idol as you were before
Kill just one more!
Remind Anita, you’re the greatest Matador

Walk on out, forget Anita in the stands
Be a tall and brave and noble man
Be better than you’ve ever been before
Make this you’re greatest moment Matador.

She’s watching now with her new love I know
Walk proud and slow
Be strong and sure give the crowd a show
They want blood you know!
You’re still their idol as you were before
Kill just one more!
Remind Anita, you’re the greatest Matador.

E atât de cald şi atât de… weekend, încât aş vrea să vorbesc de orice altceva decât politică, economie sau alte subiecte ce v-ar interesa, aşa că azi nu mă citiţi, nu e un text de ziar, e mai mult un fluture despre doamna şi vagabondul, poate cel mai viu mit al lumii moderne. Nu povestea lui Walt Disney despre căţeluşa coker îndrăgostită de un maidanez, deşi e mult adevăr uman în această poveste cu patrupede, ci despre cea mai frumoasă, după mine, evident, materializare a teoriei conform căreia contrastele se atrag. E vorba de atracţia ce apare, uneori, domnilor, staţi liniştiţi, doar uneori, între o doamnă adevărată, doamna cu vocaţie de doamnă, şi derbedeul cu ADN de vagabond, de aventurier. Nu ştiu la care apare prima scânteie sau dacă atracţia unuia trebuie neapărat să primească şi un răspuns. Dar chemarea există, vine de undeva de la îngemănarea sufletului cu trupul, acolo unde se ascunde instinctul sexual. Poate că e vorba de felul unic în care ciorapul fin de mătase se mulează pe blugii jerpeliţi sau de un sărut în timpul căruia colierul ei de perle se încurcă-ntr-o fâşie de piele neagră de care este prins un medalion din os. Schimbând vestimentaţiile, povestea poate fi transpusă în orice epocă şi rămâne la fel de reală. Sau doar de întâlnirea privirii arogante, obişnuită să i se ofere orice, cu privirea nepăsătoare, îndreptată spre orice altă zare decât cea unde raţiunea i-ar spune să meargă. Vă daţi seama din aceste cuvinte ce cald e în Casa Presei?

Vorbesc despre asta, pe lângă plictiseala zilelor de vară, pentru că vreau să vă pun o melodie genială, poate cea mai bună baladă folk rock scrisă vreodată de un englez. O melodie ce trebuie ascultată vara. Lady D’Arbanville cu şi de Cat Stevens. Concepută ca un madrigal pentru trei chitare şi percuţie, piesa te poartă cu gândul la un cavaler rătăcitor ce ajunge prea târziu la iubita sa, în loc să o îmbrăţişeze mai poate doar să o jelească la mormânt. Descrierea pare a fi a unei pietre mortuare din vremurile romantice, o statuie întinsă a celei dispărute. Ritmul piesei e şi el inspirat, sugerează calul cavalerului, galopul lui pentru a ajunge mai repede în braţele iubitei prinţese. Ascultaţi-o, sigur, dacă aveţi răbdare, şi lăsaţi-vă purtaţi de plânsul aventurierului la mormântul de marmură.

Nu e o poveste reală, e un fluture. În realitate, genialul madrigal de chitare este născut din două frustrări ale lui Cat Stevens. Englezul, ce la mijlocul anilor ’70 avea să devină musulmanul Yusuf Islam, era, în 1970, unul dintre marii artişti ai Londrei. Orchestraţia inedită a melodiei este o manifestare a frondei faţă de stilul impus de producătorii de pe Carnaby, dornici să prelungească la nesfârşit succesul mondial al beatului. Şi Lady D’Arbanville există, chiar dacă e departe de a fi o prinţesă inaccesibilă ascunsă sub un bloc de marmură. Numele ei este, trăieşte încă, bine-mersi, la New York, Patti D’Arbanville şi când i-a fost dedicată melodia avea 19 ani, dar era deja vedetă de cinema de 6 ani. Având şi o carieră înfloritoare de model, ea a stat, între 1968 şi 1970, la Londra, având atunci o idilă cu Stevens. El a scris Lady D’Arbanville fiind supărat pentru că ea a plecat, în 1970, timp de o lună acasă. Femeia avea o scuză ce ţine de istoria culturii pop, participa la celebra Factory a lui Andy Warhol. Din supărarea lui Stevens a apărut ideea de a o „omorî” în melodie.

Ştiţi de ce mi-am dat seama comparând fluturele şi realitatea poveştii doamnei D’Arbanville? Că imaginea rătăcitorului îngenuncheat lângă o piatră de mormânt a rezistat mai mult decât cancanul geloziei nebune a unui artist genial, dar dereglat. Deşi normal fluturii ar trebui să trăiască doar trei zile!

Dacă eşti gazetar este imposibil să nu interpretezi realitatea într-un mod răuvoitor. E în natura noastră, modificată în anii trăiţi după regula „un popă muşcat de un câine e o banalitate, dar un câine muşcat de popă….” Am văzut şi eu cum România s-a făcut de mega-rahat după ce nişte idioţi de la Vama Nădlac au cerut şpagă pentru a lăsa camioanele trupei AC/DC să părăsească ţara noastră. Că Doina Tiron mai verifică, faptul că se va stabili după o anchetă că nu e nimeni vinovat, nu prea mai are importanţă. Ştirea, în forma ei brută, a făcut înconjurul lumii. A avut impact şi la noi. Am simţit subiectivismul în scrisul colegilor care au comentat sau au relatat evenimentul. Nu se punea nicăieri problema că nu ar fi adevărat. Şi e logic, cei care au strigat „ Let There Be Rock” în faţa unei lumi ce avea să se modifice puţin şi după muzica lor nu pot minţi. Nu conta că declaraţiile nu le aparţin vedetelor, ci unor şoferi, AC/DC trebuia să aibă dreptate. Şi sincer cred că nu mint. Cred, nu pentru că îi simt incapabili să mintă, ci pentru că am deja ideea preconcepută că la vămile româneşti se cere şpagă.
E o teorie pe care a mers şi preşedintele Traian Băsescu într-un discurs din 26 mai, când i-a făcut pe liderii sindicali nişte caraghioşi, iar lui Vasile Marica i-a dedicat un paragraf special în care îi aminteşte de corupţia din vămile pe ai căror lucrători îi plânge de milă. Atunci toată lumea aştepta ca, potrivit tiparului „Băsescu vorbeşte – Parchetul confirmă”, în presă să apară vreun dosar cu mulţi vameşi şi ceva bani dar, de fapt, sunt azi în măsură să vă spun, preşedintele se referea la incidentul cu AC/DC. Chiar dacă pentru noi, muritorii de rând, ştirea avea să vină abia pe 1 iunie. Filmul evenimentelor este aşa: pe 18 mai, la ieşirea din ţară, echipele trupei australiene spun că li s-au cerut 2.500 de euro; incidentul a fost reclamat aproape imediat; pe 26 mai, Băsescu spune: „Nu aş vrea să-l întreb pe domnul Marica ce ştie de corupţia din vămi sau pe şeful poliţiei din Frontieră ce ştie de corupţia din frontieră”; pe 31 mai, presa străină anunţă ştirea buclucaşă! Informaţia te face mai puternic! Ce importanţă are că până la urmă funcţionarii nu erau din sindicatul lui Marica!
Banc, având oarece învăţăminte privind oamenii care aparent te ajută. Un om merge la preot să se spovedească. „Părinte, am păcătuit, în război am ascuns un evreu.” „ Nu e un păcat, i-ai salvat viaţa!” Zice enoriaşul: „ Da, dar i-am cerut 20 de dolari pe zi.” „Eh, poate te-a costat şi pe tine masa, casa lui.” Tipul dă să plece liniştit, dar se întoarce la preot: „ Şi zici că ar trebui să-i spun că s-a terminat războiul?”
De fapt, am dat textul ăsta ca să pot pune pe site o melodie cu AC/DC. Am ales una de la începuturile formaţiei, când solist vocal era Bon Scott, mort în 1980, din perioada când lumea părea că nu se va schimba după muzica lor.

Am vazut că în ultimul timp tot mai mulţi oficiali vorbeau pe la televizor de măsurile ce se vor lua pentru combaterea contrabandei, care, vezi Doamne, obligă acum la tăierea pensiilor, salariilor şi mai ştiu eu ce. S-a făcut şi un proiect de măsuri ce se impun de urgenţă pentru ca acest flagel să nu mai macine bugetul de stat. Citeam în ochii lor surpriza că se face trafic de ţigări ca şi cum ar fi descoperit America căutând Indiile. Cred că atunci când transformi un lucru ştiut de toţi într-o problemă naţională ai obligaţia să nu laşi în urmă aspecte nelămurite. Nu e normal, doar pentru că trebuie să găseşti rapid vinovaţi pentru situaţia în care sunt acum bugetarii, să arunci pe piaţă false probleme fără să te gândeşti că ele se pot întoarce împotriva ta.

În luna august, când se pregătea debarcarea lui Dan Nica de la şefia Internelor, lucru neregretat de nimeni, el plănuise o acţiune de proporţii ce viza contrabanda din zona Stamora Moraviţa. Nu cred că îl frământa dreptatea, ci era clar o acţiune ce îi viza pe liderii democraţi Sorin Frunzăverde şi Vasile Blaga. Ministrul avea să susţină după demiterea sa că avea informaţii că se puseseră cinci milioane de euro la bătaie pentru ca reţeaua să reintre pe piaţă. Sincer, cu atâţia bani şi la ce foame era înainte de campanie nu văd de ce nu au reintrat pe piaţă.

În timpul unei vizite în fosta Iugoslavie, ministrul, fiind însoţit de oameni ce, destul de surprinzător, au rămas apoi pe funcţii, a hotărât o acţiune de proporţii. În zonă au fost infiltraţi 21 de agenţi sub acoperire de la Poliţia de Frontieră. Misiunea lor a durat doar câteva zile. La începutul lui septembrie Nica a fost dat afară şi locul i-a fost luat de Blaga.

Nica a mai miorlăit ceva despre afacere, dar totul s-a stins. Misiunea, mai e nevoie să spun, a fost la început deconspirată şi apoi, devenind ineficientă, retrasă. Cei implicaţi au părăsit fotoliile din care o ordonaseră, unii zburând spre zări mai bune pentru carierele lor, alţii… spre casă. Nici măcar acum, când problema contrabandei a fost repusă pe tapet, nu şi-a amintit nimeni că un fost ministru susţine că a fost dat afară din Guvern de dragul unei reţele de traficanţi.

Şi un banc, evident cu poliţişti. Doi gabori pe stradă, pe trotuar o monedă de 50 de bani. Unul calcă pe ea. Celălalt îl ceartă: „ Nu vezi că sunt bani?” „ Păi ce poţi face cu 50 de bani?” Primul zice : „Poţi să dai un telefon” Atunci, cel care a călcat pe monedă o ia de jos, o pune la ureche şi zice „ Alo, mama?”

Fiind o biată versiune online a unui editorial ce se vrea serios pentru un ziar serios, îmi pot permite să adaug la sfârşit o melodie, pe care întotdeauna mi-am dorit să o dedic unui articol despre contrabandişti. E vorba de „Cielito Lindo” (titlul e imposibil de tradus altfel decât „Mândruţa”) o baladă ranchero din 1882, păstrată peste ani de tradiţionalii mariachi. Un vers mi-a atras întotdeauna atenţia, când vaquero-ul îndrăgostit laudă ochii negri ai iubitei îi numeşte „de contrabando”. Aduşi de dincolo de graniţa nordică a Mexicului, adică de cea mai bună calitate, complimentul suprem pentru acele locuri şi acea perioadă. Deşi melodia are mii de versiuni, fiind cântată de mai toate vocile mari ale lumii, de la cele de operă la pop sau rock, versul rămâne constant. Ascultaţi-o şi imaginaţi-vă sacii de contrabandă păziţi de generali nespălaţi, cu piepturile acoperite de cartuşiere şi un rest de trabuc în colţul gurii. În Mexic, desigur.

Derbedeii spun că, orice ai face, nu poţi şterge complet de pe pantofi praful cartierului în care ai copilărit. Sigur, ei se gândesc la înţelegerile făcute încă din copilărie şi respectate până nu îţi mai poţi mişca picioarele, la onoarea hoţilor şi alte lucruri din astea care nu pot însemna ceva pentru tipi care despre bătăi ştiu doar optzecistele hârjoneli rockeri-depeşari sau mai modernele raiduri „pentru a face fericiţi nişte emo”. Pantoful e o metaforă, poate şi legămintele ce transced anii sunt o utopie, dar un lucru e cert, când te îndepărtezi de viaţa de stradă iei cu tine cicatricile şi tatuajele şi mai iei ceva, ce nu poţi ascunde sub costumul băncii, ziarului, partidului sau mega-companiei unde te-a purtat viaţa, privirea şi mersul. Astea se schimbă pentru totdeauna după ce ai ascultat măcar o dată ţiganii cântând balada unei bătăi ce ai câştigat-o sau a unei combinaţii reuşite. Chiar dacă Dumnezeu va vrea ca apoi tot restul vieţii sufletul să ţi se târâie în genunchi, la vedere, mersul îţi rămâne legănat şi privirea mijită, ca şi cum soarele îţi bate permanent în ochi.

Acum ajung la melodia despre care voiam să vorbesc azi, un cântec ştiut de toţi, dar înţeles de foarte puţini. E vorba despre Bensonhurst Blues. Cine nu s-a legănat măcar o dată-n viaţă pe acordurile ei? E genul de melodie bărbătească ajunsă preferata femeilor. Ascultaţi-o în celebra interpretare a olandezului Oscar Benton.

Povestea e simplă, un cerşetor îl „citeşte” pe omul care îi dă o ţigară că ascunde în spatele întregului arsenal al bogătaşului familist un tip ridicat din Bensonhurst. În New York, zona e cunoscută şi ca Mica Italie, cartierul natal al unor mafioţi celebri ca John Gotti, Vito Genovese, Frank Costello, Bugsy Siegel sau Carlo Gambino. Dar din acelaşi cartier s-au ridicat şi artişti ca Barbra Streisand. De aici sunt şi autorii melodiei, Artie Kaplan, decanul muzicii de studio newyorkeze, şi Artie Kornfeld, unul dintre cei doi părinţi ai festivalului de la Woodstock, din vara lui 1969. Iată şi interpretarea originală a lui Kaplan.

Versurile sunt geniale şi mereu actuale, dar nu au avut nici un succes între 1973, când a cântat-o Kaplan, şi 1981, când o interpretează Benton. Melodia a fost aleasă pentru coloana sonoră a filmului „Pour la peau d’un flic”, scris, regizat şi având rolul principal interpretat de Alain Delon. Filmul, un policier de serie, după mine, a lansat două lucruri: de atunci băbaţii poartă dezinvolţi sacou la blugi şi adidaşi, lucru de neacceptat până atunci, şi melodia interpretată de olandezul Benton. Pe nici una dintre aceste două componente Delon nu a pariat când a lansat filmul, ele neregăsindu-se în trailer. Succesul lor a venit după.

Am vrut să subliniez două lucruri, în primul rând internaţionalizarea poveştii scrise de Kaplan şi Kornfeld demonstrează că ea a rezonat cu suflete din toată lumea, care probabil îşi şterg zilnic pantofii în zadar şi, în al doilea rând că, acum că a venit vara, îmi e mai uşor să explic de ce am ochii mijiţi.

Redau mai jos şi versurile acestei mici capodopere rock-country-blues:

Bay Parkway wonder
You’re such a success
Your pretty secretary, ha
She say you are the best

Your face always smiling
say you sure paid your dues
But I know inside
You’ve got the Bensonhurst blues

Those custom-made ciggies
that you offer to me pretend
and pretend to care about my family

And those pictures on your desk
All them lies that you abuse
Do they know you suffer
from the Bensonhurst blues

Your grandmother’s accent
still embarrasses you
You’re even ashamed
of the French you once knew

You’re part of the chance now
They break you making the news
But I know inside
you’ve got the Bensonhurst blues

But thanks for the lesson
Cause the life that I choose
won’t make me feel like living
with the Bensonhurst blues

And don’t, don’t try to write me
And don’t bother to call
Cause I’ll be in conference Merry Christmas you all.

De vineri mă gândesc la melodia „We Shall Overcome”, cel mai cunoscut imn sindicalist din lume, în traducere liberă titlul însemnând „vom depăşi problema” sau „vom trece şi de asta”. Cântecul a insuflat de-a lungul anilor nu speranţă, ci forţă pentru a rezista. A folosit pentru împlinirea multor idealuri, a călăuzit multe mişcări populare, unele reuşite, altele eşuate, dar niciodată abandonate.

Am o credinţă, şi nu îmi e ruşine cu ea. Cred că fiecare suflet, obiect sau chiar „ţesătură” de vorbe, note muzicale, fiecare lucru aşa cum îl cunoaştem are locul său într-un „dulap” uriaş al tuturor energiilor din lume. Când îl foloseşti sau doar te gândeşti la el, energia sa creşte sau scade, în funcţie de cum îl manevrezi. Aşa îmi explic forţa unor rugăciuni, în detrimentul altora, sau a unor gesturi, invocări…  Accesezi, dacă folosesţi cum trebuie, de exemplu deja banalul „abracadabra”, sertarul unde el a adunat tot ce şi-au dorit înaintea ta alţii de la el sau ce au împlinit.

„We Shall Overcome” are o istorie de fix 109 ani, ce îl face un cântec puternic, viu, mereu în creştere. Ar putea fi folosit şi astăzi pentru multe lucruri ce altfel par irealizabile. Acum e un cântec sindical, dar în 1901, când reverendul Charles Albert Tindley, fiul unui sclav negru, l-a cules de la lucrătorii de pe plantaţiile de tutun era un imn religios. Tindley a fost primul care a înregistrat copyrightul melodiei pe numele său. Pe atunci se chema „I’ll Overcome Someday”, în buna tradiţie a credinţei americane că fiecare vorbeşte singur şi direct cu Dumnezeu.

Titlul trece de la persoana întâi singular la plural, simbol al unităţii în faţa greutăţilor, în iarna 1945-1946. Atunci muncitorii de la sindicatul din alimentaţie şi tutun au făcut o grevă de cinci luni, fiecare zi de pichetare încheindu-se cu intonarea cântecului. Lidera de sindicat îl duce la Highlander Folk School unde devine melodia preferată a militantei Zilphia Horton, cea care timp de zeci de ani avea să îi instruiască pe mai toţi promotorii mişcării sindicale americane. În această pepinieră, cântecul e auzit şi perfecţionat apoi de Pete Seeger. Alături de Woody Guthrie, Seeger este unul dintre trubadurii muzicii militante, concertele sale constând de fapt în punerea pe note a discursurilor sindicale ţinute la adunări.

Până în 1963, imnul avea doar menirea de a ţine laolaltă militanţii pentru drepturile sindicale, încheia adunările sau se cânta la petrecerile teamster. Pe 28 august 1963 însă, Joan Baez îl alege ca imn al Marşului asupra Washingtonului. Atunci, Martin Luther King a rostit, în faţa unei mulţimi de 300.000 de oameni, celebrul discurs „I Have A Dream”, simbolul modernizării luptei pentru egalitate. Un amănunt, discursul lui King a inspirat una dintre cele mai frumoase balade ale formaţiei ABBA.

Din 28 august 1963, „We Shall Overcome” a devenit un simbol al luptei în comun pentru deziderate ce ţin de libertăţile individuale. De exemplu, în 1989, catolicii ce au făcut Revoluţia de Catifea l-au cântat pe străzile din Praga.

Pe 20 ianuarie 2009, la alegerea preşedintelui Barrack Obama, în mulţime erau pancarte pe care scria „We Have Overcome”, adică „Am depăşit”!

Mă uit, ca un spectator neimplicat, la un fenomen ce e pe cale să devină naţional. Vom scoate curând din noi, din inimile noastre, tot ce e mai urât, dar şi ce rest de dumnezeire mai avem în cotloanele cele mai uitate ale sufletelor noastre. E vorba de felul în care fiecare instituţie va înţelege să reducă fondul de salarii cu 25%. Unii spun că vor face concedieri până la concruenţa sumei, alţii vor tăia salariile, iar unii promit că vor îmbina datul afară cu reducerea veniturilor. Nu voi discuta măsura în sine, pentru că o fac destul de bine şi ziariştii portocalii care critică aparatul bugetar prea mare şi greoi şi cei roşii care spun că Guvernul nu are nici un strop de inimă când dictează atâtor zeci de mii de oameni să trăiască de mâine mai prost chiar decât o fac acum.

Ştiu ce înseamnă când dictezi unui aparat întreg, mare sau mic să reducă brusc salariile. Anul trecut, firma pe care o conduceam, editoarea ziarului Gardianul, a trecut prin asta. În primăvară am fost silit să scad brusc fondul de salarii cu 25%. E un număr fatidic! Am comunicat, aşa cum mi se comunicase şi mie, decizia şi, incapabil la început să-i spun în faţă unui om că nu mai are de muncă, am lăsat fiecare şef să decidă cum are de gând să o aplice. Fără să ştiu, nu am avut niciodată structură de manager, am declanşat un experiment uman înfiorător.

Fiecare secţie a început să decidă ce are de făcut. Abia atunci am cunoscut cu adevărat oamenii pe care îi aveam în subordine. Un şef, care avea doi subalterni, mi-a propus să îi dea afară pe amândoi. Într-o secţie, patru fete au hotărât ca una să plece. Au decis, de comun acord, să plece cea care avea un iubit bogat. Nici nu a aşteptat să le aplic decizia, fata şi-a dat demisia.

Într-un departament, şefa a plecat de la hotărârea că trebuie să dea un om afară. A stat şi şi-a amintit de când îi ştie pe fiecare, de când lucrează împreună şi a hotărât, într-un final, să îşi scadă toţi salariile cu un sfert. Oamenii au fost de acord şi au rămas o echipă încă mult timp.

În alte secţii lucrurile au decurs altfel. S-au strâns câte doi-trei şi au decis să fie dat al patrulea. De cele mai multe ori doar din cauză că nu era prieten cu ei. Aici, în final, am disponibilizat unul dintre prietenii ce au hotărât soarta altuia.

În timp ce în unele secţii oamenii se încurajau că perioada proastă va trece şi că nu are rost să se lupte între ei pentru nişte bani, alţii au început să umple culoarele de zvonuri despre colegi doar, doar o intra altul în moara concedierii şi o să scape ei. Am văzut atunci oameni despre care ştiam că sunt prieteni cum se împroaşcă cu noroi ca nişte duşmani declaraţi. Urât şi frumos, alb şi negru îmbinat cum numai viaţa poate să o facă.

Până la urmă jocul de-a Dumnezeu s-a încheiat şi concedierile s-au făcut după alte criterii. Nu vreau să îmi imaginez ce ar putea declanşa la nivel naţional o asemenea decizie.

Cum sindicatele sunt acum cuvântul de ordine, vreau să vă propun să ascultaţi cel mai cunoscut cântec sindical din lume, „We Shall Overcome”, în traducere liberă, „Vom depăşi greutatea”. Deşi din anii ’50 încoace, melodia e asimilată activiştilor socialişti din America, ea provine dintr-un imn religios scris la începutul secolului de un reverend de culoare, ca o probă că materialismul dialectic nu a fost tot timpul chiar aşa de rupt de latura religioasă a oamenilor. În 1947, ajunge la Highlander Folk Schooll, o pepinieră sindicalistă din Tennessee şi e interpretată de activistul Pete Seeger. Începe să fie cântat la reuniunile sindicale de tot felul, până e preluată de părinţii folkului aşa cum îl ştim azi, Joan Baez şi Bob Dylan. Azi e un simbol al luptei pentru drepturile sociale, la fel de statornic în mesaj ca în perioada în care activiştii militau cocoţaţi pe butoaie pentru lucruri ce acum par naturale, ca ziua de lucru de opt ore, plata salariilor la date fixe sau asistenţa medicală pentru bolile profesionale. Toate s-au obţinut pe acelaşi fond muzical, aşa că un soi de putere ascunsă trebuie să aibă şi acest imn. Ascultaţi-l într-o interpretare de excepţie, Bruce Springsteen pentru albumul „The Pete Seeger Sessions”, un omagiu adus muzicii protestatare.

Atenţie la decorul şi personajele poveştii următoare. Minunată, după mine, dar, în fine, eu sunt pasionat de westernuri. Preria texană se topeşte în deşertul mexican. Câteva stânci, doar cât să ascundă trăgători. În mijloc, ea şi el. Se îmbrăţişează ca pentru ultima oară. El nu lasă pistolul din mână nici măcar cât să simtă mai bine carnea femeii în palmele sale. Federales, sau rangeri, cum vreţi, se apropie în viteză. Îi înconjoară, aplecaţi, cu puştile în mână. Gloanţele încep să şuiere. Cei doi sunt probabil ascunşi după trupul sfârtecat de plumbi al unui cal. O pavăză iluzorie, trăgătorii se mişcă. El e lovit mortal şi atunci ea, ştiind că arma căzută lângă bărbatul inert este descărcată, o ridică şi o îndreaptă spre atacatori nevrând decât să moară. Gloanţele o doboară. Peste tot acest setup de western clasic aşezaţi şi cei şapte arhangheli ce veghează Tronul Lui. Ei au împlinit ultima dorinţă a femeii şi au luat-o în Cer.

Într-o societate obişnuită cu stenograme de tot felul, asistaţi, de fapt, la discuţia mea privată (ce poate fi privat la un ziarist!) cu iubita mea. Ei îi dedic balada „Seven Spanish Angels“, a cărei descriere tocmai am făcut-o. De fapt, nu toată balada, ci doar un vers din ea şi, bineînţeles, titlul articolului,  dar o să ajung şi acolo. O melodie western tipică, dar, se pare, inspirată celor doi trubaduri care au scris-o, Troy Seals şi Eddie Setser, de o poveste venită tocmai din Franţa. Cântecul a devenit celebru în 1985, când şi-au demonstrat măiestria pe el două genii, Ray Charles şi Willie Nelson. Ideea fugarului care preferă să îndrepte o armă goală către cei care-l înconjoară, doar pentru a-i provoca să-l execute, nu era nouă. În 1960, Jean-Luc Godard şi Francois Truffaut au făcut un film cu Jean-Paul Belmondo, „A bout de souffle“, „Cu răsuflarea tăiată“. Filmul se termină cu gestul nebunesc al lui Belmondo. În 1983, cu doi ani înainte ca Seals şi Setser să scrie „Seven Spanish Angels“, se face un remake după filmul francez, copie devenită mai celebră decât pelicula iniţială. E vorba de „Breathless“, cu Richard Gere. Finalul e păstrat şi face furori în toată lumea. Uite aşa o poveste din noul val francez, via un laborator de box-office american, devine, prin vocile unui cântăreţ orb de blues şi a unui rebel din muzica country, una dintre cele mai celebre balade western.

Din toată povestea, mă interesează un vers; el îi spune ei, când copitele cailor urmăritorilor se auzeau deja, „Aceasta e ultima mea bătălie!”. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat o bucurie de câte ori le-am promis femeilor care s-au perindat prin viaţa mea că zbaterea la care asistau era „ultima bătălie”, aş fi acum un om fericit, iar inima mea ar fi în Cartea Recordurilor pentru rezistenţă la expansiune! Bărbatul, cei reali, al căror ADN miroase a testosteron, e făcut să privească fiecare provocare drept cea mai importantă din viaţă. Femeia câştigă luptele altfel, mai inteligent, mai subtil, masculul se aruncă în ele ca într-o oază găsită în deşert. Se scaldă în încercare şi râde fericit, sau tâmp, depinde dinspre ce sex priveşti, când e brăzdat de armele duşmanilor. Plânge înainte, se roagă, dar bătălia în sine îi place. Reascultând balada de acum un sfert de secol, mă rog şi eu, mă rog să nu se împlinească ultima dorinţă a femeii ce se va nimeri lângă mine când Domnul va vrea să fie cu adevărat ultima mea bătălie. Nici un bărbat care alege să moară în bătălie nu merită vreun sacrificiu.

Pentru cei interesaţi, da, mă pregătesc de o nouă bătălie. Şi am plâns, m-am rugat şi acum… începe să-mi placă.

Seven Spanish Angels

Autori: Troy Seals/ Eddie Setser

(RAY)
He looked down into her brown eyes,
Said, „Say a prayer for me”.
She threw her arms around him,
Whispered, „God will keep us free”.
They could hear the riders comin’,
He said, „This is my last fight.
If they take me back to Texas,
They won’t take me back alive”.

(RAY)
There were seven Spanish Angels,
At the altar of the Sun.
They were prayin’ for the lovers,
In the valley of the gun.
When the battle stopped,
And the smoke cleared.
There was thunder from the throne.
And seven Spanish angels,
Took another angel home.

(WILLIE)
She reached down and picked the gun up,
That lay smokin’ in his hand.
She said, „Father please forgive me,
I can’t make it without my man”.
And she knew the gun was empty,
And she knew she couldn’t win.
When her final prayer was answered,
When the rifles fired again.

(WILLIE)

There was seven Spanish Angels,
At the altar of the Sun.
They were prayin’ for the lovers,
In the valley of the gun.
When the battle stopped,
And the smoke cleared.
There was thunder from the throne.
And seven Spanish angels,
Took another angel home.

(RAY)
There were seven Spanish Angels,
At the altar of the Sun.
They were prayin’ for the lovers,
In the valley of the gun.
When the battle stopped,
And the smoke cleared.
There was thunder from the throne.
And seven Spanish angels,
Took another angel home.

(RAY & WILLIE)
There were seven Spanish Angels,
At the altar of the Sun.
They were prayin’ for the lovers,
In the valley of the gun.
When the battle stopped,
And the smoke cleared.
There was thunder from the throne.
And seven Spanish angels,
Took another angel home.