Urmează să apară tot ce e mai urât şi tot ce e mai frumos din oameni, dar We Shall Overcome

Mă uit, ca un spectator neimplicat, la un fenomen ce e pe cale să devină naţional. Vom scoate curând din noi, din inimile noastre, tot ce e mai urât, dar şi ce rest de dumnezeire mai avem în cotloanele cele mai uitate ale sufletelor noastre. E vorba de felul în care fiecare instituţie va înţelege să reducă fondul de salarii cu 25%. Unii spun că vor face concedieri până la concruenţa sumei, alţii vor tăia salariile, iar unii promit că vor îmbina datul afară cu reducerea veniturilor. Nu voi discuta măsura în sine, pentru că o fac destul de bine şi ziariştii portocalii care critică aparatul bugetar prea mare şi greoi şi cei roşii care spun că Guvernul nu are nici un strop de inimă când dictează atâtor zeci de mii de oameni să trăiască de mâine mai prost chiar decât o fac acum.

Ştiu ce înseamnă când dictezi unui aparat întreg, mare sau mic să reducă brusc salariile. Anul trecut, firma pe care o conduceam, editoarea ziarului Gardianul, a trecut prin asta. În primăvară am fost silit să scad brusc fondul de salarii cu 25%. E un număr fatidic! Am comunicat, aşa cum mi se comunicase şi mie, decizia şi, incapabil la început să-i spun în faţă unui om că nu mai are de muncă, am lăsat fiecare şef să decidă cum are de gând să o aplice. Fără să ştiu, nu am avut niciodată structură de manager, am declanşat un experiment uman înfiorător.

Fiecare secţie a început să decidă ce are de făcut. Abia atunci am cunoscut cu adevărat oamenii pe care îi aveam în subordine. Un şef, care avea doi subalterni, mi-a propus să îi dea afară pe amândoi. Într-o secţie, patru fete au hotărât ca una să plece. Au decis, de comun acord, să plece cea care avea un iubit bogat. Nici nu a aşteptat să le aplic decizia, fata şi-a dat demisia.

Într-un departament, şefa a plecat de la hotărârea că trebuie să dea un om afară. A stat şi şi-a amintit de când îi ştie pe fiecare, de când lucrează împreună şi a hotărât, într-un final, să îşi scadă toţi salariile cu un sfert. Oamenii au fost de acord şi au rămas o echipă încă mult timp.

În alte secţii lucrurile au decurs altfel. S-au strâns câte doi-trei şi au decis să fie dat al patrulea. De cele mai multe ori doar din cauză că nu era prieten cu ei. Aici, în final, am disponibilizat unul dintre prietenii ce au hotărât soarta altuia.

În timp ce în unele secţii oamenii se încurajau că perioada proastă va trece şi că nu are rost să se lupte între ei pentru nişte bani, alţii au început să umple culoarele de zvonuri despre colegi doar, doar o intra altul în moara concedierii şi o să scape ei. Am văzut atunci oameni despre care ştiam că sunt prieteni cum se împroaşcă cu noroi ca nişte duşmani declaraţi. Urât şi frumos, alb şi negru îmbinat cum numai viaţa poate să o facă.

Până la urmă jocul de-a Dumnezeu s-a încheiat şi concedierile s-au făcut după alte criterii. Nu vreau să îmi imaginez ce ar putea declanşa la nivel naţional o asemenea decizie.

Cum sindicatele sunt acum cuvântul de ordine, vreau să vă propun să ascultaţi cel mai cunoscut cântec sindical din lume, „We Shall Overcome”, în traducere liberă, „Vom depăşi greutatea”. Deşi din anii ’50 încoace, melodia e asimilată activiştilor socialişti din America, ea provine dintr-un imn religios scris la începutul secolului de un reverend de culoare, ca o probă că materialismul dialectic nu a fost tot timpul chiar aşa de rupt de latura religioasă a oamenilor. În 1947, ajunge la Highlander Folk Schooll, o pepinieră sindicalistă din Tennessee şi e interpretată de activistul Pete Seeger. Începe să fie cântat la reuniunile sindicale de tot felul, până e preluată de părinţii folkului aşa cum îl ştim azi, Joan Baez şi Bob Dylan. Azi e un simbol al luptei pentru drepturile sociale, la fel de statornic în mesaj ca în perioada în care activiştii militau cocoţaţi pe butoaie pentru lucruri ce acum par naturale, ca ziua de lucru de opt ore, plata salariilor la date fixe sau asistenţa medicală pentru bolile profesionale. Toate s-au obţinut pe acelaşi fond muzical, aşa că un soi de putere ascunsă trebuie să aibă şi acest imn. Ascultaţi-l într-o interpretare de excepţie, Bruce Springsteen pentru albumul „The Pete Seeger Sessions”, un omagiu adus muzicii protestatare.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.