Category Archives: Texte de vineri

1.  Arestarea lui Sorin Ovidiu Vîntu are legătură cu cazul Fondului Naţional de Investiţii şi acest lucru se va demonstra relativ curând. Numai că rediscutarea acestui dosar din 2000 nu se putea face uşor, toate lucrările directe sau conexe fiind la această oră închise sau sub autoritatea lucrului judecat. Ultima şansă era apariţia unor probe noi care să justifice redeschiderea uneia dintre lucrări sau începerea uneia noi. O şansă unică pentru cei ce îşi doresc asta o reprezintă declaraţiile lui Nicolae Popa. Or, obţinerea lor trebuia să îndeplinească două condiţii. Prima era ca Popa să fie adus în ţară, pentru că audierea lui în Indonezia, fie directă, fie prin formularea unor întrebări prin comisie rogatorie, nu putea viza decât dosarul fugii sau o eventuală infracţiune comisă de Popa după plecarea din ţară, dar nu cred că procurorii români riscau asta pentru că se putea dispune arestarea lui de către autorităţile indoneziene şi îl mai vedeam după ce îl ronţăiau câţiva ani şobolanii din beciurile asiatice. A doua condiţie era ca, odată adus în ţară, Popa să nu îl mai vadă pe Vîntu ca pe un sprijin, ca pe singurul om ce ar fi putut face ceva pentru el. Acum, cel care îi promite lui Popa un proces de revizuire a sentinţei va fi stăpânul amintirilor sale. Şi le va folosi, nu am nici un dubiu.

2.  Cu două zile înainte de reţinerea lui SOV m-am nimerit la o masă cu mai mulţi lideri pedelişti – sper că această informaţie nu le va face rău – şi unul dintre ei mi-a spus că următorul preşedinte îi va aresta pe moguli, pentru că a văzut ce a păţit Traian Băsescu. Două zile mai târziu am înţeles că nu era un lider din aceia care ştiu ce se întâmplă sau ce se va întâmpla, dar ceva adevăr este în spusele lui. Băsescu, de miercuri încoace, e următorul preşedinte după Traian Băsescu. Cum s-a înfrânat el, la o intervenţie la tv şi una la radio, să mai anunţe ce va urma să vadă toată ţara! A fost bun sau bine sfătuit. Da, da, cred că democrat-liberalul cu care am discutat avea dreptate!

3.  PDL nu a fost singurul partid care în prima zi a scandalului Vîntu a dat interdicţie membrilor săi să apară la televiziuni pentru a nu fi întrebaţi de reţinerea omului de afaceri. Aceeaşi decizie s-a luat şi la PNL, dar a fost mai puţin mediatizată. Singurul liberal care a încălcat ordinul transmis prin biroul de presă a fost Dinu Patriciu, iar noaptea, din cauza presiunilor celor ce voiau să comenteze, interdicţia s-a ridicat.

P.S. De obicei, vinerea evadez din mizeria asta de realitate în texte scrise pe melodii care mă inspiră. E metoda mea de a mă spăla pe suflet de tot ce trăim. Aş fi făcut-o şi azi, mai ales după ce am văzut la televizor apărându-l pe SOV oameni care cred că le va fi iar bine cândva sub el sau care speră acum să-şi rezolve nişte probleme personale, dar am văzut şi înjurându-l oameni care şi-au schimbat nivelul de trai după ce l-au cunoscut sau despre care ştiam că ţine la ei cât să facă gesturi cam ca cel făcut pentru Popa. De aia simt nevoia unei melodii, una care e considerată strămoşul protestelor moderne ecologiste. Pentru că eu simt că termenul de „curăţenie” e vital acum şi… toţi cei care vor interpreta cuvântul ăsta în mod arbitrar sau politic mă pot pupa în fund.

Adriano Celentano cu piesa „Un albero di trenta piani” – „Un copac de treizeci de etaje” -, una dintre cele patru melodii ale sale care au revoluţionat imaginea bărbatului italian, mai bine chiar decât a reuşit-o filmul neorelist.

Am găsit-o ascultând Nicu Alifantis. Şi m-am enervat. Femeile au ceva aparte când ascultă Alifantis. Se uită în gol, într-o zare doar a lor. Când un bărbat priveşte spre alte orizonturi vrea să plece, îl cheamă ceva, ceva ce va căuta mereu în depărtări, dar e în el, ascuns, mic, într-un colţ al inimii. I se micşorează ochii, ca şi cum se uită direct în lumina primordială, şi mintea lui creează un punct la care trebuie să ajungă orice ar fi… altfel rămâne cu privirea fixă uneori şi ani. Când o femeie priveşte în zare aşteaptă ceva să vină la ea, ca şi cum i s-ar cuveni, vede cum dorinţa ei lăuntrică se materializează undeva departe şi apoi se apropie (pe un cal alb, într-o pungă de cadouri, cum o fi, dar vine), iar dacă nu se întâmplă aşa, privirea îi poate rămâne fixă uneori şi ani.

Am  găsit-o ascultând asta:

Asculta mai multe audio Muzica
Adică nici măcar nu asculta melodia care ne place nouă de pe „Cântece de şemineu”, aia cu marinarul gras şi chel care pleacă mai departe pe mare după ce a înşelat o femeie dintr-un port oarecare. Eşti nebună, i-am spus, ce asculţi asta cu flori de tot felul, nu vrei să revenim la glumele noastre favorite? La marinarul care minte, îţi aminteşti cum râdeam cu subînţeles, privind televizorul lăsat fără sonor? Sau la cum mă alintai spunând că unul gras şi chel mai poate avea succes la femei? Ne distra pe amândoi, ne plăcea… sau nu?

Am găsit-o ascultând Nicu Alifantis şi se uita pierdută în zare. Ce aştepta? Numai Dumnezeu ştie ce e în mintea lor când ascultă chestii din astea. Să îi pun o floare pe prispă? Nu avem prispă aici şi, dacă am avea, umplem aiurea locul cu flori când putem pune arme pe pereţi, cuţite cu prăsele din corn de cerb, săbii cu şanţul de sânge ornat cu flori maure… ştie ea, lucrurile care ne încântă pe amândoi…. sau nu?

Aveam atât de multă treabă împreună. Trebuia să povestim despre războaiele ce or să vie, să facem planuri de viitor, doar ca să aibă şi Dumnezeu de ce să zâmbească şi apoi, când redevenim romantici, să ne imaginăm amândoi pe un cal appaloosa ce ne poartă spre locuri ce instinctul lui de animal sălbatic le simte minunate. Ori ea bâiguia despre vacanţe în locuri exotice, despre plaje cu broscuţe ţestoase… parcă muzica îi spălase ochii de preeria unde urma să fim liberi şi o înlocuise cu o prispă cu flori. Nu mai era femeia mea iubită, ci o muiere a altuia, vrăjită de sunet şi de vers.

Până la urmă am lăsat-o să mă înşele cu muzica ei, cum ar face-o cu un bărbat venit din zare doar pentru că l-a chemat ea privind în gol şi visând. 3 minute şi 40 trec repede! Dar dacă Alifantis lasă urme? Atunci o să văd cum în următorul vis comun o să pun cumva şi o floare – lalea, trandafir, ghiocel sau, dacă vreau să fiu original, amaranth – la hăţurile unui appaloosa pătat şi greu de strunit…

Prolog 1 „Sex on the beach“ este unul dintre cele mai cunoscute cocktailuri din lume. Ca orice reţetă reuşită de băutură, are nevoie de trei ingrediente de bază, fiecare dintre ele putând fi băut şi singur, o tărie masculină, una preferată de femei şi ceva dulce. Vodca, asta rămâne neschimbată şi „tare” în orice reţetă a acestui cocktail, apoi partea feminină e reprezentată de lichiorul de piersici sau de pepene, ce-şi deschid în alcoolul aproape pur aromele precum braţele unei iubite,  şi, în fine, aroma ce ar trebui să-ţi amintească iarna de nopţile de vară e dată de sucul de portocale sau de ananas. „Sexul” perfect e completat de unii barmani cu lămâie, gustul oricărei iubiri care trece, şi gheaţa ce ar trebui să ţi-o pui pe frunte dacă te năpădesc prea tare amintirile verii.

Prolog 2 Pe întregul mapamond, bărbatul, pus în faţa unei încercări unde se simte mâna unei naturi mai puţin inspirate, spune: „Beau două beri şi mi se pare Pamela Anderson!”. Există, undeva în Detroit, un tip pentru care expresia asta nu are nici un rost. Ba din contră, după 2006, el a avut nevoie de multă bere ca să nu o mai vadă pe Pamela peste tot. E vorba despre Kid Rock, un artist care amestecă stilurile şi denumirile de stiluri cu nonşalanţă, un nebun frumos, furios, romantic, derbedeu, om de afaceri de succes, Kid e „good old american dream” cu două picioare, două mâini şi o… inimă.

În 2003, la mijlocul unei relaţii furtunoase cu voluptoasa Pamela Anderson, Kid Rock lansează cel mai mare succes de casă al lui, melodia „All Summer Long”, devenită în scurt timp preferata petrecerilor în care puştii povestesc la o navetă de bere ce au făcut cu fata din vecini (doar next door girl e conceptul Playboy care a lansat-o şi pe Anderson),  iar fetele vorbesc între ele fără să roşească de băiatul rău întâlnit în vacanţă.

Kid Rock

Ca orice cocktail demn de reţinut, melodia lui Kid Rock are şi ea trei ingrediente de bază.

Intriga E ultimul weekend de vară propriu-zisă şi cam ultima şansă de a strânge amintiri cât să puteţi bea la iarnă un cocktail fără să discuţi doar de fotbal şi de întreţinere. Asta îmi aminteşte de un pont „vândut” mie în timpul unei veri fierbinţi de un tip a cărui inimă părea să aibă destule cicatrice care să dovedească faptul că participase la destule „lupte”. Tipul îmi zicea că dacă eşti pe plajă cu o tipă şi te întrebi dacă, după ce a mângâiat-o soarele, o să mai apuci şi tu bucuria de a te înfrupta din ea, nu te apuci ca boul să-i baţi apropouri sau chiar să o întrebi direct. Mai bine urmăreşti ce va comanda când căldura îi va usca gâtul.

Dacă îşi va dori o limonadă, cu multă lămâie şi gheaţă, e cazul să te uiţi pe plajă după alta. Dacă şi spune că o vrea cu cât mai puţin zahăr, poţi chiar să te tragi undeva la umbră, pentru că vei face insolaţie până te va băga în seamă. Când o femeie vrea ceva acru nu te mai obosi să te bagi în viaţa ei cu mintea ta plină de dulcegării, nu are chef de tine. E în lumea ei şi va reveni cu picioarele pe pământul unde eşti şi tu doar când va vrea ea.

Dacă îşi comandă pepene roşu sau orice altă fructă zemoasă, poţi să începi să îţi faci planuri. Când muşcă din fruct şi o picătură se prelinge din barba ei spre sân şi apoi se usucă de la căldură undeva pe drum, lăsând pe piele o pată mică de zahăr, poţi deja să te consideri fericit. Mai ai un singur lucru de făcut, să ajungi în camera ei destul de repede să nu apuce să comande şi o limonadă.

În timp, pe bune, am observat că tipul avea dreptate.

Primul ingredient, vodca „All Summer Long” e o compilaţie, un plagiat cap coadă, dar asumat. Dacă eroii melodiei se iubesc pe piesa „Sweet Home Alabama”, ea se simte şi în toată linia melodică, orchestraţie. Plagiatul nici nu putea fi altfel decât asumat, pentru că piesa copiată este mai cunoscută chiar decât Kid Rock, cu întreaga lui carieră. A fost scoasă în 1974 de cei de la Lynyard Skynyard, iar introul la chitară electrică e un fel de „ţipăt de nou-născut” al southern rock, născut aproape simultan din creaţiile Creedence Clearwater Revival şi ale formaţiei de acompaniament a lui Bob Dylan, The Band.

Lynyrd Skynyrd

„Sweet Home Alabama” a fost la început o melodie protestatară, un fel de imn al celor care îşi doreau trezirea Sudului ce nu părea să uite, nici după o sută de ani, înfrângerea din războiul de secesiune, dar a devenit, făcându-se abstracţie de versuri, cântecul preferat la beţie de rednecks, durii barurilor de pe întregul cuprins al SUA. Folosită ba de republicani, ba de democraţi, melodia a jucat un rol politic important de-a lungul anilor.

Preludiul. Începutul acţiunii Să zicem că ea a vrut pepene şi, dacă tipul care mi-a vândut mie pontul avea dreptate, aţi ajuns în cameră. Dacă eşti un bou sinistru, sari direct pe ea, răzbunându-te pentru fiecare minut irosit „să prind puţin bronz, pisoi” în loc să rupi patul din cameră. Pierzi poate cel mai frumos moment, în care poţi lua o lecţie gratuită despre natura femeii. Duşul de după plajă. Revin imediat…

Al doilea ingredient, lichiorul Kid Rock a schimbat în versiunea sa tocmai începutul care a făcut celebră Dulcea Casă din Alabama şi a lipit un alt intro, luat de la un boem newyorkez al soft rock, Warren Zevon. Compozitor de succes, regretatul Zevon a avut un singur succes ca interpret, în 1978, „Werewolfs of London”, a alegorie de umor negru, englezesc, ce protesta faţă de producătorii londonezi, îmbogăţiţi de pe urma abia decedatului beat. Introul copiat de Kid era interpretat la baterie de Mike Fleetwood, un tip ce a ajuns singur mai cunoscut decât toţi cei pomeniţi până acum în articol.

Warren Zevon

Preludiul, lecţia Dacă vrei să înţelegi ceva despre femei trebuie să fii tolănit pe un pat în camera unde o femeie se dă cu cremă pe corp după ce a făcut un duş pentru a alunga din piele fierbinţeala unei zile de plajă. La început dă uşor cu vârfurile degetelor pe piele, parcă fiindu-i frică să nu şteargă pigmentul de bronz. Apoi prinde curaj sau doar răcoreala îi produce plăcere şi începe să se maseze apăsat, ca şi cum nu îşi dă doar pielea cu cremă, ci toată carnea. Ai să mai observi ceva. Nici o femeie nu se dă cu cremă de după plajă doar pe locurile unde a ars-o soarele, ci va unge tot corpul, cu mişcări egale, atent controlate, chiar dacă nu o urmăreşte nimeni, parcă făcând un inventar al minunilor cu care a înzestrat-o Dumnezeu, de teamă ca nu cumva vreuna dintre ele să se fi topit definitiv la soare.

Al treilea ingredient, ceva dulce Pentru Kid Rock, al treilea ingredient este realitatea. Adică omul povesteşte ceva direct din memorie, iar pentru cei care au nevoie de două beri e doar o iluzie. Pentru cocktailul de imagini de sfârşit de vară, ingredientul dulce ar putea fi iubirea ori fantezia sau măcar anticiparea senzaţiei poveştii spuse peste câteva luni la un pahar de Sex on the Beach.

P.S.: Nu cred că spera nimeni să descriu şi Acţiunea! Oricum o vom înflori la următorul pahar de vorbă.

Niciodată nu am înţeles de ce o femeie care vrea să te facă praf te aşteaptă în desuuri din alea din mătase şi broderii, ca şi cum visul tău despre ea este să o vezi îngropată într-o grădină, sub un răsad de trandafiri din aţă, negrii şi roşii, ornaţi cu steluţe care te înţeapă când le iei în palmă. Dacă finalitatea tot e să o dezgropi din răsad… de ce mai irosim timpul?

Fiţi atenţi la o viziune, nesimţită, dar care ascunde şi vreo două învăţăminte. Intri în casă. Te loveşte un miros de tocană, din aceea cu rântaş, poate şi ceva ceapă prăjită, genul ăla de iz care se amestecă în carnea femeii şi nu mai iese mult timp. Te face, după ce o iei în braţe, să te ştergi pe mâini ca şi cum ai avea sos pe ele. Pe masă e sursa, o oală din aia cu smalţ pictat cu floricele, aşezată pe un fund de lemn. Mai sunt şi farfurii, cu desene verzi pe margini şi o inscripţie palidă pe fund, „Bran 1986”. Îţi iei ochii de la oală şi o vezi.

Ea e într-un capot verde praz, cu nişte margarete ireale imprimate haotic peste tot. E prins cu un cordon, probabil de la un halat de baie roşu, ce a ajuns de mult la ghenă. Are părul încătuşat cu un elastic negru, cu o buburuză din lemn, iar două agrafe cu flori din metal scorojit ţin firele din laterale să nu acopere obrajii. Se întoarce spre tine.

Te apropii de ea şi îi desfaci cordonul. Merge greu, e prins cu două noduri. Reuşeşti şi desfaci capotul. Se desprinde greu, cu scântei de energie statică, de un furou… o adevărată piesă de arhivă. Cupele din dantelă puţin îngălbenită şi restul din mătase scămoşată de atâtea spălări şi totul se termină de vis, cu un tiv, tot din dantela cupelor, tăiat în vălurele. O bretea de la furou cade de pe umăr. E o invitaţie! Dai jos şi cealaltă bretea şi cobori furoul până la jumătate. Apare un sutien care strigă la tine. Nu vorbeşte despre sex, ci despre tocană, dar nu-l asculţi. Continui…

Acum ai nevoie de muzică. Sau de două beri, dar bere nu servim. Îţi trebuie o melodie despre cum unele femei inspiră o dorinţă simplă, clară, constantă, continuă, indiferent de ce ţi-ar oferi sau cât, sau când. Când simţi că dorinţa începe să te obosească şi pe tine, încerci să lucrezi cu imaginaţia, poate scade dorinţa. Titlul e sugestiv, „Încearcă să nu mai fii aşa de drăguţă, iar eu o să încerc să nu mai fiu un prost”. Fiţi serioşi, nu merge nici cu desuuri din 1980, ochii îţi lucesc la fel când o vezi! Dwight Yoakam:

Sutienul e din mătase, pleacă de sub braţ, ţine carnea ca un ham lat, merge până în laterala sânului, de unde începe cupa căptuşită, tare şi moale, ca un sac dublat în care sânul e ascuns fără ca măcar să i se distingă forma. Între cupe e o floricică brodată, cu petale cândva roz, mică, ofilită de detergenţi proşti, se ascunde în cute, ruşinată de cât de meschină e. Cobori mai departe furoul, apare marginea bej, dură ca un cadru de bătrân la azil, a unui portjartier. Din ăla chilot, îmbracă fundul până la pulpe, ca o armură feminină desenată pentru o lume în care centurile de castitate sunt de mult inutile.

Are gheare pe tot diametrul piciorului, ţin strâns nişte ciorapi fini… ca nişte prosopele de faţă. Îi urmăreşti în jos, privirea mergând în paralel cu furoul ce îl dai jos de tot. Ciorapii au călcâiul şi vârful desenate, dar prea mari pentru a se suprapune vreodată originalelor şi s-au aşezat ca şi cum un copil ruşinat se calcă singur pe picior. Te apuci de ghearele portjartierului, le desfaci una câte una şi ciorapii alunecă ca nişte blănuri pe glezne. Ea păşeşte din ei pentru că tu ai altă treabă. Tragi de portjartier. Tragi. Tragi. Tragi. Tragi. Vezi atunci că are o clemă la spate, o desfaci şi cade singur, ca o scândură, dezvăluind chiloţii. Tetra, cândva mândria lucrătoarelor pe schelă. Pleacă de la buric şi îmbrăţişează tot pelvisul ca un os moale, elasticul de la mânecuţe, cu o îmbrăcăminte roz, muşcă din carnea pulpelor. La spate sunt mai lungi ca o fustă modernă, sunt strămoşii pampersului.

Te întorci la sutien. Cauţi încuietoarea de la spate, e cu moşi şi babe. Câte două. Le desfaci şi elasticul de sub mătase decolează în faţă, dar nu cade. Cupele au cadre de sârmă, astea nu se dezbracă, se demontează. Scoţi sutienul şi îl arunci în spate, cade peste masă şi se loveşte de oală cu un zgomot metalic.

Te apuci apoi de chiloţi, tragi de elastic ca şi cum ai jupui un animal. Se înfăşoară ca un covor de dus la bătut, îl cobori ca pe o funie, te prinde de degete, insişti la hopuri şi câştigi în bătălia dintre om şi textilă. Părul… desfaci elasticul, ţi se chirceşte în palmă ca şi cum l-ar durea că l-ai scos. Agrafele, le scoţi cu mişcări dibace. Smulgi doar vreo două fire de păr şi apoi…

EA e la fel de frumoasă ca şi cum ai fi dezgropat-o din răsadul de fineţuri sau cum o visezi când te imaginezi cavalerul oprit între două cruciade în cel mai ascuns ungher al haremului umanităţii.

PS 1 Toate accesoriile descrise au existat cândva, într-o perioadă în care oamenii se iubeau, se doreau şi se inspirau, indiferent de desuuri.

PS 2 Când parcurgi un catalog al istoriei lenjeriei intime te gândeşti dacă dragostea e oarbă sau dorinţa o face să „vadă” prin orice fel de haine.

PS 3 În timpul realizării acestui text nici un bărbat nu a fost maltratat.

M-am întrebat mereu unde se refugiază cea mai dragă mie dintre speciile pe cale de dispariţie, cowboy-ul. Despre Panda ştim, se caţără în munţi după ultimii muguri de bambus, lupul caută umbra fărâmelor de codru, dar văcarul ce a stăpânit cândva spaţiile nesfârşite din Vestul Sălbatic? Ce face el când hamburgerii se fac din pastile cu potenţator cu gust de vită, iar caii sunt crescuţi doar la uşa fabricilor de mâncare pentru câini?

1975, un trubadur al concursurilor de rodeo, Ed Bruce, scrie una dintre cele mai frumoase balade western modern. Descrie perfect cowboy-ul idealizat aşa cum ni l-au lăsat filmele anilor ’30 şi cum l-au şlefuit poveştile mai noi cu tipi visători, totuşi, duri, rătăciţi în intrigi ale zilelor noastre. E tot arsenalul în melodia asta: catarama uriaşă şi strălucitoare, ca un simbol falic, purtat acolo unde regulile cer să ai pantalonii pe tine, pantaloni ce nu pot fi decât blugi jerpeliţi, simbolul nepăsării faţă de convenţii, empatia egală pentru un căţeluş pufos şi un înger feminin al nopţii, iubirea repede trecătoare, ce mai… tot ce trebuie ca realitatea cuceritorului de la tinereţe să trăiască la fel până când din masculinitatea lui rămâne doar catarama. Sună bine şi totuşi melodia se cheamă “Mammas don’t Let Your Babies Grow Up To Be Cowboys”, un cântec iubit de mine şi de o femeie ce nu mai e acum fizic printre noi.

1978, Balada e preluată de regii stilului outlaw country, Wille Nelson şi Waylon Jennings. Un an mai târziu e prinsă pe coloana sonoră a celui mai bun western modern, “Călăreţul electric” de Sydney Pollack, cu Robert Redford şi Jane Fonda. Coloana sonoră e nominalizată la Oscar în 1980, semn că nu sunt singurul nebun care o apreciază.

Ultima strofă e genială. În ea e concepţia de viaţă pe care nu am avut întotdeauna destulă minte să mă schimb. Cei care nu-l înţeleg sau nu ţin la el nu merită. E mai simplu, şi mult mai masculin, să pleci de lângă ei. Să stai, de exemplu, lângă o femeie care nu te bagă în seamă sau lângă una care îl iubeşte pe omul care ai deveni dacă te-ar putea schimba? Sau într-un grup unde nu te simţi bine? Sau într-o asociere care nu te onorează? Te faci frate cu dracul până treci puntea? De ce? Frăţia e altceva, nu poate fi decât pe viaţă, cât ar putea să ţină puntea aia? Ce rost are să te lupţi pentru a schimba o lume care şi ea la rândul ei parcă are un ţel din a te schimba pe tine.

Ascultaţi-o cu cei doi, cu un backing vocal de vis, Johnny Cash şi Kris Kristofferson.

Sigur, ca mamă nu ai cum să fii fericită cu un fiu mereu cu gândul la alte orizonturi, dar ca mamă de doctor sau avocat te simţi la fel când te gândeşti că nu îl aşteaptă decât aventura mersului cu ATV-ul în vacanţă? Fiecare cu tristeţile şi satisfacţiile sale. La finalul finalului, nefericiţi sunt şi doctorul şi avocatul şi cowboy-ul, măcar văcarul idealizat are obişnuinţa melancoliei când pleacă spre ultimul orizont. Cel pe care nu a mai apucat să-l aducă înspre el, ci zarea l-a înghiţit pe el ca un cetaceu hulpav o celulă de plancton. Nu cred că planctonul poate zâmbi, dar ar face-o, pentru că în drumul final spre intestinele balenei merge neschimbat, aşa cum a trăit toată viaţa, scurtă, dar viaţă.

La finalul melodiei am înţeles unde se refugiază specia asta pe cale de dispariţie, cowboy, în altă parte, mai departe, mereu mai departe. Şi undeva în coburul şeii are o colecţie inepuizabilă de “depărtări”.

P.S.: Ştiu sigur că specia nu va dispărea, sau cel puţin nu prea curând, pentru că ştiu deja un tânăr care a găsit un “mai departe” când lumea în care trăia a încercat prea insistent să-l schimbe.

Alpha. Am avut un vis, nu de mult, dar nici acum nu am reuşit să-i extrag toate învăţămintele şi de aia mă gândesc încă la el. Se făcea, ca în toate visele, că m-am întânit cu un om. Eu vă spun sincer că nu cred că era Dumnezeu, deşi m-a cam lăsat să înţeleg asta. Era un tip normal, ca fiecare dintre noi… sau poate noi eram după chipul şi asemănarea lui, nu are importanţă. În fine, îmi zice „Am un cadou pentru tine, e mare lucru. Vreau să te gândeşti bine înainte de a-mi da un răspuns”… „Nu mă mai fierbe, spune odată!”. Se uită în ochii mei şi-mi vorbeşte răspicat: „Pentru tine rup o singură dată Cercul Vieţii. Alege o persoană din apropierea ta şi o transform în nemuritor!”

„Pe bune?” Nu mă grăbea nimic, aşa că am convenit să vorbim în noaptea următoare, când trebuia să-i dau răspunsul. M-am trezit fericit, doar urma să fac nemuritor un om iubit.
Beta. Pe trezie am ascultat una dintre acele melodii care nu-ţi spun nimic până nu o trăieşti. „Can the Circle be Unbroken (By and By)”, un goespel scris de AP Carter, unul dintre părinţii muzicii country şi socrul lui Johnny Cash, inspirat de un imn religios compus de doi autori care au călătorit toată viaţa cu predicatori misionari. Carter, omul ăsta, cu o melodie a reuşit, pe bune, să întârzie reacţia Casei Albe la atacul de la Pearl Harbour, a schimbat toate versurile de slavă divină cu o poveste simplă, un om urmăreşte înmormântarea mamei sale şi îl întreabă pe Dumnezeu dacă nu poate rupe Cercul Vieţii doar cât să o poată păstra alături pe fiinţa care i-a dat naştere. Dar El nu a rupt Cercul nici măcar pentru cea care i-a născut pruncul, ar fi făcut-o pentru un cowboy? Nu, şi lui Carter îi rămâne doar să se roage de dricar să nu hurducăie sicriul…
Am ascultat-o în cea mai bună versiune care s-a făcut vreodată, foştii
hippioţi de la Nitty Gritty Dirt Band au reunit trei generaţii de
cântăreţi  country într-o singură piesă, totul sub patronajul patriarhilor
Johnny Cash şi Roy Acuff.

Alpha. Le-aţi văzut feţele? Luminoase, fericite, doar un imn religios te poate transpune aşa! Oamenii ăştia vorbesc cu Dumnezeu. Ah, că nu-i ascultă… asta e treaba lor. Eu aveam treaba mea, dată de individ. Prima zi am irosit-o imaginându-mă cum voi ferici un om drag. Noaptea, tipul mi-a apărut din nou. L-am rugat să mă păsuiască pentru că nu am ales încă persoana demnă prin iubirea mea de darul lui. A spus că mă va ajuta să aleg şi în vis am păşit în alt vis, în care m-am regăsit în câteva secvenţe din viaţă.
Teta/ Delta. La 10 ani, pus în faţa aceluiaşi cadou, alegeam, în visul din vis, să dau viaţă veşnică primei pisicuţe care mi-a murit în braţe. La 20, fără dubiu, cuceream o fată dăruindu-i viaţă veşnică, pentru că eu mă simţeam deja nemuritor. Zece ani mai târziu simţeam că mă schimb şi mă alegeam pe mine să fiu veşnic. La 40, copilul meu primea binecuvântarea vieţii veşnice. M-am trezit la 90 de ani când, dând în mintea copiilor, voiam să fac nemuritor pomul sub care îmi uitaseră scaunul cu rotile. M-am trezit puţin nedumerit… ce să aleg azi ca să nu-mi pară rău peste 10 ani?
Beta. Dimineaţa am început să mă gândesc serios. Cui îl dai? Copilului? Da, e prima fiinţă la care mă gândesc acum, dar dacă o să mai am unul? Cum voi trăi tot restul vieţii după ce am ales între ei? Ea? Greu, acum da, din tot sufletul, dar câtă nemurire ar mai avea iubirea noastră când eu voi îmbătrâni iar Ea va rămâne frumoasă şi odihnitoare ca o prerie când iarba e de culoarea rodului, verde închis?

Cel mai bun prieten? Şi să-l condamn să-şi vadă copiii îmbătrânind şi murind?

Mama… pentru ea darul din visul meu ar veni prea târziu şi atunci mi-am amintit refrenul melodiei. „Ne aşteaptă o casă mai bună în Ceruri”. Şi feţele cântăreţilor atât de luminoase, atât de încrezătoare… Ştiu ei ceva, simt ceva când cântă invocându-L? Abia am aşteptat să adorm din nou.
Alpha. A apărut aproape imediat şi l-am luat la rost ” Pe cine minţi?
Oricine ai fi, tu doar administrezi Cercul, nu-l poţi rupe, nu-l poţi nici
măcar încetini. Şi dacă poţi să faci ceva din toate astea fă-o pentru toţi
ai mei sau pentru niciunul. Noi avem drumul nostru spre o reuniune şi vom ajunge pe rând acolo, dar vom ajunge sigur!”.

M-am aşteptat să se supere, dar el doar a ridicat din umeri şi a dispărut pentru totdeauna din visele mele.
Beta. Câteodată, când ascult prea mult „Can the Circle Be Unbroken” mi se pare că-i văd silueta în ochii cântăreţilor, dar aproape sigur mă înşel.

Doamne, de am avea minte şi timp pentru toate gesturile mici pe care am vrea să le facem, dar găsim întotdeauna cea mai bună scuză pentru a le amâna! Am fi mai împăcaţi cu noi la un final previzibil, când cei dragi ne vor răsplăti cu aceeaşi monedă şi apoi va fi rândul lor şi tot aşa. Pauză în firul gândurilor pentru o poveste de melodie.

În America, camionagiii sunt o categorie aparte, traversează ţara la volanul unor giganţi pe 18 roţi. Merg uneori fără pauză zile întregi. Sunt duri, neciopliţi, puternici. Imaginea e aproape clasică, privirea mijită, ochii ascunşi sub cozorocul unei şepci, un tricou prea colorat şi cămaşa de blugi cu mânecile smulse ca să lase libere să respire tatuajele ce amintesc de iubirile şi beţiile din fiecare mare oraş din drum. Muzica lor, truck country, e la fel ca ei. Drumuri, femei, baruri, bătăi, dar unele melodii… Numai un bărbat care are peste 35 în bicepşi este capabil de un asemenea sentimentalism. Nu de pomană două din cele cinci melodii country considerate cele mai depresive din lume sunt de camionagii!

Numai că eu azi sunt depresiv. Din motivele mele, asta mă priveşte. Una dintre cele două melodii nu poate însemna nimic pentru un om care nu a trăit-o, poate doar o lălăială puţin cam lungă, greu de urmărit, dar mie îmi place zilele astea, mă face să mă gândesc la fraza unui prieten bun care spune mereu: „Arde regretele tardive şi inutile”. Sigur, îmi vine să strig la el: „Arde-le tu, dacă poţi!”, dar ţin la el prea mult ca să-i dau o sarcină aşa de grea!

Melodia a fost lansată în 1975 de CW McCall, un fost agent publicitar care s-a apucat de country lucrând la o campanie pentru un lanţ de brutării ce avea ca target produsele pentru cei care opreau pe autostrăzi la un fast food. A excelat într-un stil vorbit al muzicii, un strămoş al rap-ului, care a prins între camionagii pentru că imita dispecerii radio ai reţelelor de autotrenuri, vocile auzindu-se în întreaga Americă prin celebrele CB-uri.

Povestea e şi ea simplă, ca şi stilul, un tip îşi ia vacanţă, e gata să plece, când îşi aminteşte că e ziua mamei lui. Nu are timp să se oprească la ea, dar hotăreşte să îi trimită printr-un comisionar nişte flori şi pare chiar mândru de idee. Câţi dintre noi nu am făcut de zeci de ori la fel, crezând că astfel ne împlinim onorabil o datorie? În florărie dă de un copil care îi spune că e şi ziua mamei lui, dar că nu are bani destui pentru cinci trandafiri, câţi ani are el. Tipul plăteşte şi florile băiatului şi e şi mai mândru de el. Ce bine ar fi dacă orice trăire de mulţumire am putea-o achita cu un card!

Câteva minute mai târziu, bărbatul îl vede pe copil într-un cimitir, află că mama băiatului e moartă de mai bine de un an şi ia o decizie. Se întoarce la magazinul unde comandase buchetul pentru mama sa, află că nu fusese încă livrat, îl ia şi se duce să-l ofere personal. Cum să nu plângi când călătoreşti săptămâni sau chiar luni întregi departe de familie, cu bătrânul CB ca unic însoţitor! Dar cum să nu plângi când, de câte ori ai procedat precum camionagiul în pragul vacanţei, nu ai avut norocul să dai peste un copil ca ăsta în florărie!

Nu vreau să fac o polologhie din asta, spun doar că nu îmi pare rău pentru gesturile mari pe care nu am apucat să le fac la viaţa mea, nici pentru amărăciunea provocată fiinţei care te iubeşte necondiţionat prin chemarea naturii, ci de toate gesturile mici care ar fi putut şterge în câteva secunde toate lacrimile vărsate pentru mine. Şi m-aş certa cu rânduitorul vieţii pentru că, de zeci de ori, de câte ori am crezut că un buchet de flori trimis prin comisionar valorează cât o floare dăruită din mână, nu mi-a scos în cale un copil cu o poveste simplă, ireal de depresivă! Neavând cu cine să mă cert, plâng.

Roses for Mama – lyrics

(Johnny Wilson, Gene Dobbins, Wayne Sharpe)

[Spoken]

Well, I had two weeks vacation comin’, so I thought I’d drive down to Florida: spend some time with an old friend, date a few girls, make a few parties, and just kinda live it up again.

So I packed up my car, and then I called my Mom in Tennesee, and told her what I planned to do. She said, „Son, are you comin’ by?” And I said, „Mom, I’m really pushed for time, but I’ll see you in a week or two.”

And I was drivin’ through this little town in Georgia when I remembered: today’s Mama’s birthday. Well, I thought I’ll just stop and wire some flowers. Shouldn’t take too long; then I’ll be on my way.

So I walked in a flower shop and the first thing I saw was this little boy, with his eyes full a’ tears. I said, „What’s wrong, son?” He said, „Mama loves roses. And today’s her birthday, and I haven’t seen her in almost a year.”

[Chorus]
Roses for Mama
Today’s her birthday
Roses for Mama
Today’s her birthday

He said, „I live with Grandma now. But I promised Mama some roses, ‘cause I talk to her all the time. I wanted to give her five, ‘cause that’s how old I am. But the lady said I couldn’t buy ‘em with just a dime.”

Well, the little fella’s story kind a’ touched my heart, so I told the lady to give him what he wanted and charge it to me. Then I told her I needed to wire a dozen roses to my Mama, up in Chapel Hill, Tennessee.

I looked around, and the little boy was gone. But all of a sudden the door flew open and he come runnin’ back in and he said, „Mister, I forgot to thank you for the roses.” He smiled, he shook my hand, and ran back out again.

Well, I started on out of town. And I was feelin’ real proud of myself for thinkin’ of my Mama and really carin’, when I looked out the window and I saw that same little boy, kneelin’, by a grave in an old cemetery.

I stopped my car and walked over to where the little boy was kneelin’ down. And he smiled up at me and said, „This is where my Mama stays. She says she sure does thank you for these pretty roses.” Well that’s when I had to walk away.

And I drove straight back to that flower shop and I said, „Lady, have you sent those flowers to Tennessee?” She said, „No, not yet.” I said, „Well, nevermind. I’ll just take them back with me.”

[Chorus]
Roses for Mama
Today’s her birthday
Roses for Mama
Today’s her birthday

Dacă e să mă luaţi repede, aş spune că anotimpul meu preferat este primăvara. Atunci, bucăţi de carne albă încep să iasă din hainele Ei, precum ghioceii din covorul de frunze de anul trecut. Sunt gingaşe, timide, aşteptând complimente cum că nu s-au urâţit pe timpul iernii şi, dacă ştii ce să le spui, câştigă teren în detrimentul hainelor, până uiţi frigul ce abia l-ai scuturat din viaţa ta. Dar îmi place şi vara, de fapt, s-ar putea ăsta să fie anotimpul meu preferat. Hainele rămân doar o podoabă pentru trupul ars de soare. Ca un gablonţ ce nu poate acoperi tot telefonul de care e atârnat, doar îi dă utilităţii un strop de strălucire. Şi căldura pare să topească orice urmă de rezistenţă, lăsând doar ochii să îţi spună că are şapte ani de acasă, în timp ce fiecare linie a corpului ei spune altceva. Dar toamna… asta e partea pe care o iubesc cel mai mult din an, când, împlinită de soarele verii şi de frumuseţea vacanţelor, frumuseţea se adună în haine, ca o comoară ce ţi se va dezvălui numai ţie. Trebuie să profiţi de ea cât mai mult, ca şi cum ţi-ai face provizii pentru zile negre. Şi apoi vine iarna, clar, cel mai frumos anotimp, mergi prin zăpadă spre casa unde te aşteaptă iubita şi, când ajungi, schimbi hainele groase cu braţele ei şi fineţea zăpezii cu părul mirosind a sărbătoare. Ce îţi mai poţi dori? Să vină primăvara, normal!
De fapt, eu am vrut să vă spun că, după mine, cea mai mare minciună de pe lume este că bărbaţii se gândesc tot anul numai la sex şi voiam şi să-mi anunţ un coleg care susţine contrariul că tocmai a pierdut pariul făcut cu mine! De aia am ales o melodie azi care contrazice această teorie răuvoitoare – „Toes” – a celor de la Zac Brown Band, de pe albumul „Foundation”, album premiat cu un Grammy la secţiunea de country.
Imaginea e simplă, orăşeanul – în vacanţă pe malul mării, în Mexic. Are vârfurile picioarelor în apă, fundul în nisip, o bere în mână şi privirea pironită spre orizont. Moment de visare, de filosofare pe teme adânci. De exemplu, palmieri şi bikini sau fata de la bar care miroase a rom şi a iubire carnală de la o poştă!

Poziţia seamănă cu a Gânditorului de la Hamangia, excepţie făcând sticla cu bere şi, evident, faptul că bietul dobrogean care a trăit în neolitic nu putea visa la Mexic. Teorii sunt multe, de la cea a unei zeităţi la cea a omului simplu care meditează la cât putea el înţelege pe atunci din viaţă şi din lume. Dar eu zic să nu facem abstracţie că statueta era însoţită de una reprezentând o femeie, având un picior adunat sub ea şi mâinile împreunate pe celălalt, ca şi cum două gesturi simple pot ascunde goliciunea de privirea filosofală a unui mascul. Ştiţi ce cred eu? Că dacă avea o femeie în faţă, Gânditorul nu se putea gândi decât la un lucru… Om sau zeitate, bărbat a fost şi el, nu?

Nu am cunoscut nici o femeie care să nu vrea să schimbe ceva la un bărbat. Bunici, mame, prietene, iubite, soţii, secretare, colege, vecine toate cred că orice mascul este perfectibil. Şi orice schimbare vor este, în mintea lor, un capăt de ţară, ceva ce nu mai poate fi tolerat, iar pentru tine ar trebui să fie, spun ele, un lucru de nimic, pe care ar trebui să-l faci cu zâmbetul pe buze.  Problema este să ştii să sortezi ce sacrifici din felul tău de a fi, pentru că, dacă te iei după toate, devii un călugăr asexuat! Cu excepţia mamelor şi bunicilor, condamnate la a fi decepţionate, toate celelalte merită micile sacrificii cerute. Merită mai ales pentru privirea lor după ce le faci hatârul. Adună într-o singură rază ceva victorie, tandreţe, înţelegere, mândrie dar, în loc să-ţi mulţumească sau măcar să te mângâie pe frunte, îţi va spune ceva de genul „Nu e mai bine acuma? Eşti alt om şi nici nu a fost greu…”. Dar în sufletul ei… ai cucerit-o. Sau măcar ai făcut un pas. Mic dacă te vei plânge, mare dacă vei spune „Ai avut dreptate, dragă!” Trebuie doar să fii răbdător şi atent, curând fie îţi pui ştampila masculină pe ea fie te face preş. În ambele cazuri ţine minte: orice schimbare ai făcut e reversibilă!

Cea mai frumoasă şi masculină poveste despre sacrificarea felului tău de a fi este „Focul vânăt” a lui Serghei Esenin. O să vedeţi la sfârşit, dacă aveţi răbdare, de ce cred eu că e cea mai reuşită descriere a uşurinţei cu care eşti gata să-l înjunghii pe bărbatul care ai fost în speranţa că unul nou va reuşi să smulgă măcar o privire tandră de la fiinţa iubită. Şi, după mine, cel mai frumos o spune Ducu Bertzi. O ştiţi, mai ascultaţi-o o dată de dragul femeilor ce modifică bărbaţi şi de sufletul masculilor cu personalitatea îngenuncheată:

Poezia lui Esenin e mai lungă dar, vorbim doar de un derbedeu de carieră, un adevărat model pentru boemii din toată lumea, esenţa e aceeaşi, cred eu, de mii de ani, culcă-te cu mine şi devin alt om. În fine, pentru firile mai romantice poate fi refolmulat, iubeşte-mă şi devin mai bun. Sună altfel, da. Mai uman, dar la fel de real. Pentru că, să fim serioşi, nu eşti mai bun, în viziunea profund masculină, dacă mai scazi tutunul, sau băutura, dacă bei ciocolată caldă în loc de cafea. Şi, totuşi, câtă bărbăţie e în a schimba ceva de dragul unei femei? Când o faci cu adevărat cu zâmbetul pe buze, cu naturaleţea culegerii unei flori când te plimbi alături de Ea. De exemplu, are renunţarea  la un tabiet oarecare adrenalină cât un scandal? Eu cred că da, mai ales dacă Dumnezeu a ales pentru tine să treci atât prin braţele unei femei care vrea să te vadă bătându-te când stai liniştit şi miroşi caprifoiul, precum tăuraşul Ferdinand din desenul lui Walt Disney, cât şi prin cele ale uneia care te-ar lua din mijlocul unei lupte şi te-ar pune pe o bancă în parc să joci şah! Asta e o altă problemă a schimbării, nu poţi anticipa ce vrea de la tine. Oricum, altceva decât ce faci atunci! Şi poate e mai bine aşa, farmecul victoriei frăgezimii asupra durităţii bărbatului este să fie iniţiativa Ei, numai ea intuieşte ce lipseşte vieţii tale sau cum poate fi ea îmbunătăţită şi apoi începe munca de furnică pentru a pune în practică noua ta imagine!

Revin acum la Ducu şi la cântecul lui. Zeci de bărbaţi l-au dedicat iubitelor în speranţa că vor fi crezuţi, dar miraculos este să o asculţi într-o sală de concert. Doamne, ce ochi au femeile peste care plouă cuvintele lui Esenin! Toate, de oriunde ar veni şi spre orice s-ar îndrepta, au în ochi mândrie. Ca şi cum asistă la victoria supremă a sexului slab asupra celei mai periculoase rase de masculi, derbedeul! Şi dacă le-ai întreba toate ar spune că iubita din poezie nu trebuie să cedeze, că un derbedeu nu trebuie crezut, dar în sinea lor… dacă tot îl refuză aia, poate că e liber băiatul ăsta care vorbeşte atât de frumos. Un strop de dreptate au cele care o sfătuiesc pe adorata din vers să nu muşte momeala.

Pentru masculi farmecul poveştii este că jurămintele nu s-au pus niciodată în realitate. Au rămas poezie, vrăjeală, pe înţelesul tuturor. Esenin a fost căsătorit de cinci ori, după unii chiar de şase, şi toate s-au destrămat tocmai, pentru că derbedeul rus nu a putut niciodată să fie supus. Până la urmă nu i-a venit o femeie de hac, ci s-a înfrânt singur. În preajma Craciunului lui 1925 şi-a tăiat venele şi cu sânge a scris un ultim poem… Într-un Rai al derbedeilor are sigur pe un nor înalt numele scris cu sânge lăcrimat de femeile ce şi-au rupt dinţii încercând să muşte din adevărate bucăţi de piatră!

PS: Weekendul ăsta îl ascult pe Ducu Bertzi cântând „Focul vânăt” pe plaja de la Vama Veche. O să caut pe cer un nor cu irizaţii de roşu şi o să mă rog lui.

E vineri, nu-s în concediu şi am chef să mă gândesc la moarte şi la ce-o fi după, dacă voi credeţi că o fi ceva după… dacă nu, nu. Poate şi pentru că de câteva zile mi-am amintit o zicală a derbedeilor care spun că o moarte bună e destul de rapidă ca să nu ai timp să te căieşti. O fi timp după să te gândeşti la ce ai făcut sau la ce ai greşit şi, în plus, ştiu sigur, ce e trecut în catastife nu mai schimbăm noi cu o rugăciune, un acatist, o danie şi nici cu o mulţime de mătănii. Şi încă un lucru, cred că e foarte important cine interpretează ce e menţionat în dreptul numelui tău în catastifele Celui de Sus, adică e vorba de un dram de noroc şi e nevoie de ceva vrăjeală când eşti la Poarta Raiului, altfel „smoală” scrie pe cei mai mulţi dintre noi. Dacă e adevărat ce spun preoţii ortodocşi şi acolo e Sfâtul Petru, cu barbă albă şi privire severă, atunci eu, personal, am îmbulinat-o pentru că nu mă văd în stare să-i explic multe episoade din viaţa mea, dar dacă nu e el, ci altcineva…. Vreau să spun că depinde foarte mult de cine e dincolo când ciocăneşti la Poarta Raiului. Şi aşa mă apropii de povestea pe care vreau să o spun azi.

Ea începe în 1881, în New Mexico, şi se continuă şi azi cu succes. Poate cea mai frumoasă poveste a Vestului Sălbatic este cea a lui Billy the Kid, vorbesc despre legendă, pentru că povestea reală e oribilă, pătată de trădări, jafuri, violuri şi crime. Legenda spune că Billy, simbolul banditului iubit de toată lumea (mai puţin, evident, de victimele sale şi de familiile lor), a fost ucis în braţele iubitei sale mexicance de fostul său prieten şi partener, Pat Garrett, devenit şerif. Şi în legendă, şi în realitate, Garrett l-a împuşcat pe la spate, pentru a încasa recompensa, iar apoi şi-a împuşcat şi partenerul care l-a ajutat la uciderea Puştiului. Tehnic, a făcut o faptă bună, scăpând Vestul de un psihopat care ucisese 21 de oameni, de la vârsta de 12 ani la 22. Practic, a dus în legendă numele lui Billy the Kid, pentru că o moarte de erou era tot ce-i lipsea. Câteva luni mai târziu, Vestul era deja plin de balade despre eroul din Lincoln County şi majoritatea se cântă şi azi spre bucuria lăutrică a fecioarelor şi a gospodinelor care visează toată viaţa de pomană la un aventurier care să le sărute pătimaş între două lupte cu sistemul. Şi care, evident, să moară în braţele lor, că doar nu o să-l ia de soţ!

În legendă, graniţa  dintre Kid şi Garrett este foarte fină, uneori imperceptibilă, doi desperados din care unul, din motive exclusiv financiare, alege o altă tabără. Viaţa te poartă de multe ori dintr-o tabără în alta fără să-ţi dai seama, de multe ori pentru a şti unde eşti într-un anumit moment trebuie să laşi o femeie să te sărute. Dacă eşti Puştiul, te va săruta aproape bărbăteşte, buzele ei vor apuca bucăţi mari din ale tale şi va părea că vrea să te devoreze, să păstreze în ea cât mai mult din tine înainte de a te pierde pentru o cauză pentru care doar tu şti de ce lupţi. Pe Garrett, femeia îl va săruta la început timid, cu puţină frică, apoi îşi va aduna gura ca şi cum ar vrea ca întreaga ei fiinţă să se adăpostească în tine, să o aperi pentru totdeauna de toţi Billy the Kid din lume.

Pe linia legendei au mers, în 1973, şi scenaristul Rudy Wurlitzer, şi regizorul Sam Peckinpach când au făcut filmul „Pat Garrett şi Billy the Kid”. În rolul primului a fost ales James Coburn, iar pentru al doilea a fost angajat Kris Kristofferson, un texan lungan, chiar dacă originalul Billy nu depăşea 1,75 metri! Muzica a fost făcută de Bob Dylan, prieten şi cu Wurlitzer, şi cu Kristofferson. Şi abia acum am ajuns la episodul relativ inedit din tot acest amalgam de informaţii cu mai multă sau mai puţină legătură cu Billy the Kid.

Dylan a combinat în muzica acestui film folkul, care îl făcuse celebru cu zece ani înainte, şi westernul, din care avea să-şi tragă seva pentru următorii zece. La înregistrări au ajutat Kristofferson şi noua sa soţie, Rita Coolidge, lângă care îşi trăise scurta văduvie după Janis Joplin. Povestea acelei iubiri o puteţi găsi aici.

Un anumit moment al filmului trebuia punctat cu o melodie aparte. E vorba despre secvenţa în care Garrett, în căutarea lui Billy, începe să ucidă oameni alături de care făcuse cândva fărădelegi. În această primă luptă moare şi un şerif local, interpretat de Slim Pickens, un fost campion de rodeo, devenit actorul de westernuri cu cel mai mare procent de filme în care moare. Evident, în toate împuşcat! Ca un fapt divers, Pickens a fost, la un moment dat, simbolul Războiului Rece, pentru o secvenţă dintr-un film propagandistic în care călăreşte o bombă atomică precum un cowboy la rodeo! Urmăriţi secvenţa din „Pat Garrett şi Billy the Kid” şi, spre sfârşitul ei, veţi intui ce a scris Dylan…

Versurile sunt improvizate după imagini, de fapt, chiar înregistrarea originală s-a făcut în timp ce secvenţa era proiectată pe un perete al studioului. Doamne, ia-mi steaua de şerif, nu-mi mai trebuie, mamă, îngroapă-mi armele, nu mai pot trage cu ele…. mă înghite un nor negru, ciocănesc la Poarta Raiului. Aveau să facă înconjurul lumii şi al tuturor stilurilor de interpretare, de la folkişti la metalişti, toţi cei care vor să fie numiţi interpreţi au plătit tribut baladei din westernul prăfuit. Şi încă o fac! Pentru albumul soundtrack, scos în 1974, Dylan a interpretat-o aşa:

Pickens nu moare destul de repede pentru a nu mai apuca să se căiască. Ştim din cuvintele lui Dylan că şeriful ucis în masacrul dintre foşti prieteni ciocăneşte la Poarta Raiului. În privirea muribundului vedem, însă, lipsa siguranţei că îi va deschide cineva. Şi chiar nu ştiu ce s-a mai întâmplat! De la cocaină sau dintr-o delăsare artistică, răspunsul la bătaia la uşă nu-l putem decât intui.

Mă întorc puţin la bătaia de câmpi de la început, dacă Sfântul Petru e la Poartă, şeriful are toate şansele să fie acum pe un norişor, alintat de nişte îngeri care îi mulţumesc că a ajutat la eradicarea bandiţilor, iar păcatele tinereţii poate s-au şters în secundele cât privea eternitatea şi femeia iubită înainte de a muri.

Dar dacă la Poartă e altcineva, poate o femeie?

Ca să înţelegeţi ce vreau să spun, rememoraţi cea mai sălbatică versiune a melodiei. E atât de outlaw că nici nu se aude că muribundul avea pe piept insigna autorităţii. Guns N’Roses, unii dintre părinţii stilului LA sound al hard rock-ului, o cântau altfel în 1987. Apoi, tot sub aura legendei lui Billy the Kid, Jon Bon Jovi avea să readucă sunetul din Oraşul Îngerilor lângă country, scriind muzica pentru „Young Guns”.

Depinde şi ce femeie. Şi cât de onestă cu sine e Portăreasa când ia decizii. Dacă la poartă e o doamnă distinsă, cu liniile corpului atent păstrate şi cu cele ale feţei atent controlate, primul impuls, de ochii îngerilor, e să-l lase pe bietul şerif să-şi tragă sufletul pe un nor din Paradis. Dar dacă vigilenţa supraveghetorilor slăbeşte puţin, proaspătul împuşcat ar putea să guste smoala pentru că l-a inoportunat pe Billy. Şi ce băiat frumos!  Dacă e fată sfioasă, lucrurile se complică. Astea sfioase ar putea, măcar din curiozitate, să îi lase pe toţi membrii bandei înăuntru, doar să simtă mirosul adrenalinei când s-or reîntâlni la un pahar de nectar. Sau poate la uşă e eterna mamă, femeia îngăduitoare, cea al cărui păr miroase discret a plăcintă caldă, ea, indiferent cine se uită, i-ar ierta pe toţi şi i-ar primi în Rai doar ca să îi aibă sub ochi. Dar ce spuneţi despre femeia voluntară, care vede în statul la Poarta Raiului o carieră ce merită a fi smulsă din mâinile bărbaţilor? Parcă îi văd pe Kid şi Garrett, alături de toţi complicii sau aliaţii lor, ascultând prelegeri despre ce au de făcut pentru a se schimba şi a deveni nişte oameni mai buni. E de ajuns să dea din cap şi vor fi primiţi în Rai şi, odată ajunşi aici…, îi va ierta ea dacă se apucă din nou de fărădelegi. Răbdătoare, convinsă că parte din misiunea ei e să îi facă pe bărbaţi mai buni, o va lua de la capăt cu prelegerile.

Şi lista ar putea continua la nesfârşit. Eu vă propun, puţinilor care aţi reuşit să nu adormiţi până aici, să faceţi un test cu voi înşivă, pe cine aţi lăsa înăuntru dacă Sfântul Petru v-ar lăsa la Poarta Raiului. Cine vrea să-mi trimită răspunsul îl aştept cu drag. O să vedeţi, sunt sigur, că e mare diferenţă între ce spuneţi şi ce aţi face cu adevărat. Pariem?

P.S. Săptămâna asta a fost ziua unui om alături de care în mulţi ani am redefinit cuvântul de prietenie. Şi de aceea simt nevoia să ascult weekendul ăsta o melodie senzaţională. Vi se va părea o baladă country. Aşa este, dar este un cântec masonic, scris de Roger Miller. Refrenul e aşa: „Stăpâne, când lucrarea mea va fi gata, binecuvântează-mi viaţa măcar cu un vechi prieten…”. Şi eu cred că ar fi o binecuvântare să ai un prieten lângă tine să îţi ţină de urât când ajungi să hrăneşti porumbeii, să vorbeşti de nimicuri şi să nu mai ai nevoie de el, aşa cum era cândva, să îl simţi aproape la o înfruntare, să te ţii de el când cazi sau să savurezi cu el gustul unei victorii. Doar să fărâmiţezi pâine uscată şi să o arunci pe jos.

Am ales o interpretare care nouă ne place, cu Roger Miller, Ray Price şi Willie Nelson, trei oameni pentru care există undeva un Arhitect ce ştie când lucrarea ta e terminată şi te lasă să ridici mistria de la rangul de unealtă la cel de obiect de ornat un şemineu. Unul dintre ei nu a mai apucat să fărâmiţeze pâine, oprindu-se la un Orient Etern. Cine ştie, poate o face acolo?