Category Archives: Texte de vineri

La al treilea Buzz i-a răspuns.

Ea: m?

El: te căutam 🙁

Ea: eram aici, mă pierdusei?

El: daaaaa

Ea: m-ai găsit. am treabă când termin te anunț

El: bine, dar eu acum voiam să îți spun că…

Ea: sigur, dacă tu vrei acum se oprește totul în loc

El:… să îți spun că îmi lipsești și mă gândeam că poate îmi spui și tu ceva frumos

Ea: așa și? dacă voiai ce?

Nu mai citea deja, simțea cum i se urcă sângele în obraji. A izbit cu pumnul în masă de a sărit mouseul. S-a ridicat de la masă și s-a învârtit asemeni unei fiare în cușcă. Era neputincios când ea se purta așa. Dar o va învăța minte, îi arată El! Mai făcea o încercare, dacă nu… (mai mult…)

După ce s-a bărbierit a mai rămas puţin în faţa oglinzii. Era un moment bun să repete discursul. Încercă să ia o privire romantică. Sau… stai! Poate ar fi mai bine dură, puţin nepăsătoare. Se încruntă şi miji ochii. Vru să spună primul cuvânt din discurs, dar se opri. Lipsea ceva. Fugi în dormitor, aşa cum era, doar cu şortul pe el. Deschise şifonierul şi sub haine, jos, era o cutie mare de carton. Cele mai dragi lucruri! O puse pe podea şi începu să cotrobăie în ea. Scrisori vechi, o iconiţă, o bucată dintr-un pistol vechi cu capse, le dădu pe toate la o parte şi scoase o cutie mică, de catifea neagră. O deschise, o aşeză peste teancul de scrisori şi se mai şterse o dată pe mâini înainte de a apuca, uşor, cu două degete, un inel de aur alb. Pe el se lăfăia un diamant minuscul, ţinut de o floare din aur. Montura părea mâna unui copil ţinând o comoară.

Se duse în hol unde avea o oglindă mare. Se puse în genunchi, ţinând inelul în mănă. Era încruntat, dar reuşi din privire să dea şi o nuanţă de rugă. Fixă un punct în faţa sa şi încercă să vorbească. Ceva iar nu mergea. Lăsă inelul pe o măsuţă şi merse din nou în dormitor. Se îmbrăcă. Cea mai bună cămaşă, blugii luaţi cu Ea, centura o alese cu grijă. Nu voia ceva ţipător.

În câteva minute era din nou în faţa oglinzii. În genunchi… nu, tot nu e în regulă. Fugi în sufragerie şi puse melodia lui preferată de nuntă. (mai mult…)

Moto: Când am început acest text mă gândeam la doi mari dispăruţi, acum mă gândesc la 3. Sunt convins că există undeva un Paradis al creatorilor unde ajung sufletele mari după ce trec prin Purgatoriul ce începe, pentru prea mulţi dintre ei, încă din timpul vieţii. Şi mă mai gândesc cum privim, de exemplu, Coloana Infinitului fără să ne mai pese de naşterea, viaţa sau moartea lui Constantin Brâncuşi, ci vedem doar cum bucăţi identice sunt prezent, devin trecut şi se înlănţuie spre a fi viitor, ca o funie cu noduri pe care urci. Aşa va fi şi cu “Totuşi Iubirea”, “Iubiţi-vă pe Tunuri” sau “Rugă pentru Parinţi”. Dumnezeu să îl odihnească pe Adrian Păunescu pentru că în prea scurta lui viaţă s-a obosit mult încercând să devină tot mai mare!

Sfârşitul programului de seară era acelaşi. Se retrăgea câteva minute în altă cameră şi deschidea Biblia veche primită de la bunicul său. Egoist, închidea în urma lui uşa spre familie, spre serviciu, spre ziua ce se încheia. Cartea bătrână se tocise doar la o singură pagină, unde o deschidea mereu, Matei 6. Nu avea respect, citea în picioare, foindu-se prin încăpere, uneori fumând. Gândurile lui se îndepărtau cât puteau de “teoremele” studiilor teologice, îi repugna să îi spună alţii ce e de făcut şi se căia, niciodată îndeajuns, pentru primul păcat, aroganţa. “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău…”. Tata, îl deranja cuvântul ăsta, nu pentru că nu accepta că are un Creator, ci pentru că el îl obliga să vadă în toţi ceilalţi nişte fraţi, surori. Nu reuşise niciodată să dăruiască destulă iubire aproapelui cât să îl convingă pe acesta să răspundă la fel. Şi atunci se enerva, se simţea trădat, nedreptăţit, lovea. Apoi îi părea rău, medita şi apoi lovea din nou. E clar, începutul rugii trebuia să îl mai citească până îi va deprinde învăţătura. Mâine seară.

“Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…” Ce traducere? Adică împărăţia Lui e vie sau să vină peste noi? Dacă e vie, atunci probabil că e şi ea supusă greşelilor, păcatelor, poate şi conştientizării lor, mântuirii. Adică e umană şi noi suntem după chipul şi asemănarea Lui sau poate Îi semănăm în sensul că avem în noi tot ce ne trebuie pentru a deveni după chipul şi…? Să se pogoare asupra lumii în care trăim? Să vină, nu are decât! Bine că nu s-a pogorât cât era el mai tânăr, nu ar schimba nimic din dezmăţul de tinereţe, energia şi iubirea irosită aiurea pentru o viaţă între nouri, îngeri asexuaţi. Până şi căinţa, acum, când le rememorează, I se pare dulce. Poate că puţină muzică, în surdină, nu va trezi restul casei… (mai mult…)

A luat o bucată de hârtie. Ţinea limba între buze cât a tras exact pe mijlocul ei o linie cât mai dreaptă. Voia ca totul să fie perfect şi decizia finală să fie cât mai corectă. În stânga a scris ”A”, iar în dreapta ”B”. I s-a părut că nu e cinstit aşa şi a şters scriind în loc ”Blonda”, în stânga, şi ”Bruneta”, în partea dreaptă a foii. Apoi s-a apucat de înşirat.

Părul celei din stânga… Doamne, ca şi cum puteai atinge razele soarelui şi să te joci în ele, dar, a scris repede şi în stânga, ce mândrie mai mare putea să fie decât să iei întunericul în ambele palme şi să îi dai ce formă vrei? A bifat ”X”, la rubrica ”Păr”. ”Informaţii generale”, ce putea scrie aici? Blonda e zveltă, ca şi cum între atâtea minuni ale lumii trebuia să se încadreze cât mai bine, să ocupe doar atâta loc cât să nu atragă invidia zeilor. Trupul brunetei este ca un onix ce luptă să umple de negru sălbatic montura de aur a unui inel. A mai marcat un ”X”. Egalitatea asta între ele nu îl ajuta deloc. Mai departe.

A trecut la „Planuri pentru viitorul apropiat”.  În stânga notă cu o mână nesigură „cină la un restaurant aglomerat”, ca frumuseţea ei să strălucească, să fie admirată de cât mai mulţi ochi în timp ce invidia ce se revărsa asupra lui îl făcea să ceară cât mai repede nota de plată şi să plece de acolo. Drumul spre casă, muzica rock din maşină, primul pahar în sufragerie, savura totul ştiind că nici măcar hârtia pe care-şi rânduia gândurile nu era destul de încredere pentru a afla cum micul înger devenea un diavol auriu… (mai mult…)

Nici măcar nu îi mai păsa ce va crede despre ea. Nu avea decât să o înjure, să o blesteme, să plângă sau să rămână impasibil, aşa cum îl ştia. Zâmbi, în timp ce îşi punea ultimele lucruri în portbagaj. Cândva impasibilitatea lui o fermeca, îi dădea fiorul acela plăcut că o trata aşa cum un bărbat adevărat întâmpină o primejdie. Cu cât devenea mai iminentă, părea că-l distrează, că-l atrage. Apoi a început să o doară. Şi acum pleca. A mai intrat în casă doar să verifice dacă nu a uitat ceva. Nu i-a lăsat nici un bilet, vede el că nu mai e. Îl privi dormind prin uşa întredeschisă a dormitorului. Şi-a spus că nu mai simte nimic şi a ieşit. Definitv.

În maşină a dat drumul la muzică. Era unul din discurile lui.

Să o ia dracu’ de muzică! Să-l ia dracu’ şi pe el cu toate poveştile lui despre cai, lupte şi vise pe marginea preeriei! Muzica aia sigur nu îi făcea bine. Nu mai avea efectul de altădată, când se cuibărea la pieptul lui şi îi asculta practic basmele de două ori, o dată în cuvinte şi o dată în vibraţia pieptului lui, care o făcea să tremure, să se creadă în siguranţă într-un singur loc din lume. (mai mult…)

Cafeaua în cana favorită, calculatorul pornit şi televizorul în surdină, pe ştiri, dar cu speranţa că dă meteo. Şi telefonul pus alături. Poate sună. Nu serviciul, e prea devreme. La ora asta şi Ea se trezise. El a parcurs repede ziarele şi nu a găsit nimic. A doua cană de cafea şi a deschis Facebook-ul. „Ovidiu este acum prieten(ă) cu Melania şi alte 19 persoane”. Îşi luă telefonul mai aproape, parcă nu îl auzea şi de unde era. „Cristina are nevoie de ajutor să strângă recolta”.

La ora asta Ea se pregătea deja de plecare. O vedea aranjând hainele, fardându-se şi apoi intrând grăbită în sufragerie să mai soarbă o gură de cafea. În timpul ăsta se mai admira o dată în oglindă. Părea mulţumită. Şi el era mulţumit. Parfumul cu iz marin completa taiorul bleumarin. Îl simţea ca pe un voal.

„Claudiu îţi recomandă să asculţi Only the Lonely cu Roy Orbinson”. Încă unul care s-a trezit înainte să i se termine vreun vis frumos cu îndrăgostiţi îmbrăţişaţi pe malul mării! A doua cană de cafea pare mai mică decât prima. Trebuia să se urnească. „Lui Alin îi place Metallica”. Oare Mădălina chiar aşa arată sau e o poză de pe net? Cui îi pasă?

De câte ori era prea mulţumită de cum arată intra din nou în dressing şi se schimba. Primele haine alese erau lăsate aruncate pe jos, în dezordine, ca şi cum jigniseră trupul pe care au stat. O simţea nervoasă că întârziase. „Silvana împarte brânză”. La ora asta? A doua ţinută părea să o mulţumească. Oricum, nu mai avea timp să se schimbe încă o dată!

A ieşit pe uşă şi a încuiat. Din stradă răsună alarma maşinii. A plecat. El ştia pe de rost fiecare mişcare, fiecare secundă economisită sau irosită în programul Ei. (mai mult…)

Întredeschise ochii şi, deşi lumina era supărătoare, o întrezări. Linia picioarelor, cu stângul puţin arcuit în faţa celui drept, părea că taie ca o lamă lumina soarelui. Probabil abia ieşise din baie, pentru că pielea ei părea mai catifelată ca de obicei, iar trupul îi era învelit cu un prosop alb şi pufos, croit parcă doar cât să acopere carnea de la sâni la pulpe. El se ridică şi puse de cafea. Cât filtrul boloborosea, mintea i s-a trezit complet. A realizat, pentru a suta oară, că femeia superbă căreia îi ura „bună dimineaţa” era un panou din faţa geamului. De azi, însă, lucrurile se vor schimba. Va căuta modelul angelic şi afişul tot mai decolorat de soare va prinde viaţă în casa lui. A plecat din apartament direct la firma al cărei nume lucea lângă zâmbetul ei de femeie dispusă să dăruiască, dar şi să ia, totul…

De la firmă a aflat că de campanie se ocupase o fetişcană care nu mai lucra acolo. A găsit-o, a aflat ce îl interesa şi a plecat spre firma care tipărise afişele. De aici a vrut să ajungă la fotograf, dar se făcuse târziu şi s-a întors acasă. Pe drum şi-a adus aminte de Aialaltă. A sunat-o cât era încă în maşină şi a luat-o din drum. Acasă, când se pregătea să intre în pat a văzut-o venind spre el învelită într-un prosop. El s-a dus la fereastră şi a tras jaluzeaua. Din pudoare, în primul rând, să nu-l vadă Ea cu altă femeie în pat, şi apoi din empatie pentru Aialaltă, imaginile lor „îmbrăcate” la fel nu suportau comparaţie. Ea era în avantaj… fie măcar şi pentru că brunetul şi blondul nu suportă comparaţie în materie de vise…

Dimineaţă a scăpat repede de acasă. A ajuns la fotograf destul de devreme ca să-l scoale din pat. De la boemul buimac a aflat că femeia visurilor sale e dintr-un oraş apropiat. A plecat într-acolo fără să mai apuce să mulţumească. Mai era puţin şi zâmbetul care îmbrăca goliciunea va fi în faţa lui. Ce va spune? Cum o va convinge că o iubeşte? Nu ştia, se baza pe inspiraţia momentului, simţea că dacă Dumnezeu îl adusese aşa departe nu îl putea abandona. (mai mult…)

El… Ce zi! Nici nu se putea încheia decât prost. Dimineaţa a rămas fără cafea, la serviciu nu a avut chef de nimic, parcă era o presimţire, pentru că puţin după prânz l-au dat afară. A vrut să se ducă la şef să-l bage-n mă-sa, dar, chiar când a ajuns la uşă, s-a gândit că poate foamea îl va mâna din nou pe aici şi a renunţat. A plecat simţindu-se ca o bucată de hârtie igienică folosită. Apoi a băut, mult, ceva prost, cu gust de flegme de beţivani, şi, la ieşirea din birt, s-a împiedicat şi a căzut. S-a târât până acasă şi a dormit până spre seară. S-a trezit, creierul îi zăngănea şi avea un gust în gură ca şi cum îşi linsese de rahat viaţa de până atunci. Atunci şi-a amintit. Mai avea doar o oră să ajungă la Ea.

Ea… Îi plăcea când lua decizii din astea. Se simţea puternică, vie, de parcă oamenii concediaţi îi dăruiau energie. Unise două companii şi unii deveniseră inutili. Aştepta reacţiile, deşi le cunoştea. Ca de obicei, nu va comenta nimic, dar va simţi fiecare nouă înjurătură ca pe o provocare de a rămâne mereu rece şi… rea? Nu, ea se considera doar eficientă. Deodată reminderul telefonului piui. Îşi aminti, la 8 venea El la ea acasă. Se uită la ceasul ornat cu cristale de la mână şi îşi spuse că trebuie să se grăbească.

El… Nu se putea duce aşa la ea. S-a spălat îndelung lăsând să se scurgă la canal toate jignirile şi frustările din carne şi suflet. Când se ştergea şi-a promis că luni, la prima oră, se duce la şef şi îl pocneşte. Când se parfuma a jurat că nu mai bea niciodată. Până să ajungă la uşa şifonierului avea deja în mână un pahar de whisky. Ca să-şi aleagă masca pe care să o pună avea nevoie de inspiraţie. A căutat-o într-o melodie *.

Mâna s-a dus instinctiv spre blugii tociţi şi o centură cu fir de argint. Masca de dur se completa treptat. Cui îi păsa ce era dedesubt?

Ea… Şoferul i-a ţinut uşa şi ea a coborât în curtea casei. I-a dat drumul grăbită şi apoi a trimis acasă şi menajera. A aruncat într-un colţ al camerei hainele office şi a intrat în baie. Spuma groasă a spălat din pielea ei parfumul rece pe care-l folosea în timpul zilei şi l-a înlocuit cu arome de fructe şi flori. În dressing nu a ezitat şi a ales o fustă scurtă şi un tricou cu un pisoi imprimat pe piept. Era altă femeie sau poate abia acum era femeie. Zâmbi, imaginându-se echipată aşa la o şedinţă de consiliu. Abia terminase totul când a sunat soneria.

Era El. Din uşă, o privea ca pe o bucată de carne, Ea s-a ascuns repede neajutorată în braţele lui. Au ieşit, dar după cum se ţineau unul pe altul părea că urma o cină pe fugă în oraş pentru că aveau multă treabă înapoi acasă.

* ”Tougher than the Rest” de şi cu Bruce Springsteen, de pe albumul „Tunnel of Love”, din 1987. Muzical e momentul în care newyorkezul inventează un stil nou, criticii oscilând încă dacă să-l numească alternative country, americana, country rock. Asta după ce, cu 3 ani în urmă, revoluţionase rockul protestatar cu „Born in the USA”. De fapt, „Tunelul” a început prin a fi încercarea sa disperată de a îşi recuceri soţia, Julianne Phillips. Nu a fost să fie aşa, în 1988 ea a declanşat acţiunea de divorţ. Nici nu se putea altfel, pentru că Bruce se îndrăgostise de Patti Scialfa, frumoasa din videoclip. De fapt, felul în care cei doi se privesc în timp ce cântă nu mai are nevoie de nici o explicaţie.

Videoclipul a fost, la vremea lui, modul prin care Springsteen depunea mărturie, în faţa a milioane de oameni, în propriul proces de divorţ, că s-a îndrăgostit de altă femeie. Gestul ăsta l-a costat câteva milioane bune, dar trebuie să recunoaşteţi că e nevoie de unul „mai dur decât ceilalţi” pentru aşa ceva.

El şi Patti trăiesc şi cântă şi acum împreună.

Am o exclusivitate legată de suspendarea preşedintelui, dar cred că mai pot să o întârzii că nu are cine să o afle, şi mai vreau să scriu şi ceva despre o noţiune căzută, din nefericire, în desuetitudine, e vorba de „frăţie”, dar şi asta mai poate aştepta pentru că, oricum, astăzi sunt prea supărat. Făcând slalom pe străzile Bucureştiului printre mitinguri, am observat că a dispărut ultimul lucru cu adevărat frumos. Unde sunt sânii care tânjeau după libertate prin bluze tot mai transparente şi mulate? Au dispărut şoldurile ce se legănau prinse cu fuste mici, doar cât să marcheze locul. Nu mai vezi nici picioarele arcuite din mâna unui sculptor încăpăţânat să le facă bărbaţilor în ciudă. Nu cred că sunt singurul supărat pe tema asta!

M-am uitat mai atent după ele, sperând că nu au dispărut de tot, şi le-am intuit sub un sacou mai gros sau geacă, purtată încă desfăcută. Au apărut şi pantalonii, tot mai groşi… gata, ce să mai vorbim… e finalul! S-a dus dracului Bluesul verii!

Acum 52 de ani nu exista tratament pentru bluesul verii, iar medicina nu cred că a evoluat prea mult pe linia asta. Dar ce e bluesul ăsta? Nu prea se ştie, dar ceva e de mai toţi bărbaţii scutură, pe la mijlocul lunii mai, astenia de primăvară de pe umeri şi ochii le devin adevăraţi sateliţi de spionaj, iar mintea – o fabrică de SF-uri. Apoi, brusc, pe la mijlocul lui septembrie, ies din starea asta şi redescoperă mustul, micii, pastrama de oaie şi fotbalul.

O fi amestecul de căldură, planuri de vacanţă, „sărate” din plin cu lipsa necesităţii de a mai dezbrăca toate femeile din ochi. Atunci te trezeşti că lumea e plină de fluturi, tot mai coloraţi, mai îndrăzneţi, până nu mai vezi realitatea de aripile lor. Şi ţine orice ai avea, orice ai primi, vrei tot mai mult, sperând că realitatea va fi luată ca polenul pe aripile fluturilor şi se va ridica la înălţimea viselor. Şi apoi apare mustul…

Am înţeles, tratamentul bluesului verii e, de fapt, toamna. Toamna, anotimpul când copacii se dezgolesc, iar femeile se învelesc. Cu cât pomii rămân mai golaşi, trupurile se ascund tot mai adânc sub un maldăr de haine ce îţi scot definitiv din cap orice fluture.

E ca şi în firul timpului, cei care vor ajunge la vârsta mea vor intui şi apoi vor înţelege, toamna vieţii alungă bluesul verii. Drama e că nu mai vine din nou primăvara pentru a începe din nou ca pomii să se acopere, iar femeile să se descotorosească de hainele groase. Până la urmă, totul rămâne încremenit în îngheţ, iar iubirile de altădată mor sub maldărul paltoanelor jerpelite de senilitate…

P.S.: Summertime Blues cu Eddie Cochran, înregistrată prima oară în 1958, a ajuns poate cea mai influentă piesă rockabilly din istorie. E pe locul 77 în topul 100 Greatest Guitar Tracks şi pe locul 73 în Rolling Stone’s 500 Greatest Songs of All Time. A fost reinterpretată de legende din toate stilurile, de la country la punk, fiind hit pentru fiecare cântăreţ sau formaţie care a cântat-o. Datorită ultimei strofe, piesa a fost folosită ca imn pentru cei care au schimbat în SUA vârsta de vot de la 21 la 18 ani.

Din păcate, Cochran nu a mai apucat ca toamna vieţii  să îi alunge bluesul verii. La 21 de ani, în 1960, el a murit într-un accident rutier, în timpul unui turneu în Marea Britanie. Cei din Beatles şi Rolling Stones l-au ascultat atunci live. Moartea timpurie l-a transformat într-un simbol al rebelilor de pretutindeni.

Ea a propus să joace poker pe dezbrăcate. Femeile au un fler aparte de a simţi ce fantezie are un bărbat şi când e momentul să îi dea nas. El nu s-a lăsat rugat. A şi adus cărţile. S-au aşezat şi el a început să amestece. Le mişca încet, ca un preludiu la preludiu. Ea zâmbea, ştia ce urmează. Ea taie, el se pregăteşte să împartă când ea îl opreşte: „Deschiderea”

Îşi scoate cămaşa, provocând-o să facă la fel, în sinea lui gândea că aşa nu va putea nimeni ascunde o carte în mânecă. Ea pune deschiderea şi aşteaptă cărţile. Ea primeşte un valet de inimă roşie, el asul de pică. „Cartea rege, se gândeşte el, calc cu dreptul”. Apoi ei îi vine dama de inimă roşie. „O posibilă culoare, gândeşte ea, atâta noroc am eu în dragoste? Vedem”. Lui îşi dă un şapte de caro.

Ea bate în masă, „Check”, el plusează, aruncă hainele în pot şi rămâne doar în chiloţi. Ea zâmbeşte, „Te grăbeşti”, spune în gând şi apoi cu voce tare zice: „Merg”, se dezbracă şi aruncă hainele… „Şi cresc…”. Aruncă peste maldărul de haine şi ultimele petice de ţesătură. „Sec”, spune el şi plăteşte. Se uită la trupul ei gol şi simte pe spate un vânt rece, cum numai un tren în viteză poate provoca, noaptea, în câmp deschis. În fiecare muşchi avea un ritm nici alert, nici prea lent, iar în urechi îi răsunau cuvinte rostite ca şi cum vântul rostogolea tufe de ciulini. Auzea asta* :

El anunţă „Flop” şi întoarce trei cărţi. Asul de treflă, el mustăţeşte, optul de treflă şi dama de inimă neagră, ea zâmbeşte. Se ridică şi aduce de undeva, din altă cameră, o carte „Primele poezii citite de mine, cu însemnările de fată ce aştepta încă un cavaler pe un cal alb”. El ia dintr-un sertar o cutie veche de bijuterii şi aruncă un inel. „A fost al mamei mele!” Nu e nevoie să mai spună că miza crescuse, ea aduce un teanc de scrisori vechi, legate cu o fundă roşie: „Primele mele scrisori de dragoste primite. Dacă pierd le ardem”. El mai întoarce o carte, valetul de caro, şi spune „Turn”. Ea se mai uită o dată la cărţi şi aduce un set de chei. „Garsoniera mea poate fi a ta” El, mândru de perechea de aşi, aruncă alt set de chei. „Şi apartamentul meu…”. Ea aruncă şi cheile de la o maşină. El ezită „Ce o avea? E cacealma şi plus că maşina ei mică… nu e o pierdere”. Aruncă şi el cheile maşinii sale şi aşteaptă. Ştia că ea nu mai avea ce paria.

Ea se ridică, se duce în altă cameră şi aduce o cutie mică, învelită în catifea. O deschide şi arată două verighete, le mângâie şi le aşează peste pot: „All in!” El spune „Ok, river!” şi întoarce ultima carte, optul de inimă neagră. A înlemnit. Mâna mortului**! Nu mai conta că avea „aşi cu”, mână tare când joci în doi, ezita legănând cărţile în mână. Ea le întoarce pe ale ei: „Dame cu valeţi” El câştigase, trebuia doar să întoarcă. Ezita încă. Mâna mortului, atât auzea. Deodată ştie ce are de făcut, aruncă pe masă cărţile cu faţa-n jos şi spune „Eşti mai bună!”

Se ridică şi pleacă, gol, cu fundul acoperit doar cu o foaie de ziar mototolită, dar zâmbind satisfăcut. Ea a luat verighetele din potul rămas al ei şi a închis uşor capacul cutiei.

*”The Gambler” în interpretarea lui Kenny Rogers, după mine cea mai bună melodie despre poker, iar ce simt pentru jocul ăsta în care se măsoară nervii… Melodia e scrisă de Don Schlitz, un om care toată viaţa a încercat să cânte, dar fără succes, în schimb a luat două Grammy pentru compoziţii, unul fiind pentru povestea trişorului care, pe patul morţii, într-un tren ce străbate noaptea, dă unui necunoscut, pentru o gură de whiskey şi o ţigară, esenţa oricărui joc de noroc şi poate a vieţii, „trebuie să ştii când să te retragi sau chiar să fugi şi, mai ales, niciodată să nu îţi numeri banii cât jocul nu e gata…”. Lansat în 1978, cântecul a devenit un laitmotiv al cazinourilor din întreaga lume.

**”Mâna mortului” este o superstiţie a jucătorilor de poker care ţine din 2 august 1876, când, într-un salon din Deadwood, un derbedeu, Jack „Nas Rupt” McCall, l-a împuşcat, pe la spate, direct în cap, pe Wild Bill Hicock. Acesta a fost o adevărată legendă a Vestului Sălbatic, vânător de bizoni, călăuză, tâlhar şi apoi şerif, Wild Bill a intrat în istorie prin aceea că, la celebrele dueluri, folosea două arme deodată. În inimile doamnelor romantice ale vremii a rămas pentru iubirea sa sălbatică, presărată cu multe focuri de armă, pentru o femeie pistolar, Calamity Jane. De frica acestei femei, ucigaşul lui Wild Bill s-a predat autorităţilor chiar şi după ce, în primă instanţă, el fusese achitat. La al doilea proces a fost condamnat la moarte.

Când a fost ucis, Wild Bill avea doi aşi, de pică şi de treflă, doi optari, amândoi tot de negru, şi o damă de inimă neagră. Nu că ar mai fi contat pentru el, dar oricum se pare că pierdea! Nici un jucător de poker care se respectă nu pariază când are cărţile astea.