Category Archives: Texte de vineri

Întârziase deja şi se grăbea. Fiecare are tabieturile sale dimineaţa, unul bea cafeaua trei ore, altul se mută în laptop, unii preferă ştirile, alţii muzica, unii se mută în baie cu ziare, cafea şi ţigări. Tabietul lui era poate un pic bizar, dar dacă lui îi plăcea pe cine interesa? Nu deranja pe nimeni, poate doar pe omul de la debarcader, dar, până la urmă, se obişnuise şi ăsta. De multe ori nici nu ieşea din chioşcul lui, îi făcea un semn scurt din cap şi îl privea lung cum lua o barcă, potrivea vâslele şi înainta până la mijlocul lacului.

Când se îndepărta destul, desfăcea sticla de plastic în care avea cafea, un sandviş învelit în folie ascuns sub geacă. Se lăsa legănat de canapeaua de apă şi visa la cum ar fi ziua lui dacă…
Căştile puneau un zid între el şi oamenii ce traversau grăbiţi parcul, murdărind aleile cu grijile de zi cu zi.

La prima gură de cafea se gândi la o şedinţă cu oameni frumoşi, eleganţi, dezinvolţi. Împărţeau bani şi apoi, când s-au înţeles, au dăruit flori secretarelor ce îi acompaniaseră. Mânca din sandviş când se văzu terminând serviciul şi ieşind la limuzina ce aştepta în faţa clădirii. Urcând, a văzut oameni râzând pe stradă. Acasă… Doamne… acasă, îl aştepta Ea. S-au sărutat mult înainte de cină. Apoi a petrecut mult timp privind-o cum lumina fiecare colţ al multelor încăperi. (mai mult…)

Alerga de mult. Frunzele îl loveau cu atâta viteză că uscau pe cămașa lui sângele celuilalt. Trebuia să îl găsească. Nu putea lăsa lucrul neterminat. Cu lama sabiei dădea la o parte tufișurile, sperând că de după frunzele dese avea să îi vadă chipul înspăimântat. Și atunci…
Simți… cu un simț pe care nu și-l știuse până acum… miros de frică. Precum un animal, se orientă după instinct. Știa deja că e undeva în stânga, poate chiar după stejarul ăla gros cât o ceată de flăcăi. De undeva auzi voci… voci de oameni morți, care au trecut dincolo înveliți doar cu onoarea, precum într-un giulgiu. A stat puțin și a ascultat cântecul despre moartea sa sau a celuilalt.

Cântări în mână apărătoarea armei și îi privi în lumină șanțul de sânge pe care se întărea urma primei lovituri dată în acea zi. Mai era loc de sânge pe ea. Pe după trunchiul copacului îi văzu haina murdară de noroiul prin care-l târâse spaima. Se pregăti. Arma luci, iar frunzele tăcură chiar dacă vântul se încăpățâna să fie singurul martor al grozăviei ce urmă.
Fusese o zi grea. L-a așteptat mult, pe drumul pe care știa că vine zilnic. Doamne, a meritat anii de așteptare ca să îi vadă privirea când i-a prins calul de dârlogi și l-a trântit. Mulțumesc, Stăpâne al Lumii, pentru cum mi-au bucurat urechile țipetele lui când oțelul a mușcat prima oară din formele lui rotofeie! Apoi l-a lăsat să fugă, lăsând în urmă dâre de sânge și duhoare. Știau amândoi că nu va scăpa, dar era un joc, un fel de ritual al ispășirii prin moarte a tuturor vinelor… (mai mult…)

Deschise calculatorul. Înainte de mail sau Facebook avea chef să „se plimbe” puţin. Internet explorer… restore previous sesion? Y… S-au deschis simultan două pagini… Prima invadă camera cu sunete.

A doua îl duse undeva în trecutul lui. Pe desktop un tip poza ceva sau pe cineva…

Primul lucru pe care i-l amintea era o după-amiază frumoasă de toamnă. Momentul ăla în care te agăţi inutil de ultimele forţe ale soarelui, deşi covorul de frunze de la picioarele tale îţi spune că e momentul să înghesui şi tu prin şifoniere hainele de vară şi să faci loc celor groase. Luase aparatul cu el gândind că va fotografia pomii dezbrăcându-se, iarba culcându-se sub povara vârfurilor devenite galbene. Când colo… ea făcu câţiva paşi şi se aşeză în dreptul obiectivului… (mai mult…)

Găsi plicul îngălbenit în teancul din cutia poştală. Uitase de acea scrisoare veche, dar îşi aminti imediat când şi-a recunoscut scrisul de mână: „adresant, Moş Crăciun, undeva în Laponia”. La aşa adresă, nu e de mirare că scrisoarea nu a ajuns nicăieri! A văzut că era încă sigilată şi s-a bucurat că nu o deschisese nimeni atâţia ani, să râdă de el. Rupse plicul şi scoase hârtia din el. Râse în sinea sa, o conţopistă de la poştă se obosise să pună ştampila „retur /adresă necunoscută”. Zău? Adică… return to sender?

Se aşeză comod şi se apucă de citit.

Dragă Moş Crăciun,

Ştiu că eşti o poveste, dar trebuie să spun cuiva ce simt şi… pari soluţia ideală, acum, în prag de vacanţă, când sunt şi puţin băut. Vin sărbătorile şi o să primesc brichete, ceasuri, curele, podoabe… mă voi bucura mult, dar…

Fii atent, ce îmi lipseşte e o femeie care să te facă să le uiţi pe toate celelalte. Nu sunt chiar nebun să cred că poţi să mi-o aduci în sac, pe bune, dar când va apărea în drumul meu voi şti că e de la tine şi, ca să respect totuşi o tradiţie, promit să recit o poezie înainte de a o primi.

Cum să fie? La ce mai eşti Moş Crăciun dacă nu citeşti gânduri… (mai mult…)

Adora revelioanele cu tematică. Îl preocupau, simţea cu adevărat că e o noapte specială, nu o banală petrecere de weekend. Anul ăsta hotărâseră ca tema să fie aroma cârciumilor interbelice. Căutase discuri de atunci. Cel mai mult se bucurase când a găsit la un târg un ceas de buzunar. L-a reparat, i-a pus lanţul strălucitor care acum îi bucura cu auriu vesta neagră de la costum. Pentru Ea a căutat un şirag de mărgele din acelea lungi. De când le-a văzut în magazin şi le-a imaginat îmbrăcându-i decolteul lăsat liber de rochia scurtă, croită nu ca să acopere, ci doar cât să nu încurce la dans, plină de ştrasuri, precum o noapte senină de stele.

Farfuriile vechi de porţelan erau deja pe masă, cu florile albastre lucind de atâta şters. Tacâmuri de argint, rânduite după reguli de mult uitate. Şerveţele aranjate ca nişte nuferi, prinse în cleşti cu fălci de leu. În mijlocul mesei, patru tartine cu icre negre, mic accesoriu al frapierei în care o sticlă de şampanie, sufocată de gheaţă, spartă cu dalta, nu cuburi, aştepta să fie începută şi luată apoi în dormitor.

Se opri o secundă din aranjat ultimele detalii şi şi-o imagină dansând charleston. Îi vedea cum tresaltă fiecare detaliu iubit din trup, parcă ferindu-se din calea valurilor de confetti.

S-au aşezat la masă. Mai era puţin. Locul farfurioarei cu tartine îl luase un platou pe care se lăfăia un curcan din care cuţitele lor deja tăiaseră bucăţile bune. Deodată, de afară auziră mulţimea numărând secundele 10… 9… 8…. Se ridicară, s-au lipit unul de celălalt sub firul de vâsc, prins de lustră cu o fundă roşie. (mai mult…)

Îşi luă cizmele de pe raft, se gândi că nu le-ar strica un lustru. Le aruncă pe jos şi începu să se uite după pantalonii de mătase. Spera să fii ţinut minte să îi coasă după ce anul trecut i-a agăţat într-un gard şi s-au rupt tocmai în… nu mai voia să se gândească! Deodată, din curtea interioară…

Ţopârlanul ăla mic de la etajul al doilea! Să îl ducă sania unde o fi, doar să fie cât mai departe. Ăsta trăia cu un singur scop, să-l enerveze. Să-l facă să explodeze de nervi! Ţăranul avea un singur ţel, să-l omoare zilnic câte puţin! Acum ţopăia ca un bou în zăpadă şi muzica urla de la radioul de maşină. Făcea un om de zăpadă… cum or putea să se bucure la un biloi cu doi cărbuni în loc de ochi!!!

Găsi pantalonii. Erau cusuţi, turul părea solid de data asta. Acum tunica, unde o fi? Dacă nu o folosea decât o dată pe an, normal că ajungea ultima, sub un maldăr de haine de tot felul. Începuse să îl uite pe puştiul din faţa blocului când…

Asta mai lipsea! Nebuna de la parter se duela în melodii cu ăla! Parcă nu era de ajuns că de vreo 20 de zile îl teroriza numai cu melodii cu reni, clopoţei, îngeraşi şi pupături sub vâsc. E obsedată! De frica ei nici nu mai ieşea din casă liniştit. Era să-şi rupă gâtul într-o zi, când toată scara era împodobită cu beteală aurie. A vrut să o pocnească, dar cum să dai în ea când îşi ia mutra aia nevinovată şi umblă pe stradă cu o bentiţă cu coarne maron! (mai mult…)

-Pizza SF, bună seara!

-Sărut mâna! Faceţi şi pizza la comandă sau doar după reţetele dumneavoastră?

-Suntem o firmă nouă, cred că bucătarul nostru ar fi fericit să schimbe reţetele pentru plăcerea clienţilor…

-Ştiţi, îmi e dor de o seară napoletană şi aş dori… Sunt nişte reţete pe care le-am învăţat acolo şi mă întreb dacă nu le puteţi prepara.

-Dacă mi le spuneţi…

-Vreau o porţie mare de pasta e fagioli. Ştie bucătarul vostru cum să le facă?

-Întreb. Nu închideţi…

În receptor începu să sune melodia de aşteptare…

-Mai sunteţi? A zis că da, dar nu ştie dacă să fie cu afumătură sau fără.

-Cu, domnişoară, dar, vă rog ceva. Vreau ca afumătura şi fasolea să le călească în alt vas decât usturoiul, morcovii şi celelalte legume. Să fie precum femeia şi bărbatul care, înainte de întâlnire, se înfierbântă fiecare acasă la el, gătindu-se pentru ce urmează. Să nu le ardă, doar să le schimbe culoarea, să fie ca nişte ochi care strălucesc de dorinţă. Şi apoi să pună supa în fiecare din tigăi, înainte de a le combina. Să scoată din ele ce e mai bun, ca un vis comun cu mari şanse de împlinire. (mai mult…)

Mergea spre casă și se gândea că așa e mereu în preajma sărbătorilor. Frigiderele morgii se umpleau de sinucigași, de singurătate, de durere că au citit pe ascuns scrisorile copiilor pentru Moșul… mintea lor se umple cu atât mai mult întuneric cu cât străzile sunt mai invadate de luminițe, ghirlande, brăduți, colinde, reni, spiriduși. Toată ziua completase procese verbale cu aceiași mențiune ”moarte violentă, suspiciune suicid”. Nici nu se mai uita, știa că undeva în agenda polițiștilor care aduceau fiecare cadavru era o scrisoare de adio.

De dimineață l-au adus pe profesorul care îşi zburase creierii cu arma de vânătoare, singurul bun care îi rămăsese după divorț. Dacă ăștia ar ști cum arată un cap după ce tragi în el cu o pușcă de 12 milimetri ar alege altă metodă să se omoare! Unul dintre brancardieri a și spus ”Vezi că nu e tot capul, dracu’ stătea să răzuie de pe pereți!”. Ăsta își scrisese biletul de adio pe spatele unei felicitări pe care probabil nu avea cui să o trimită. Oricum a umplut-o de sânge și nu se mai putea citi mai nimic.

A luat-o pe o scurtătură. Se lăsa întunericul. Singurătatea e cel mai ciudat sentiment, ești singur și încerci să alungi sentimentul ăsta tocmai pentru că îți e teamă ca în întuneric să nu fi chiar atât de singur… Începu să fluiere o melodie veche.

Apoi femeia aia superbă care înghițise un tub de diazepam. Parcă era o prințesă adormită, dar au grăbit autopsia că până mâine se împuțea totul în ea de la chimicalele din stomac… Știa că e frumoasă, filmase mesajul de adio în oglindă, cu un telefon. Avea ceva teatral, în spate întinsese ghirlande aurii, cu globulețe. Din păcate pentru ea au stricat repede scena închipuită de muribundă… Erau chemați la bătrâna care se spânzurase în casă. Nu au putut sta mult, când lațul s-a strâns în jurul gâtului mușchii ei s-au destins… mirosul de fecale era insuportabil. Nici nu au stat să caute vreo scrisoare de adio. Era de ajuns că găsiseră pe masă un talon de pensie și o cutie cu fotografiile unor oameni ce păreau morți de mult. (mai mult…)

În fiecare zi se oprea la aparatul din capătul holului şi lua două ciocolate calde. Avea de acasă pregătite două bancnote de câte un leu. Una e cu extra-zahăr. Avea exerciţiu, ţinea geanta sub braţ, ca să nu verse cumva vreo picătură, în special de cea puţin mai amară avea mai mare grijă. Intra în birou cu spatele, deschizând uşa cu cotul. Punea paharele fierbinţi de plastic pe masă şi abia apoi lăsa geanta să îi cadă lângă birou. În câteva minute apărea şi Ea. Întotdeauna în viteză, perfect machiată, dar cu hainele puţin răvăşite de ultimii paşi făcuţi în fugă prin parcare. Aruncă poşeta şi o sacoşă pe un scaun. Peste ele, pardesiul şi apoi mâinile aranjau părul. Apoi l-a văzut, lipit de perete ca şi cum se ferea din calea unui uragan. Ochii Ei s-au luminat. ”Ce dulce e. Cum stă el cuminte şi mă aşteaptă…”

– Ah, bună. Ai venit de mult?

– Nu, acum am ajuns. Am luat cafea…

– Zahăr?

– Puţin… Cât de puţin s-a putut. Ştii, e de la aparat.

S-a aşezat la birou în timp ce El îi puse paharul pe masă, în faţa ei. Din frigiderul îngălbenit, cu abţibilduri scorojite pe uşă, scoase un tub de frişcă şi îi puse doar un strop. Ea începu să amestece încet cu beţişorul de plastic. Scoase o ţigară, El o brichetă. Abia atunci se aşeză şi El. Pentru următoarele minute, amândoi ascundeau sub masă mâinile cu verighetele. Se priveau. Tăceau, dar ochii lor umpleau biroul de vorbe…

Ochii Ei, jucăuşi: ”Te-ai mai gândit la mine?”

Ochii Lui, obosiţi: ”Tu ce crezi? Parcă mă pot gândi la altceva. Te-am şi visat.”

Ochii Ei, alintându-se: ”Eram frumoasă? În vis, zic. Ce făceam?”

Ochii Lui, sătui de aceleaşi explicaţii: ”Făceam… tot ce nu facem. Prostii, nu mă mai chinui cu întrebări din astea. Parcă nu ştii ce visez, visăm?”

– Te-ar deranja dacă dau drumul la radio?

– Nu, te rog.

Ochii Ei, insistenţi: ”Hai, spune-mi. Vreau să văd dacă iar am visat amândoi acelaşi lucru.” Suflă fumul în sus, cu un gest arogant.

Ochii Lui, reluând o poveste ştiută pe de rost: ”Eram amândoi pe un nor. Ne ducea lin peste un câmp minunat. Cu flori, erau multe flori.” Plecă privirea, parcă ruşinat. (mai mult…)

Adulmecă aerul cu nesaţ şi scutură capul ca şi cum atâta libertate îl ameţea. Fornăi şi lovi pământul cu copitele din faţă. Semăna cu gestul de a bate cu pumnul în masă, aşa cum văzuse că fac Fiinţele când vor să îşi ”mâne” semenii aşa cum fac uneori cu el. Doi paşi în faţă, simţi iarba groasă cum îi mângâie piciorul. Apoi brusc porni în galop. Sub greutatea lui, peisajele prin care trecea se spărgeau în mii de cioburi, împroşcându-i coama cu stele mărunte. Cioburile, ca o tămadă, vindecau urmele de hăţuri şi zăbală.

Sfărâmă la început câmpia de unde a plecat. Verdele se topi în albastrul cerului şi, frământat în copite, melanjul se transformă în milioane de flori ce umpleau aerul cu parfum. Le zdrobi şi pe ele, sărind ba pe copitele din faţă, ba pe cele din spate şi parfumul deveni aproape insuportabil.  Ajunse la poala unui munte. Fiecare pas era o tobă ce transmitea mesaje nebune fiecărei bucăţi de piatră ce putea ascunde fărâme de ecou. Tropăia şi apoi asculta răspunsul naturii. Dădea din cap şi fornăia parcă afirmativ la fiecare sunet ce se întorcea în urechile lui, la simţurile lui.

Urcă până în vârf şi de acolo urmări cum lumea de la picioare semăna cu petele de pe trupul lui. Era esenţă de cal, pe o insulă în mijlocul unui ocean format din herghelii întregi, mişcătoare, colorate, vii. Se întindeau şi dincolo de orizont, cuprindeau cerul, prindeau în dinţi noi imagini, le rupeau şi aduceau bucăţi din ele la picioarele muntelui. El era doar o picătură în acest ocean, dar avea în el tot ce îi trebuie să mai creeze încă un ocean, şi încă unul… (mai mult…)