Category Archives: Texte de vineri

Un ghiocel! Nu se poate! Iar vine! Îi venea să-l strivească sub talpă, să-l rupă numai când se gândea că venea iar… Aceleași frământări, aceleași dileme! Toți se bucurau că vine primăvara, frunțile se descrețeau, trupurile se destindeau în haine tot mai ușoare, ochii tuturor străluceau… Bine măcar că anul ăsta își amintise mai din timp. Avea timp să aleagă… În jurul lui copiii strigau veseli, dezmierdați de primele raze ale soarelui, îndrăgostiții își căutau discret mâinile… iar mintea lui exploda… venea ziua Ei și iar nu avea cadou. O lună nu însemna nimic, la cât de nehotărât e el și la cât de pretențioasă e Ea!

Cum viorele? Deja? Au și trecut două săptămâni? Doamne, trebuia să se concentreze! Nu mai ținea cu plimbări prin magazine și bazaruri în speranța că darul ideal va sări în ochi din grămezile de lucruri. Dar ce? O bijuterie? Aur? Se topește în carnea ei, dă doar un pic de strălucire și atât. Argint… prea ieftin! Diamante… poate la anul! Haine? Îi venea să urle… (mai mult…)

Singuri, în ultimul vagon al ultimului metrou al nopții. Ea stătea departe, ghemuită într-o geacă viu colorată, zgribulită de frig și de oboseală. El era în capătul celălalt, ascuns de gulerul hainei. Se uita fix la ea, dar părea să nu o deranjeze. Ce ar fi dacă ar invita-o pe frumoasa anonimă la cină? Dar cum să meargă așa, cu bluza boțită după o zi de muncă, blugi rupți în genunchi și botine prăfuite? Mintea începu să lucreze. Ochii lui desfăcură fermoarul gecii, făcând loc privirii spre o bluză violet, puțin decoltată, doar cât ochiul să ghicească forma sânilor și un sutien întunecat. Aruncă geaca departe și împinse cu privirea partea din bluză ce acoperea umărul stâng. Apoi dreptul. Sutienul părea decupat din tenebrele tunelului, un monstru din broderie născut pentru a ascunde comori.

Pentru a merge mai departe avea nevoie de un ajutor. Îndesă căștile în urechi și apăsă pe iPod. Exact ce-i trebuia…

Făcu bluza să alunece, se răsucea obosită peste blugi, molipsindu-i de cădere. Hainele s-au adunat la picioarele ei, lăsând pe corp doar dungile negre, obraznice ale desuurilor. Privind-o a înțeles că pentru momente ca ăsta poartă unele femei mătăsuri sub docul gros. Le îndepărtă apoi una câte una, lăsându-i trupul alb și gol ca o perlă. Era o nebunie, dar i se părea că sfârcurile ei se întăriseră de la frig. O privi un timp, analizând fiecare linie, fiecare amănunt, la unele minunându-se ca și cum vedea prima oară așa ceva, la altele tresărind romantic pentru că îi trezeau amintiri. Frumoase. Și descoperirile și amintirile.

”Să ne grăbim, întârziem!” Doamne, oare vorbise cu voce tare? Femeia stătea în continuare impasibilă, nepărând să știe că o imaginație și trupul ei jucau un joc bizar prin măruntaiele orașului. Sau poate nu o deranja?

Alese din amintirile dragi un sutien ciclam, cupele transparente dădeau senzația de fier pe foc. Bikini negri și ciorapi fini, negri și ei, cu o floare țesută, ce se așeza pe gambă ca și cum fusese presată și păstrată într-un caiet de poezii din adolescență… Pantofi cu toc, roșii, ca un accent pentru momentul când totul va fi desăvârșit.

Oscila între o rochie neagră de satin ce îl fermecase cândva și alta alb cu negru ce îi dăduse odată indiciul că femeia ce o purta ascunde un diavol și un înger, amândoi gata să ia sufletul privitorului și să-l poarte pe rând din Rai în Iad. Atunci ignorase indiciul, dar nu de asta aruncă rochia. Nu voia să renunțe la pantofii roșii – poate stridenți, dar sunt accesoriul femeii prin care orice bărbat atrage atenția trecătorilor asupra picioarelor însoțitoarei  și exact de asta avea nevoie în seara asta – așa că așeză pe ea rochia neagră. Potrivi umerii cu grijă, ca sutienul de culoarea cărnii bomboanelor copilăriei să rămână secretul lor. Un pandantiv din cristal rubiniu suspendat de un fir de silicon și doi stropi din medalion prinși la urechi… așa trebuie să fi arătat trupul, ochii Șarpelui și mărul oferit primilor oameni. Un pardesiu de catifea grea și groasă acoperi totul precum un ambalaj darul de Crăciun. Potrivi în butoniera cea mai apropiată de chipul ei un trandafir sângeriu. Era puțin rușinată sau doar lumina juca feste cu nuanțele petalelor?
(mai mult…)

13.42 – Cofetăria Margareta

– Domnișoară, dar nu e ce am comandat. Îi spusesem clar colegei dumneavoastră că vreau două straturi de tort diplomat, cu unul de jeleu de căpșuni între ele. Ce era așa greu? Bucuria e să nu poți ocoli, orice ai face, gustul de căpșună.

– Domnule, dar cine rupe în două tortul diplomat? Scria clar pe biletul lăsat de colega: diplomat cu jeleu de căpșuni… Cum era să le punem altfel, nici nu întărea jeleul între straturile de frișcă? Vă curgea tot în farfurie…

– Știți ce, îmi curgea mie, nu dumneavoastră, ce vă păsa? În fine, e târziu, nu mai am timp. Dați-mi-l așa. Cât am de achitat?

14.02 – Magazinul Lumea Bebe

– De ce nu pot lua o singură lumânare?

– Domnule, sunt set. Vă convine bine, nu… asta e. Plus că poate vă mai trebuie, ce bebelușul dumneavoastră nu o să aibă aniversare și la anul?

– Domnișoară, nu mă înțelegeți, nu îmi trebuie cifrele de la 1 la 9, doar Mickey Mouse, că văd că are țumburușul mai lung și poate nu se răstoarnă când îl bag în tort, pentru că o proastă de la cofetărie l-a făcut cu jeleul deasupra și se răstoarnă lumânarea… În fine, dați-mi șoricelul, le achit pe toate și păstrați restul, aruncați-le, dați-le altcuiva… Sărut mâna!

14.37 – Bucătărie de apartament

Desfăcu’ tortul… Mickey stătea, chiar dacă se înclinase puțin. Nu prea mai avea timp. Pe lângă că venea ora mai trebuia să și strângă apoi totul după el. Apoi să ajungă la serviciu, unde-l aștepta petrecerea-surpriză și apoi, seara, petrecerea-surpriză din familie. Iar… chibriturile astea nu se aprind! Ce dracu face acum?

14.44 – Sufragerie de apartament

Ce tradiție? Merge și cu o brichetă! Așa… curge ceară pe glazură, nu are nimic. Și așa va lua doar o gură că altfel nu mai are cum să mănânce în fiecare loc unde mai are de mers azi…

14.45 – Singur

Închise ochii, îi veni același gând pe care-l avea în fiecare an și se concentră asupra lui apoi suflă spre flacăra plăpândă. Suflă tare până simți în nări mirosul de fitil fumegând. Deschise ochii… Mickey se înclinase de tot, mănușa albă se murdărise de căpșuni. (mai mult…)

Me: Bună. Cf?

Muse_2011: …

Me: Nu vorbești cu mine? Ce ai?

Muse_2011:

Me: Ai chef de joacă? Te uiți la filme? Sau… ah, gata. știu. Nu am memorie, asta e, nu? Am promis ieri că nu mai deschid chatul ăsta… dar am facut-o din instinct… și am văzut că ești online. M-am gândit că poate…

Muse_2011:

Me: Audrey Hepburn? Nu ai uitat că am spus de mii de ori că probabil semeni cu ea! Deci rămâi muza mea! Ieri doar m-ai speriat, Doamne, ce bine! Sincer știu că nu am ce aștepta de la tine, dar mă obișnuisem cu jocul nostru de-a creatorul și muza. Ce dacă singurele fraze pe care mi le inspirai erau pentru chat? Tot erau frumoase, poate nu le vede nimeni, dar din micul nostru secret simțeam cum tu acumulai energia lor… poate nu sunt artă, dar le simțeam pe tine ca și cum aș așeza flori la soclul unei statui. Iar tu deveneai tot mai frumoasă cu fiecare nouă frază ce o inspirai… ce bine că putem să mai jucăm… (mai mult…)

Mai avea câţiva paşi. Deja o putea vedea…

Zâmbetul ei amar îl întâmpina ca în fiecare zi. Nici nu tresări la auzul paşilor lui… A ajuns lângă ea şi a pus jos geanta ce îi rupsese umărul.

– Sărut mâna!

În timp ce se apleca să o sărute cu adevărat văzu că încă purta şiragul de mătănii de la el. Se bucură, aşa cum făcea la fiecare gest al ei care-i dădea speranţe, oricât de mic şi oricât de mici. Scoase un casetofon vechi, îl puse pe o bordură şi apoi se aşeză şi el. Privi din nou în sus, spre ea… (mai mult…)

Îi era frig. Umerii i se strângeau, iar mâinile, chiar îndesate în buzunar aveau un tremur enervant. ”Unde dracului e primăvara asta?” Îi venea să urle la trecători, să ia de gât oameni la întâmplare și să le urle în nas că în alți ani el umbla deja în cămașă când venea martie. Dar la cine să urli? Toți mergeau cu capul între umeri. Deodată… O țigancă vindea… ghiocei. Gândi: ”Sunt din aia de seră, cu petalele groase, nici nu cred că miros a pământ! Doar un prost ia un vestitor al primăverii crescut sub o pungă!”

Grăbi pasul, voia să ajungă, să scape de greutatea paltonului, să bea un ceai cald… Dar în minte parcă îi rămăsese albul florilor și îi veni să fluiere refrenul unei melodii căreia nu îi dăduse niciodată atenție.

Guy Mitchell

Parcă nu se mai grăbea. Se uită mai atent în jur. În mâna unei fete văzu un buchet de viorele. Petele de violet se răsfrângeau în ochii ei și se întoceau în stradă ca mici scântei de căldură. Deja pășea mai viu, încercând să țină ritmul cântecului îmbătrânit.

(mai mult…)

Drumul spre casă era aproape mai greu ca restul zilei. Urâtul ridicase o cușcă de beton, zloată, zgomote infernale, iar mișcările oamenilor păreau ale unor muște închise într-un borcan de un copil răsfățat. Nu scăpa nici una, dar fiecare zvâcnire era ca începutul unui zbor, terminat brutal într-un perete…

Ajuns în casă, strada îl bântuia încă. Avea frigul în oase, cenușiul pe pleoape… Își făcu un ceai, dar aroma fructelor nu reușea să alunge din nări aerul greu inhalat. Nu știa ce să facă să scape când, deodată, de dincolo de fereastra ferecată răzbătu un sunet, a crezut la început că e vântul, apoi începu să distingă o ordine în ce auzea, ca și cum un curent de aer luase cu el dintre blocuri tot ce mai era frumos, iar șuieratul devenise muzică…

Asculta și se întinse pe spate, mâna stângă lăsă ceașca de ceai pe o măsuță și apoi rămase cu palma deschisă spre fereastră, dreapta se odihnea pe piept. Simțea cum vibrațiile chitarelor pătrund în el prin palma desfăcută, îl străbat și apoi, cu mâna dreaptă, le ghida spre locurile ce îl dureau după contactul cu lumea de afară. Frigul, cenușiul, zgomotul, duhoarea dispăreau, totul se curăța în urma lor și apoi, ușurat de povara urâtului, a știut că poate zbura. (mai mult…)

6.58… 6.59… 7.00

Alarm… Snooze/Dismiss?

Nici una nici alta, o lăsă să cânte, acordurile bluesului umplând camera în care primele raze de soare se strecurau pe lângă draperii şi alungau întunericul. Nu îi plăcea ce vedea, aşa că a mai ţinut ochii închişi. Fiecare nerv îi spunea să se ridice, să oprească dracului alarma până nu scula tot blocul, să îşi facă o cafea şi, dacă are destul creier, să înghită măcar unul din pateurile rămase de aseară înainte de a fuma. Dar sufletul… întinse mâna după ţigări, aprinse una şi savură fumul gros. Muzica urla în continuare, chitara înghesuind în colţurile camerei ultimele fire de întuneric, în timp ce pianul le strivea sub clape, lovindu-le sacadat şi sadic.

Se gândi la câtă treabă avea. Biroul îl aştepta, mailuri nedeschise, o mătuşă căreia îi promisese de o săptămână că o va vizita. Service… trebuia să ajungă şi la service cu maşina. Vocea cântăreţului părea că are nevoie de un pahar cu tărie. Zicea aşa: ”Mamă zaharisită, întoarce-te la mine, am nevoie de zahărul tău de trei ori pe zi, să-mi îndulcească mizeria!”.

Şi el avea nevoie de ceva. Dar de unde? Ea plecase, ştia asta perfect. Şi-o repeta în fiecare dimineaţă, când găsea patul rece în stânga lui. Când se oprea mereu la timp să nu facă de pomană două căni de cafea, când nu mai avea pe cine aştepta pe alee până se încălzea maşina, când seara nu îl mai certa nimeni că sunt atâtea westernuri vechi pe lume… Îşi dădu seama că vorbea singur. (mai mult…)

Umbla pe străzi fără o ţintă anume. Buzunarele în care îşi îndesa mâinile nu mai puteau ţine departe frigul tot mai pătrunzător. Nu mai avea nici o direcţie. Bătuse la toate uşile. Toate erau închise. Nimeni nu mai angajează, nimeni nu mai dă nici măcar de pomană. Foamea şi singurătatea îi tulburau mintea. Îşi aminti de un loc de care îi fusese frică până să-l cunoască mai bine. Zâmbi. Luă de jos un bolovan şi îl aruncă în prima vitrină de magazin… Sunetul sirenei maşinii poliţiei îi umplu sufletul de o căldură ciudată…

Ctrl/C… Google Translate… Ctrl/V… O zi tâmpită se cunoaşte de dimineaţă. La birou se aşeza în spatele calculatorului. Îl iritau toţi, dar le zâmbea tâmp, ca şi cum datul din cap putea însemna participare la o conversaţie. Deschise calculatorul şi tastă „facebook.com” şi apoi mută mouse-ul pe „mă simt norocos”. Înainte de a băga parola se uită încă o dată-n jur. Nu îl observa nimeni. Putea sta pe ce site voia, probabil că şi dacă ar fi umblat gol din birou tot nu şi-ar fi întrerupt colegii din discuţii despre tâmpenii. Enter!

A fost un proces rapid, toţi se purtau familiar cu el, îl cunoşteau şi se bucurau sincer să îl revadă. Când păşi pe holul celulelor parcă revenise acasă. Din mai multe cuşti, printre gratii ieşeau mâini care fluturau în semn de salut. De la Secţia a XIV-a răsună chiar şi un cântec. Băieţii ştiau să îl întâmpine. (mai mult…)

O iubire murise și acum se bucura că putea asculta melodia asta fără să se mai încarce de amintiri. Se gândea la viitor și pentru asta avea nevoie de o inspirație. ”Viitorul”… era unul din momentele alea în care nu îi plăcea că e un substantiv la masculin. Locul lăsat liber de sentimentele din trecut se umplea treptat și, brusc, voia să știe dacă face bine ce instinctual probabil deja făcea. Cu cine să vorbească despre asta? Fără să se facă de râs? Cu nimeni. Deschise un e-mail cu profeții. Zăcuse în cutia poștală nedeschis mult timp, dar parcă știa că acum devenise important. Citi:

”Dragostea îți va aduce o mulțime de surprize în 2011. Calitatea acestor surprize va depinde aproape în totalitate de felul în care tu te vezi. Dacă imaginea de sine va fi una puternică, armonioasă, energiile iubirii se vor desfășura cu ușurință, atrăgând astfel atenția către tine, mărindu-ți carisma. Dacă imaginea va fi distorsionată, fie subestimare fie supraestimare, vei genera energii negative, cei din jur îndepărtându-se.” (mai mult…)