Category Archives: Texte de vineri

Se mutase la el de numai câteva zile şi deja nimic nu mai era la locul său. Reorganiza, reaşeza. Amuzat, o privea cum, ca un copil, scotocea peste tot, scotea lucruri şi apoi, cu un aer matern, se minuna că brichetele fuseseră până atunci într-un anumit sertar, că bluzele nu stăteau în şifonier cu un etaj mai sus sau, dimpotrivă, cu unul mai jos decât le aşezase el. La un moment dat, ea dispăru aproape cu totul în cămară, se auziră nişte zgomote ciudate, de oale în cădere. Sări să o ajute, dar până să ajungă la ea o văzu apărând cu un sac de plastic, plin de praf.

-Ah, nu astea, lasă-le acolo. Voiam oricum să le duc la mama-n beci, dar nu am…

-Lasă-le acum că nu încurcă, dar ce e aici?

Până să o poată opri, ea începu să deşerte sacul în mijlocul sufrageriei. Primul lucru care-i sări în ochi era o cutie veche de bomboane (he, he, de când Candia era… Candia) din care se rostogoliră câteva maşinuţe de fier. Copilul adormit în el de peste 20 de ani aproape strigă: “Hei, ai grijă, scara de la maşina de pompieri e prinsă cu scotch!”. Ruşinat, îşi dădu seama că a vorbit cu voce tare. Ea lăsă maşina pe jos şi scoase o pungă. Prin plasticul murdar ghici formele familiare ale cowboy-ilor şi indienilor din plastic. Până să retrăiască senzaţiile de demult, când îi aşeza în poziţii de luptă, o văzu scoţând din sac o casetă… ORWO… ce o fi pe ea? I-o luă din mână şi o băgă în casetofonul combinei. Minune, mergea.

Bruce Springsteen – I’m On Fire

O văzu cum întoarce sacul cu gura-n jos. Căzură câteva reviste… Pif! Şi o cutie… Piticot! Pe ăsta de ce dracu’ îl păstrase? Nu-i plăcuse niciodată. Nu mai ştia ce rudă îndepărtată i-l adusese la vreo sărbătoare… poate Moş Gerilă?

(mai mult…)

Re: re: Did It!

from “Ea” ea_2011@yahoo.com

to “El” el_2011@yahoo.com

Pentru că nu ai niciodată răbdare… De aia mă supăr. Te grăbeşti în toate! Am luat şi eu 2 . Trebuia să fie o surpriză pentru ziua ta. Dar nu, tu nu ai niciodată răbdare dacă îţi intră ceva-n cap… Ce facem acum? Vorbim acasă. M-ai supărat. Dar e bine, măcar acolo o să avem fiecare camera lui. Dar ştii ce mă enervează?

Te iubesc

“El” el_2011@yahoo.com wrote:

Nu înţeleg cum te poate supăra că un om, din dragoste, vrea să trăiască lângă tine clipe minunate… De ce îmi răspunzi cu răutate? Uite, ascultă asta, dacă altfel nu poţi să vezi imaginile de vis din mintea şi speranţele mele.

Attach: Angelina – Harry Belafonte & The Trinidad Steel Band

“Ea” ea_2011@yahoo.com wrote:

Ce trupuri să se răcorească-n apa mării şi în briza nopţii? Eşti nebun? O să plouă tot weekendul! Poate că negrii tăi or să zburde pe plajă să adune șezlongurile să nu le distrugă furtuna! Asta va fi! Două zile vei plânge după bani!

“El” el_2011@yahoo.com wrote:

Îţi dai seama? Seara, când se răcoreşte puţin şi dinspre mare vine o briză catifelată ca un alint, o mână răcoritoare pe fruntea înfierbântată de gânduri aprinse. O să te iau în braţe, stând pe un hamac şi vom privi reflectându-se în valuri lumina flăcărilor purtate de dansatori exotici. Pe trupurile lor arse de soare, luna va desena stele căzătoare. Noi le vom privi şi ne vom pune dorinţe… (mai mult…)

Intră clătinându-se. Se propti în uşă şi privi cu ochii mijiţi până ce ochii i se obişnuiseră cu lumina slabă din interior. Băuse deja destul, dar îi mai trebuia ceva… Văzu o masă liberă şi porni spre ea. Pentru a merge drept avea nevoie de o ţintă fixă. Atenţia îi fu atrasă de un tonomat uriaş, modelul vechi, şi ghici, prin geamul murdărit de fumul ce probabil nu dispărea niciodată din bar, mecanismul ăla complicat pentru discuri de 45. Se scobi în buzunarele blugilor şi găsi două monede, nimeri greu lăcaşul prin care le strecură. După ce le auzi clinchetul, căută melodia lui favorită, dar se dezechilibră exact când să apese şi degetul s-a dus aiurea.

Aparatul scârţâi, discul se aşeză pe platan, iar melodia fu precedată de hârâitul plăcut care spunea că fusese ascultat de multe ori.

George Jones – Tennessee Whiskey

Mergea şi melodia asta. Când s-a aşezat, de la efort, simţi că lumea se învârte cu el. Chelnerul se apropiase, dar dură ceva până putu răspunde la simplul „Ce vă aduc?”.

– Whiskey. Cu două cuburi…

Chelnerul porni spre bar, târşâind nişte pantofi probabil la fel de vechi ca podeaua. Vorbi ceva cu barmanul, iar acesta căută sub tejghea şi scoase o sticlă. În timp ce vedea ca prin ceaţă cum îi prepară băutura, gura lui anticipa atingerea catifelată a băuturii. Whiskey îi amintea de vocea ei când îl săruta pe frunte şi îi ura „noapte bună”. Era catifelată ca amorţeala care te cuprinde înainte de un somn adânc, iar gustul… rău la început, dar umplând aproape instantaneu sufletul de o senzaţie de bine… categoric de asta-i amintea de senzaţia aia plăcută când te destinzi şi fiecare fibră a ta uită rahatul înghiţit o zi întreagă. Iar clinchetul cuburilor când duci paharul la gură era precum visele dulci dinspre dimineaţă, când ai convingerea că le poţi împlini pe toate. Dădu pe gât restul din pahar şi îl întinse gol spre chelner.

– Încă unul?

– Nu, dă-mi o vodcă, dar nu cu cuburi, vezi dacă nu ai o sticlă la congelator…

Zgândărind mizeria de pe jos, chelnerul se îndreptă spre bar. Se gândi că vodca seamănă cu carnea ei, tare ca un diamant, atât de frumoasă că îţi e teamă că dacă o savurezi pe îndelete cineva va profita să ţi-o ia de sub nas, aşa că o înghiţi repede şi te bucuri de ea când, din interior, te acaparează, te amorţeşte, te învinge plăcut. Paharul aburit ajunse la el. Îl dădu pe gât şi se strâmbă, parcă un diamant şlefuit i se strecurase pe gât. Izbi paharul de masă şi chelnerul tresări, ca şi cum mai erau în el fibre neobişnuite cu gesturile beţivilor din cartier. Din ochi îl întrebă dacă să-l reumple. (mai mult…)

Alarma telefonului finlandez urla o melodie americană, dar nu era încă în stare să se ridice din pat. Cu ochii închiși a așteptat să se termine zgomotul, să se reaștearnă liniștea. Când telefonul a sunat din nou era târziu… A sărit din pat.

Înainte de a intra în baie, s-a dus în bucătărie și a apăsat butonul filtrului nemțesc. Apa începu să bolborosească, iar mirosul cafelei italienești umplu casa. În baie, călcând desculț pe gresia din Spania, rece ca gheața, s-a trezit complet, chiar înainte de a da drumul apei pe corpul său. Lama și spuma de ras americane terminară lungul proces al intrării în ritmul zilnic.

A mutat de pe știri pe un film franțuzesc. Dădu mai încet televizorul japonez. Sorbi din cafea, uitând pentru câteva minute că e târziu. Fumă o țigară, apoi luă un tricou ”made in China”, o cămașă din Indochina, blugi italienești, toate sub licență… americană. Bricheta, centura și pantofii erau de la mama lor… America. Ba nu, și pantofii erau făcuți în China, dar sub licență americană.

Încuie ușa metalică nemțească în urma lui. Scoase greu mașina coreană din parcare. Îl blocase o proastă cu o gărgăriță franțuzească. Nici muzica din cd player-ul olandez nu reuși să-l calmeze…

A ajuns totuși la timp la serviciu, o companie suedeză. Îl evită la milimetru pe șeful lui, un rus care părea că doarme aici, de-l prind mereu zorii la birou. Îl salută pe colegul de birou, un libanez extrem de plictisitor și se făcu rapid că are de lucru. Îți puse căștile și se gândi că nu se putea întâmpla nimic rău dacă asculta întâi o melodie și apoi începea să lucreze tabele în programul ăla american…

Nicu Alifantis – Caii (versuri de Fănuș Neagu)

Închise ochii, dar sufletul vedea undeva departe un loc unde cei mai îndrăzneți arbuști, goniți parcă la marginea pădurii de copacii bătrâni, își disputau o limbă de pământ cu stuful de pe malul apei. Din pădure ieși un armăsar. Adulmeca locul. Felul semeț în care-și ținea capul trăda că de câteva generații trăia liber, dar ochii aveau blândețe, ca și cum undeva în sângele lui exista și amintirea unui strămoș ce fusese domesticit… După ce văzu că totul e în regulă, armăsarul păși spre apă urmat de câteva iepe, mânji și vreo doi armăsari mai tineri, ce purtau pe grumaz urmele mușcăturilor prin care învățaseră că nu pot deocamdată conduce o herghelie… (mai mult…)

A intrat repede în biroul lui, a trântit ușa în urmă și s-a lipit de ea, ca și cum nu era sigur că lemnul putea face singur față uraganului de dincolo… respira greu, sacadat, inima îi bătea de să-i sară din piept. Cu telecomanda de pe o masă de lângă ușă porni muzica. Spera ca sunetele să șteargă amintirea țipetelor …

El Deguello – versiunea Rio Bravo

Închise ochii și savură fiecare sunet, fiecare armonie. Trebuia să scape, trebuia să scape cumva de Ea. Îl exaspera, avea să-și piardă mințile dacă lucrurile continuau așa. Dar cum să facă? Dincolo de cameră văzu dulapul de arme. Intui, după ușa de fier, pistolul argintiu, mereu pregătit, iar alături erau cartușele, dolofane, galbenul cămășii lor lucind aproape optimist… Vedea fața ei explodând chiar când țipa sau, nu, mai bine sângele întins pe piept, ca și cum îi acoperea cu falsă pudoare, ca un voal transparent, sânul iubit. Nu, nu e bine, glonțul lasă urme ușor de citit, arma e pe numele lui, nu avea cum să scape.

Ochii îi căzură pe un cuțit de scrisori, ce-și etala lama subțire și mânerul de fildeș pe catifeaua roșie a biroului. Nu arăta rău lama aia pe roșu. Se imagina căutând în carnea ei ca într-o poșetă uitată deschisă. Un cuțit îl folosești și îl arunci. Dacă ai noroc, îl ia de pe jos altcineva și îl duce la el acasă și gata… Dar dacă-l găsesc? O armă atât de specială va fi ușor de recunoscut. Să ia altul, unul impersonal din bucătărie? Nu, tot aia e.

Ridică mâinile a disperare și cu ochii ridicați își dădu seama de altceva. Ce nevoie avea de arme, avea la el tot ce-i trebuia ca să o facă să tacă definitiv! Parcă anticipa liniștea ce se va lăsa în timp ce palmele lui înfrâng ultimele ei zbateri. Și apoi, în liniștea visată, auzea sirenele poliției, ciocanul judecătorului lovind sec în lemn… Mai auzi ceva. Ceva mișca în spatele ușii. Oare și ea avea același plan? Venise? Asculta la ușă:

(mai mult…)

Savura așteptarea mesei de prânz, stând tolănit pe spate și urmărind-o cum așeza câteva fructe pe o frunză uriașă. Aștepta, aproape cu nerăbdare, momentul când, sătul, avea să ațipească, alintat de razele soarelui mereu la fel de cald. Cântecele îngerilor răsunau diafan în văzduh. Pentru prima oară de când stăteau împreună, observă carnea ei mișcându-se, o privi aplecată peste viitoarea masă. Ochii alunecară sub frunza de viță. Sesiză diferențele dintre ei și îi plăcea ce vedea. Alegând cele mai bune fructe, trupul ei se desfăcea, se închidea, părea un deget care te cheamă. Un cuvânt nou îi veni în minte, ”provocator”. Ce o fi asta? Să nu uite să-l întrebe pe Șefu’ ce-o putea însemna vorba asta nouă, care i-a venit în minte.

Avea un gol în stomac și apoi simți cum ceva împinge frunza lui în sus. Se ridică, întâi în coate, apoi în șezut. Știa deja că trebuie să meargă la ea să o atingă. Frunza lui stătea deja aproape la orizontală. Mecanic, ajunse lângă ea, mâinile lui deja o mângâiau. Ea se întoarse spre el. În ochii ei se citea dorință. ”Dorință”, ”mângâiere”, să nu uite să-l întrebe pe Șefu’ și de cuvintele astea… dar cui îi păsa acum de Șef? Cu mișcări stângace o atingea peste tot unde corpurile lor erau diferite, s-au îmbrățișat și apoi s-au întins pe iarbă. Mintea lui vibra, cântul îngerilor se schimbase, ritmul inimii era insuportabil…

S-au împreunat sălbatic… să-l întrebe pe Șef și de vorba asta, măcar de ar ține minte toate cuvintele noi care-i veniseră în ultimele minute, ”plăcere”, ”geamăt”, ”orgasm”… ultimul chiar că suna ciudat, probabil nu înseamnă nimic!

Când au terminat, el s-a rostogolit de pe ea. Cu ochii păstrând ceva din jăratecul de mai devreme, ea întinse mâna spre fructele împrăștiate, ajunse doar la un măr. Nu-i plăcea la atingere, dar era prea obosită să caute alt fruct. Mușcă din ăsta, îi întinse și lui. Îi era sete, așa că mușcă și el. Stăteau așa, unul lângă celălalt, când ea zise:

-Nu cred că e bine ce am făcut.

-Eh, nu e bine. E foarte bine, spuse el, mușcând din nou din carnea ca de piatră a fructului. Zeama îi curgea pe lângă gură, răcorind locurile arse de sărutările ei… ”sărutări”, să întrebe și de asta.
(mai mult…)

-De câte ori ieșim din oraș te uiți după păsări, le pândești, le știi obiceiurile… ai putea învăța despre monogamie de la ele..

-Văd că ai chef de scandal. Eu nu, mai bine pun muzică…

Waylon Jennings – Amanda

-Și apoi ce să învăț de la păsări? Poate dacă atunci când aici devine urât și frig am migra amândoi, dacă am evada până se încălzește iar…

-Uite, că tot mă înebunești toată ziua cu muzica ta, de la cai puteai învăța ce e rezistența…

-Sau poate bucuria libertății! Hai că ai luat-o razna! Îți plăcea melodia asta…

-Nu schimba vorba! Cățeii pe care-i alinți toată ziua sunt mai fideli ca tine, mor lângă…

-Stăpânul lor… Asta voiai să zici? Stăpână? Asta simți că ești?

-Ești nebun, nu înveți niciodată nimic..

-De la o femeie sau de la păsări, cai și câini?

-De la cine vrei tu, dar să devii odată omul pe care-l aștept de atâta timp stând lângă tine!

-Dar ce, ne grăbește ceva?

Ea a ieșit trântind ușa. El a rămas așteptând. Știa că se va întoarce, poate chiar peste câteva minute. Un răgaz bun să alinte câinele… Și să viseze la caii liberi, galopând sub stolurile de păsări ce-ți caută mereu locuri calde.

(mai mult…)

S-au văzut. Au ieșit și singuri la o cafea… Au mai vorbit și apoi, deodată, dimineață s-a trezit cu un SMS de la Ea, un smiley… Era clar, își făcea loc în viața lui. Va fi ceva. Era timpul să îi pună un ringtone personalizat. Era mica lui ofrandă adusă unei firave legături… ce va începe… începuse deja?

Căuta în calculator o melodie care să îi vorbească despre Ea, despre ochii Ei de copil, nevinovați uneori, șăgalnici atunci când erau singuri. Să fie o melodie și despre el, despre cum, în preajma Ei, uita de armura ce o purta permanent, se înmuia… redevenea un puști gata de șotii, dornic de alint. Poate asta?

Lucille Starr – Jollie Jaqueline

Se vedea tresărind plăcut dacă suna Ea și începea piesa jucăușă. Își imagina fețele colegilor, mereu serioși, preocupați, îi vedea până și pe ei înmuindu-se și spunând: ”Răspunde, cred că e Ea!”

Savura momentele când își dădu seama că lucrul care se țesea între ei nu putea fi numai copilărie… dacă ar fi așa… Poate asta e mai bună?

Willie Nelson & Shania Twain  – Blue Eyes Crying in the Rain

Acum era totul roz, smiley pe telefon în loc de ”bună dimineața”. Cât putea ține? La un moment dat, copilăria va îngheța în maturitate. Ca doi oameni mari, vor începe să facă planuri… Unele le vor realiza, altele, probabil cele mai multe, vor cădea, precum castelele din cărți de joc. Vedea cum hotărârea ia locul sclipirii jucăușe în ochii ei. Glumele nu mai veneau niciodată la momentul potrivit… Mâna ce altădată alinta acum bătea nervoasă în masă, așteptând minuni sau doar gesturi, poate mici pentru o femeie, dar imposibile pentru un bărbat. Și atunci, în unele seri, mintea lui, obosită de maturitate, va tânji după clipele de joacă. Va căuta zilnic, dimineața, un smiley pe telefon și nu îl va mai găsi… Asta o merge? (mai mult…)

Încerca să țină pasul cu ritmul palmei ce atingea chitara. Era ca în transă, pașii îl purtau unde voia melodia ce urla în căști.

Era în lumea lui, în timp ce pașii îl purtau prin lumea reală. Gândul era numai la Ea. Știa că are o misiune grea. Poate imposibilă, mai ales că tocmai el și-o îngreunase… Trebuia să-i dăruiască, nu știa ce, dar oricum ceva aparte. Trebuia ceva special care să suplinească lipsa cadoului de Paște. De mult hotărâseră ca la ocazii speciale darurile să fie deosebite. Era rândul lui… Îndesă mâinile în buzunar. Lovi o cutie de bere cu piciorul și i se păru că zborul ei era în tonul melodiei. Zâmbi. Picăturile de alcool îmbătător rămase pe fundul cutiei scânteiară în întuneric. Se gândi la o piatră mare, neagră, un onyx, prinsă într-o chingă de argint. Poate o floare sau o palmă din metal alb… Argintul se închidea, piatra creștea în el. Apoi trase aer în piept. Era  ceva rămas în atmosferă de demult, când în locul orașului era un câmp. În aer era și amintirea unui oraș mai vechi, îngropat acum sub asfaltul celui nou. Era mult calm, înțelepciune în mirosul vechi. Dar mai puternic decât toate era cel înțepător, plin de zbatere, al clădirilor noi… Un parfum? Simțea un miros de istorie și viitor pe pielea ei, se îngemănau și o îmbrăcau, o zideau, un parfum care construia ceva durabil în jurul ei…

Și apoi la zidul gros, protectiv, vedea oameni venind și aducând flori. Vedea menestreli cum adulează în acorduri poarta ei ferecată și onyxul ascuns, trupe de saltimbanci distrau mulțimea și încheiau giumbușlucurile înclinându-se  măreției Ei.

Undeva sus, departe de cei ce se bucurau de umbra Ei, două raze de soare loveau acoperișul, dar nimeni nu putea fi sigur dacă nu cumva razele plecau dinspre Ea să lumineze soarele…
(mai mult…)

Rememora în gând toate amănuntele și se agita. Dacă nu era totul în regulă sau dacă ceva nu va funcționa? Știa că e un prost fie și doar pentru că revenise aici, în minuscula ceainărie, dar… Nu mai avea mult timp… dintr-o privire parcurse locul și se retrase spre separeu. Barmanul era mituit, știa ce avea de făcut și, mai ales, când… Masa lui era pregătită, s-a și instalat ca să nu-l surprindă careva plimbându-se aiurea… Gata! A venit Ea. Exact când știa că trebuie să apară și… exact cum bănuia, era cu Ăla. Văzându-i împreună, regreta că era aici, dar trebuia să termine treaba pentru care venise, oricât de greu era.

Inima stătea să-i explodeze, de furie. Nu o mai recunoștea. Dispăruseră blugii și cămașa sub care îi plăcea să ghicească fiecare detaliu al sânilor. Locul șiretului de piele, prins cu un dreamcatcher din aur, fusese luat de un colier de perle. Era altă femeie, rochia perfect croită, de un negru strălucitor, se mula ca o lacrimă provocatoare pe corpul Ei. Pantofii albi, cu toc înalt, încheiau lumina fierbinte ce pleca din ochi, se răcea printre perle și se transforma apoi în eleganță la fiecare pas al Ei. Rămăse mut, privind schimbarea. Dispăruseră și cizmele înalte, cu flori brodate pe carâmb, brățara din bucăți piele împletite, cerceii lungi…

Urmări cum Ăla îi pregătește scaunul ca Ea să se așeze apoi îl vede cum o așteaptă să comande prima un ceai. Ceai negru!? Doamne, ce-o fi cu Ea? Cum ceai negru? Nu îi lipsea aroma fructelor stoarse în apa clocotită? Ăla a stricat-o de tot! Ce filfizon! Cum o putea idiotul să se miște-n sacoul ăla cambrat? Iar în păr avea probabil un kil de spumă. Un bou!

După ce le-au fost aduse ceaiurile, mânuiau amândoi cu dreapta lingurițele, iar cu stânga se țineau de mână. Peste masa mică, gestul lor părea firesc, parcă un trup se continua în celălalt, într-o armonie simplă, elegantă… atunci barmanul puse melodia. În atmosfera rafinată, sunetele sunau ca rătăcite din altă lume.

Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Cei doi stăteau la fel. Apoi Ea își desprinse delicat mâna din a lui, o trase și o strânse ușor, ca și cum se închidea într-o carapace. Privirea se dezlipi de a lui și fixă un punct doar de Ea știut. Părea că visează. De unde era nu vedea bine, dar putea jura că armăsari albi îi brăzdau irișii jenați de soarele ce ardea nemilos o preerie imaginară. A stat așa până s-a terminat cântecul, Ăla neînțelegând nimic. Apoi Ea a cerut nota, el a achitat, i-a ținut haina și au plecat. Ceaiurile se răceau pe masă, nebăute.

El rămase încă puțin. Știa că Ăla putea spune oricui că Ea e a lui. Alți o sută puteau crede la fel, dar nu vor avea niciodată siguranță, așa cum îi și stă bine unei relații cu o femeie atât de frumoasă. El, însă, avea o certitudine, Ea fusese a lui și nimeni nu mai putea schimba asta vreodată. (mai mult…)