Category Archives: Texte de vineri

Dacă tot acum nu ne mai aude şi altcineva, îţi pot face o mărturisire: sunt sadic. Adică nu sadic rău de tot, doar aşa, un pic. Îmi place, dacă văd pe cineva citind un roman poliţist sau urmărind un thiller pe care eu îl ştiu, să povestesc sfârşitul. Merită să-l vezi cum se schimbă, din profund absorbit în profund dejamăgit, să-l vezi cum lasă cartea din mână de parcă şi-a umplut brusc paginile cu rahat sau cum apasă nervos  butoanele televizorului ca şi cum programul urmărit până atunci provoacă pântecăraie… De aceea aş vrea să-ţi spun câteva lucruri, doar ca să îţi stric nişte surprize pe care ţi le-a rezervat viaţa. Stai, cred că vine cineva! Pun nişte muzică să nu ne audă cineva…

Doris Day – Que sera, sera

Acum ţipi disperată, dar să ştii că lumea nu se încheie dacă nu iei în pat maimuţoiul de pluş căruia i-ai rupt nasturele ce ţine loc de nas. Ah, să nu uit, nasul se poate coase la loc, dar să nu încerci asta cu un nas adevărat, ăla se coase la loc mai greu!

Mai târziu vei plânge în faţa vitrinelor cu jucării şi te vei simţi înconjurată de monştri care se distrează neluându-le din raft. Nici atunci lumea nu se va prăbuşi. Nu o va face nici când, noaptea, singură-n cameră, umbrele vor părea fiare gata să muşte din tine. (mai mult…)

Prin perdeaua de mărgele scrută taverna. Simţurile i se obişnuiră greu cu fumul gros al narghilelelor, mirosind a cireşe putrede. Aşa cum se aştepta, nimeni nu părea să observe scena. Toţi se uitau numai în tăvile de mâncare din faţa lor. Rupeau bucata de lipie, o frăgezeau în sosuri ca să se muleze pe degete şi apoi prindeau cu ea fâşii de carne. Îşi aşeză voalul mai bine şi mai privi o dată în oglindă dacă fiecare podoabă era la locul său, aşa încât să acopere din carnea tare destul cât să facă poftă, dar şi să ascundă cât să nu hrănească.

Scutură tamburina şi câţiva ochi se îndreptară spre ea. Orchestra salută primii ei paşi pe scenă, gleznele ei răspunzând cu clinchetul clopoţeilor de pe brăţările ce prindeau jos şalvarii transparenţi.

Bob Azzam – Ya Mustapha

Făcu o piruetă şi simţi că a atras deja o privire, două. Poate trei… ba nu, ăla de lângă scenă se uită după ospătar! Din muşchii picioarelor încerca să prindă armonia flautului, făcând abstracţie de ritmul percuţiei. Cele 2-3 priviri se întoarseră înapoi la povara lor bine unsă-n seu de oaie. Nu disperă, ştia că e nevoie de timp pentru ca o carne să atragă privirile pofticioase. Lăsă formele ei să se frăgezească la susurul flautului, aşa cum pulpa de miel îşi pierde tăria în sosul marinat. Se unduia, se învârtea uşor, ca fiecare parte din corpul ei să fie mângâiată de sunetele eliberate de flaut.

Deja se uitau la ea, dar nu lăsaseră din mână bucăţile de lipie. Brusc, simţi în şolduri imboldul contrabasului. Acoperit de bongo şi tobe, vorbea în legea lui, înţeles doar de tamburina din mâna ei. Din fiecare mişcare tăia felii din carne, o mărunţea cu mişcări lungi ale mâinii. Degetele ei păreau că alungă mirosul înţepător de oaie şi culegeau arome nebănuite dintr-un usturoi imaginar, de pe zorzoanele tamburinei culegea praf de coriandru, cimbru, piper. Apoi, cu o unduire a picioarelor ridică praful de pe jos, cu aromă de mentă, boia şi un strop de scorţişoară. Mişcările ei erau tot mai iuţi, iar privirile pofticioase ungeau paşii ei, ca uleiul de măsline.

O mişcare bruscă şi amestecul de pofte şi arome păru că se culcă pe sabia pe care-şi va găsi desăvârşirea, sub mângâierea focului pe care ştia deja că-l iscase în sufletele celor din tavernă. Priviri masculine, arzătoare, învăţate să citească dincolo de voaluri, să pătrundă în adâncurile unei femei chiar dacă-i văd doar ochii… (mai mult…)

O tâmpită! Asta e, o tâmpită care nu trăieşte decât ca să aranjeze lucrurile prin casă! N-are nici cel mai mic sentiment, nicio trăire, măcar infimă la nimic din ce-i frumos, delicat, pasional. Toate o lasă rece. Uite, chiar şi acum, el ieşise afară, s-a prăvălit în şezlong, iar ea nu numai că rămăsese înăuntru, dar mai şi buşea toate, special ca el să nu aibă nici măcar o clipă de linişte. Ce rost poate avea, ca în miez de noapte, să loveşti într-o oală ca şi cum ar fi un tam-tam? O tâmpită! Asta e, o tâmpită, dar el avea ac de cojocul ei… Muzica! Puse muzică şi era convins că asta o va enerva…

Ţapinarii – Pescăruşul

Se relaxă, închise ochii şi încercă să reconstruiască imaginea nisipului, doar atingându-l cu tălpile goale. Le simţea la fel de pricepute în pipăit ca palmele. Simţurile i se amestecau. Tălpile savurau nisipul, retrăiau clipe din trecut, când micile particule fuseseră stânci, moluşte colorate, melci, apoi, moarte, se frecau una de alta, ca şi cum se băteau ca să scape din bătaia valurilor… Valuri, le auzea. La fiecare muşcătură a lor din mal venea mirosul înţepător de sare, de mare, de vacanţă… Căscă ochii… (mai mult…)

Mă aveam la îndemână. De unde stăteam, trebuia doar să întind mâinile şi să iau în palme boţul de plastilină neagră de pe masă şi să mă modelez. Am rupt o bucată mai mare şi am început să-mi fac un cap. Îl alungeam, mi-am făcut un grumaz gros, puternic şi, din câteva bucăţele colorate mi-am făcut o coamă mare. Eram un cal… Şi eram mândru de mine. Simţeam că, dacă trag aer în piept şi-l scot apoi fornăind pe nări, zarea se va rupe-n două, făcându-mi loc să trec, prin măruntaiele ei, spre alte lumi… dar în cealaltă lume ce era? Copitele mă dureau călcând pe  asfalt. Nechezatul se lovea de ziduri şi se întorcea în mine. Mă măcina. Ca şi spaima de “caii” de fier care îmi tăiau calea. Oare aici e sfârşitul?

M-am strâns în palmă şi trupul mi s-a micşorat. M-am retuşat şi păream un lup. Mi-am făcut colţi uriaşi şi i-am rânjit la lună. Aveam pe limbă gust de sânge, iar în coaste simţeam răsuflarea haitei alături de care vânasem. Mă voi lupta cu fraţii mei până voi deveni şef sau voi muri, aveam chemarea asta în fiecare fibră a mea… Am vrut să ştie asta şi Luna şi mi-am arcuit gâtul şi am aruncat un urlet direct în discul ei albinos… Am lovit-o în plin, părea că a explodat şi a aruncat peste pământ o lumină aurie, cum numai fratele ei mai mare putea până atunci să facă! Dar în lumina aia crudă am văzut că mâncasem dintr-un hoit. Nu sânge aveam în gură, ci putrefacţie. Haita dispăruse, erau doar umbrele mele multiplicate pe caldarâm, eram singur, lipit de un zid urât ce sprijinea şi nişte tomberoane. M-am strivit între degete chiar înainte de a crede că acele tomberoane ar putea ascunde ceva bun… Să fie ăsta sfârşitul?

(mai mult…)

Mecanice. Mecanice îi erau şi gândurile, dar şi mişcările. În timp ce în minte spunea “ Mai e puţin. Doamne, atât de puţin…” cu stânga storcea conţinutul unei ţigări într-o farfurioară  pe care o ţinea în dreapta.

Firele de tutun cădeau parcă-n ritmul melodiei ce o asculta de ceva timp. Cdplayer-ul era pe repeat. Se mai uită o dată ca să fie sigur că muzica nu se va opri.

Amy Wynehouse – You Know I’m No Good

Când ţigara se goli, puse farfurioara cu grijă pe măsuţa de cafea. Rupse filtrul care rămăsese agăţat de tubul gol de hârtie. “ Mă aşteaptă, simt. Ştiu…” Tutunul din farfurioară îl împărţi în două. Jumătate îl aruncă-n scrumieră, lângă trupul golit de conţinut şi de filtru al ţigării.

Dintr-o punguţă mică, de gablonţuri, scoase câteva fire uscate de iarbă verde-maronie. Luă de două ori cât putea prinde între buricele a trei degete. “Ai răbdare, frumoasa mea, vin acum…” Puse iarba peste tutunul rămas din cel scos din ţigară. Zâmbi, anticipând plăcut atingerea mâinilor ei lungi şi subţiri pe faţa, gâtul şi pieptul lui. Tutunul şi iarba se amestecau uşor. Între buricele degetelor sfărâma firele prea lungi, care ar fi ars mai greu. Un fragment minuscul căzu pe masă. Îl recuperă cu atenţie, parcă era aur… “ Cum spui tu mereu, iubito, e aur, de aia-l ţin în punguţa de bijuterii…”

Luă o foiţă şi o strecură între tamburii micului aparat de rotit ţigări. “Doamne, azi om zbura, ca acum o săptămână?” În timp ce turna conţinutul farfurioarei între tamburi rememoră senzaţiile de atunci. Trupurile lor erau simple pete colorate, în continuă mişcare prin plapuma roz a norilor…. “Sau poate înotăm?”

(mai mult…)

Totul era perfect. Deja vigurosul trandafir era în mâna ei, iar tuşele roşii şi groase ale petalelor se răsfrângeau pe obrajii atât de dragi. Era emoţionată. Ghicea ce ascunde cutiuţa de catifea albastră pe care el o strângea în palmă. Ştia – de ceva timp deja, uneori gândea că poate chiar de prea mult  – ce avea să răspundă la întrebarea lui. El deschise capacul şi toată lumina din încăpere se adună în faţetele îngrijit şlefuite ale minuscului diamant. Glasul lui se auzi, gâtuit de emoţie:

-Vrei să fii soţia mea?

Muzica poate nu era potrivită momentului, da’ nu poţi comanda unui biet aparat de radio ce să cânte … Deşi poate că Dumnezeu le mai potriveşte uneori şi fără a ne lăsa să-I pătrundem tainele…

Cri-Gri – Îmi placi tu

Faţa ei era strălucitoare ca diamantul, iar razele din ochii ei păreau că-l prind deja, posesive ca şi firele de aur ce fixau piatra preţioasă pe inel. Inelul… cu mişcări sigure, ea deja şi-l punea pe deget… Îi venea. El nu mai aşteptă răspunsul ei. Vorbi din nou. De data asta vocea-i era sigură, doar repetase de zeci de ori în gând ce avea de spus, poezie făceau cântăreţii din fundal, el avea ceva mai concret de aranjat: (mai mult…)

Tom Jones – Delilah

Avea melodia asta peste tot, în memoria sistemului din maşină, acasă, chiar şi pe telefon. Spera să fie singura urmă pe care o lăsa. Era prea hotărât şi făcuse deja prea multe ca să mai poată da înapoi. De câteva zile nu mai era loc de întors, finalul nu putea fi decât ori ea ori el. Zâmbi, amintirea idiotului care i-a vândut arma îi provoca plăcere. Jucase magistral rolul dobitocului care-şi cumpără un pistol fără a şti prea bine la ce foloseşte… Nici nu bănuia că el îşi cumpăra, de fapt, “ştampila” de pe cea mai definitivă hotărâre de divorţ ce poate fi obţinută pe pământ.

La ceva distanţă, într-o casă, ea îl aştepta. Tâmpită zi! Dar spera ca totul să se termine cu bine şi, mai ales, repede. Nu mai avea răbdare. În ultimele zile trecuse de mii de ori prin poarta Iadului şi înapoi. Se frământase, se hotărâse, se răzgândise… Acum era deja prea târziu. Aştepta lângă telefon, era o chestiune de timp. Va suna şi o voce rece îi va spune, poate cu ceva menajamente, că e văduvă.

El era la volan. Arma era în torpedou. Şi-l amintea din nou pe individul care îi adusese, noaptea, în parc, două pistoale. Încercase să-l convingă că bătrânul şi micul revolver de 38 e mai bun decât Waltherul semiautomat. Se prefăcuse că-l crede. Ce-l costa? Lui oricum îi trebuia o armă din care nu sar peste tot tuburile cartuşelor, un calibru mic, de mai mică putere. Nu voia să rişte ca plumbul să treacă prin carnea ei şi să zgârie pereţii garajului. Îşi aprinse o ţigară. Nu mai avea mult de mers. (mai mult…)

Nu te supăra pe mine dar nu cred că voi veni la nunta ta… Sigur, mai e până atunci, dar acum aşa simt. Nu ştiu dacă voi suporta să te văd la braţul altui bărbat. Nu te îmbufna, sunt gelos, ştiai asta, şi figurile mele ţi-ar putea strica petrecerea. Mintea mea refuză, deocamdată, să vadă viitorul… Nu pot să mi te imaginez în rochie de mireasă, cu simbolurile discrete ale curăţeniei trupeşti şi sufleteşti ascunse printre faldurile liniilor elegante. Poate dacă forţez cu nişte muzică…

Marş nupţial – Felix Mendelssohn

Merge? Parcă pot întrezări, prin pânza deasă a prezentului, câteva secvenţe. Frânturi în care tu eşti neclară, mirele de la braţul tău nu are faţă, nuntaşii sunt îndepărtaţi… Îi urăsc! Ei râd, eu stau să plâng. Vreau să-i gonesc pe toţi din preajma ta… Şi să rămâi iar singură. Singură cu mine.

Tot nu te pot vedea clar. Te îndepărtezi de mine. Bine măcar că pentru câteva secunde nu eşti cu el. Nu-mi place deloc individul care mi te ia. Nu-mi plac gesturile lui, planurile lui… Ţi-am spus că sunt sigur că are un plan ascuns? Un plan pervers, rău. Eşti prea necoaptă şi de aia crezi încă în dragostea necondiţionată… Sigur are un plan, urmăreşte el ceva. Îl văd în biserică, mândru, ca şi cum a făcut un pas uriaş pentru a îşi atinge scopul… Nu te supăra, dar nu cred că pot veni la nunta ta, ce te faci dacă îi stâlcesc mutra chiar în timpul slujbei? (mai mult…)

După ce s-a-nchis în birou şi-a dat seama că nu, nu vorbise serios. Erau doar vorbe aruncate la supărare. Nu voia să o părăsească, nici nu putea concepe viaţa fără ea, dar uneori îl exaspera, îl scotea din minţi şi atunci nervii lui refulau în eterna şi deja banala ameninţare: “Plec! Te las! Nu mai vreau să trăiesc lângă tine!”

Dădu drumul la muzică şi parcă vedea cu ochii minţii cum acordurile calde vânau şi alungau furia din cele mai întunecate colţuri ale încăperii, înlocuind-o cu lumina liniştii.

Petula Clark – This Is My Song ( Charlie Chaplin)

Se liniştise. Se gândi că dacă s-ar ocupa puţin de actele pe care le adusese de la birou va uita mai uşor furtuna din paharul cu apă în care cuplul lor plutea de ceva ani buni. Printre hârtii îi sări în ochi una mai ciudată. O poezie! Probabil secretara o printase – era îndrăgostită şi toată ziua schimba mesaje cu un contabil – şi o amestecase din greşeală printre hârtiile din mapa lui…

Înainte de a o arunca la coş se uită peste ea. Citi: “În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.“

Prostii siropoase… Totuşi, muzica, vorbele alea meşteşugit împletite… Se lăsă pe spate şi parcă vedea trecutul lor, viitorul şi o linie subţire între ele, prezentul, pe care stătea el, încercând cu greu să-şi menţină echilibrul, întinzând mâinile, clătinându-se… Trecutul era ca un câmp de flori, petalele viu colorate şi frunzele groase, sănătoase, acopereau, ascundeau micile bucăţi de pământ întunecat ce ar fi putut strica priveliştea. Da, gândi, amintirile luminoase făceau neimportante clipele urâte. Viitorul era rupt în două. Într-un cadru era el, aşezat la birou, aşteptând ca sunetele compozitorilor din trecut să lumineze ungherele întunecate, în altul era ea, acoperindu-şi faţa cu palmele, pentru ca lacrimile să nu păteze încăperea cu sare şi indignare. (mai mult…)

Nimic nu o enerva la el mai mult ca mesajele astea stufoase pe care i le trimitea. O bucurau, ştia că sunt din inimă, din iubire, dar şi el ar fi trebuit să înţeleagă până acum că ea nu stăpâneşte încă destul de bine limba română. Ce o fi vrut să spună cu toată vorbăria aia din mail? Aşa, din câte cuvinte româneşti ştie, înţelege că e ceva de bine, poate chiar era acolo vreo frază articulată cum trebuie, poate copiată din vreun clasic care mai cucerise prin vorbe inimile femeilor… Abia de-l cunoştea pe tipul ăsta, dar simţea că e gata să-l asculte şoptind cuvintele testate pe alte femei de el sau altul. De la început, melodia din attachement i se părea exagerată, dar, în fine, era doar un cântec.

LaBelle – Lady Marmelade

Un fior aparte, ca atunci când deschizi o scrisoare de la cineva drag, puse stăpânire pe ea în timp ce selectă textul… ctrl+a… ctrl+c…

Deschise o altă fereastră şi tastă “Google translate”… “I’m feeling lucky”… în timp ce apăsa gândi că, într-adevăr, se simţea norocoasă. From.. detect language… căută puţin, a găsit, “Romanian”. A selectat dreptunghiul din stânga… ctrl+v…

Draga mea, de când te-am întâlnit mă bântuie un gând, un vis… Anul ăsta nu mai am nevoie de vacanţă. Mintea şi sufletul meu s-au odihnit în ochii tăi, la “malul” verdelui ca de mare al irişilor tăi. În locul drumeţiilor pe cărări dulci de coline, privirea mea s-a plimbat prin părul tău, savurând fiecare unduire a şuviţelor. Cine mai are nevoie de seri leneşe, pe o terasă de bungalow, când am stat în răcoarea binefăcătoare a zâmbetului tău…

Între timp, în dreapta ecranului, dincolo de “to English”, minuscula clepsidră începu să se transforme în litere. Citi deja:

I want to f…

A înţeles imediat ce urma. Cu un gest ofuscat a stins calculatorul direct de la butonul hardului… S-a ridicat, trântind scaunul de pământ… Gesturi nervoase, dar zâmbetul ei era… răcoritor… şi îngăduitor. (mai mult…)