Category Archives: Texte de vineri

Contacte… căutare… „E…” searching… „Ea”… Apel Ea? Whatsapp Ea? Text Ea? Apel… La dracu’! Iar melodia asta!

Israel „Iz” Kamakawiwo’ole – Panini Pue Kea ( White Flowered Cactus)

Numai un tâmpit plătește lunar ca atunci când te sună unul să audă o melodie. Parcă el de aia formează numărul tău! El sună de fapt la radio! Auzea în paralel și tonul de apel și melodia. Nu știa ce-l enerva mai tare, muzica sau că Ea nu răspunde. „Abonatul gsm nu răspunde. Vă rugăm reveniți…” Rămase cu aparatul la ureche, măcar nu mai auzea ukulele în urechi! Deși… linia melodică îl bântuia cum bântuie valurile cochiliile goale de melci. E clar, asta înseamnă că nu are nimic în cap.

Se gândi să-și vadă de treabă și va suna Ea înapoi, când va vedea apelul ratat. Ratat! Ăsta e cuvântul potrivit! E un ratat dacă stă după Ea ca să vorbească doar atunci când își amintește că are telefon! Al dracului să fie ăla care o mai suna-o! Să-l sune Ea dacă vrea să-l audă! Nici nu termină să-și spună asta-n gând că deja forma din nou… poate se întâmplase ceva cu Ea! În locul vocii iubitei, hawaiianul punea ghirlande de cuvinte și clinchete de ukulele la gâtul a două chitare! Ce tâmpenii îți trec prin cap când aștepți! Abonatul… Nu mai așteptă, închise.

Ceva nu era-n regulă. Clar, se întâmplase ceva dacă nu a răspuns la două apeluri… Se întâmplase pe dracu’! O durea-n fund, asta se întâmplase! Poate avea ceva important să-i spună, poate pățise el ceva și o suna de pe patul unui spital sau poate avea nevoie de ajutor… Aiurea, puteai să mori că Ea avea să afle doar dacă dădea știrea și în revistele alea de femei! N-o va mai sună niciodată! Ba poate chiar îi scoate numărul din telefon! Da, asta o să facă… după ce mai încearcă o dată. Incredibil! Nu răspunde, iar hawaiianul spune că se hrănește cu flori dulci și albe dintr-un cactus, sperând că în ele e ascuns sufletul iubitei dispărute. Normal, o fi sunat-o de o mie de ori, n-a răspuns și de furie a început să ronțăie decorul!

A lăsat telefonul pe masă și a început să se fâțâie prin cameră. Principala dilemă era dacă o omoară direct atunci când va da de Ea sau doar o va părăsi cu niște vorbe meșteșugite și tăioase, ca să priceapă pe viitor că nu-ți bați joc de un bărbat? Bună întrebare, nu avea un răspuns sigur! Nu avea ce să fie ca să nu răspundă, doar dacă… altul? Era cu altul? Ei se giugiuleau cine știe pe unde și el asculta cum inflexiuni exotice îmbrăcau tonul de apel în flori albe și dulci de cactus!

Cu stânga ținea o țigară ( o fi a zecea?) și cu dreapta forma mecanic… Recall? Yes! Aparat idiot, de ce mai întrebi? Sigur că recall! Nu vezi că e ceva important? Faci un milion de lucruri, de la ținut evidența cheltuielilor la fazele lunii, dar nu te ajută procesorul să pricepi că e o situație gravă! Formează mai departe și nu mai pune întrebări tâmpite! Auzi la el, recall!

La un moment dat lamentația hawaiianului fu întreruptă brusc!

-Aloha iubitule! M-ai sunat? Vai, să vezi ce s-a întâmplat, m-am dus jos la coafor să mă aranjez pentru diseară și am uitat telefonul în birou. Și am întârziat puțin că m-am întâlnit cu Ema și am mai schimbat o vorbă. Of, abia aștept să ne vedem, am o surpriză pentru tine! Și am atâtea să-ți povestesc… o să fie o seară minunată! O să mă strângi tare în brațe, promiți! Ah, ai văzut ce melodie frumoasă am ales când mă suni? E din Hawaii! Asta așa ca atunci când răspund să simt romantism în vocea ta. Da’ ia zi, de ce m-ai sunat? Era ceva important? Să nu-mi spui că nu ne vedem diseară…

-Ah nu, nu era nimic… voiam să-ți spun că… ăăă… că te iubesc!

Închise și se așeză. Ținea încă telefonul în mână. De undeva de departe două chitare și un năstrușnic ukulele îl tachinau. Zâmbi, erau drăguțe.

PS Israel „Iz” Kamakawiwo’ole a fost, fără îndoială cel mai influent muzician din Hawaii. La moartea sa prematură, în 1997, zeci de mii de oameni au sărit în Pacific în momentul în care cenușa sa a fost dăruită apelor. Avea numai 38 de ani când inima sa a cedat obezității – avea 343 de kilograme !- dar deja reușise printr-un album să adapteze piese de mare succes la căldura și iubirea unei culturi care în mod tradițional nu are cuvintele „război”, „gelozie” sau „ură”… Imaginea sa era absolut devastatoare, uriaș, cu o voce caldă și „înarmat” de cele mai multe ori cu minuscula ukulele, normal că s-a spus despre el că a redat piesei „Somewhere Over a Rainbow” gingășia primei interpretări a firavei Judy Garland, din 1939, în „Vrăjitorul din Oz”. Totuși, de pe revoluționarul album Facing Future, preferata mea este Panini Pue Kea, scrisă de John Kameaaloha Almeida. Orb din naștere, dar virtuoz al mai multor instrumente cu coarde, Almeida este unul dintre cei mai importanți promotori ai muzicii hawaiiene, dar i-a lipsit inspirația unei serii de cover-uri după piese din repertoriul internațional pentru a avea succesul urmașului său, „Iz”.

Piesa în sine este un poem minunat, de inspirație divină dar și umană, iubita dispărută se reîntrupează în mierea florii de cactus… În filosofia animistică hawaiiană Huna, sufletele celor morți se întorc pe pământ sub formă de obiecte, animale sau plante… o credință ce te face să privești cu mai mult drag tot ce te înconjoară, în speranța că revezi, de fapt, oameni iubiți care nu mai sunt lângă tine așa cum îi știai doar pentru că zeii au avut mai multă nevoie de ei decât tine.

Israel „Iz” Kamakawiwo’ole – Panini Pue Kea ( White Flowered Cactus)

Da, normal, la ce se putea aștepta? Ea se costuma în Albă ca Zăpada, iar lui îi lăsase pe pat un costum de clovn! Ea cu talia prinsă-n centura ce face piticii să viseze, iar el cu nas roșu de plastic. Ea cu decolteul mângâiat de dantele, el cu pantofii cu vârfurile-n sus… Femeile! Începu totuși să pună hainele pe el. Era Halloween și, deși nu dădea doi bani pe serbarea asta, știa că ei îi plac balurile mascate. Odată pe an nu murea nimeni. Ieși din dormitor și o găsi lângă combina muzicală. Punea un cd. Nu se putea jura, dar era aproape sigur că nu terminase pregătirile pentru petrecere. Urma probabil încă o jumătate de oră în care să fumeze țigară de țigară, îmbrăcat ca un dobitoc și repetând din când în când: „Dragă, ești gata? Până ajungem noi se termină petrecerea!”

Kris Kristofferson & Rita Coolidge – Help Me Make It Trough The Night

Ea se întoarse spre el. Nu era machiată. Simți nevoia să reacționeze ca un bărbat:

-De ce dracu’ ai luat costumul ăsta pentru mine? Se terminaseră mușchetarii, cavalerii?

-Da, m-am dus târziu la centrul de închirieri, dar… nu-l purta. Oricum voiam să vorbim ceva înainte…

Îl topea când o vedea uneori cum cedează așa de ușor, mai ales că știa cât de încăpățânată e de obicei. Se apropie și o luă de talie, schițând un dans. Ea nu se feri, picioarele ei începură și ele să se legene. Aproape de urechea lui îi șopti. Răsuflarea era ca la o declarație de dragoste, dar cuvintele…

-Nu te supăra… vreau să te părăsesc. Plec luni… Am… am pe altcineva!

Continuară să danseze. Prima lui reacție a fost să o strângă mai tare-n brațe. Apoi a început să gândească. Greșise undeva, pe parcurs? Poate era reparabil. Va lua un buchet uriaș de flori. Chiar acum, de pe drum! Florile o cucereau și recucereau mereu.

Ca și cum îi citise gândurile, ea se depărtă puțin de el. Se legănau în continuare. Nu, mai bine cumpără o mașină nouă! Asta e, dar cum o ia până luni? Îi promite solemn și luni, la prima oră, e la dealer. Mimând o piruetă, ea se depărtase deja destul de mult de el. Ok, nici asta? Gata, știa! Un pisic! Ele se topesc la pisici, căței, orice contrastează prin fragilitate cu imaginea bărbatului! Asta e, un pisic! Nici nu trebuie scos afară, o lădiță de nisip, un castron pentru apă și unul pentru grăunțe și problema e rezolvată…

Ea nu mai dansa. Se îndepărtase și stătea fix lângă bibliotecă. Privind-o a ascultat și versurile cântecului… let the devil take tomorow… help me make it trough the night…

-Spune ceva! Nu se poate doar să dansezi când îți spun că te părăsesc!

-De ce luni? Dacă tot pleci, pleacă acum. Măcar e cea mai scurtă noapte din an! O oră de întuneric în minus contează!

PS Ora de iarnă, ora de vară, simple conveniențe cărora le dăm valoare doar pentru că într-o zi pe an ne trezim mai devreme și în alta mai târziu… La noi coincide mereu cu petrecerile de Halloween, organizate în ultima sâmbătă înainte de data oficială a sărbătorii, 31 octombrie. Că nu e sărbătoarea noastră și că noi ne celebrăm frica de necunoscut o lună mai târziu, în Noaptea Sfântului Andrei… o dispută veche între tradiții și comercial, care nu se va încheia niciodată, așa cum nu se va sfârși niciodată discuția despre Saint Valentine și Dragobete.

PPS E ”Help Me Make It Trough The Night” a lui Kris Kristofferson cea mai bună baladă country din lume? Mulți critici susțin că da! Inspirată de o frază dintr-un interviu al lui Frank Sinatra – care întrebat în ce crede a spus „ în băutură, femei, Biblie… orice mă ajută să trec peste noapte” – piesa are în ea și ceva din furtunoasa relație pe care Kristofferson a avut-o cu rebela Janis Joplin, în ultimii ei ani de viață. Despre povestea lor mi-am mai permis să scriu cândva. Cântecul era scris – și imprimat – la data când diva country-rock a murit. Pentru Kristofferson a urmat, însă, o perioadă de căutări demente a uitării ei. Băutură, droguri, Barbra Streisand, Joan Baez… Își găsește liniștea abia în 1973, alături de cântăreața Rita Coolidge, cu care se și căsătorește. Piesa era deja un hit internațional, nu numai în interpretarea lui Kristofferson, ci și a altor artiști, Elvis Presley, Brian Ferry, Sammi Smith, Gladys Knight, Joan Baez, Johnny Cash și June Carter, când autorul a interpretat o versiune alături de Rita Coolidge. Fanii dispărutei Joplin au reacționat atunci violent, simțind că nărăvașul cowboy trăda iubirea pentru Joplin… Așa cum aveau să o facă și în 1976, când Kristofferson s-a afișat cu Barbra Streisand în filmul „ S-a născut o stea”.

Adora zilele de sâmbătă. Cafeaua, muzica, un duș fierbinte și apoi… Întins în pat, cu mâinile sub cap, aștepta… era cel mai frumos moment al sâmbetei. Jocul lor… aproape o tradiție, inventată de ea și savurată de el. O auzea în camera de alături. Doamne, acum o săptămână a fost minunat! Stătea tot așa, ca acum, când a auzit ușa de la baie. De acolo venea un parfum înebunitor, de arome exotice. Ah, jocurile de sâmbătă, toată săptămâna carnea i-a tresărit când își amintea de atingerea ei udă, parfumată, fierbinte. Oare ce joc o inventa astăzi?

Nat King Cole – El Choclo

Muzică. Melodia lui, o iubea, înseamnă că azi îi pregătise ceva cu adevărat special. Poate cum a fost acum vreo lună. Atunci a fost dansul. Până atunci nu credea că ea ar putea vreodată să danseze așa. Își amintea cum aterizau hainele ei pe fața lui. Ca niște mângâieri incitante… Brusc a auzit ușa de la intrare trântindu-se. A sărit din pat. A tras ceva repede pe el. Ce s-o fi întâmplat? A cam lungit-o cu cafeaua, a tras de timp… asta o fi enervat-o! Da chiar așa încât să plece? Sufrageria era goală. S-a dus la ușă, poate o prinde la lift. A deschis-o disperat și, ușurare, era-n ușă. Sub pardesiul viu colorat visa să nu poarte nimic. Cel mult desuuri. Poate sunt alea negre. Se întinse s-o ia în brațe, dar l-a împins cu un gest oficial…

-Bună ziua, domnule, de la recensământ vă deranjăm. Pot intra?

Se prinse imediat în jocul ei. Se dădu din ușă și îi făcu loc.

-Luați loc, domnișoară!

-Doamnă, dacă nu vă supărați. Pot sta aici? Se așeză, iar ochii lui fugiră imediat spre nasturii de jos ai pardesiului… Erau cele negre! Pot începe? Trebuie să vă spun că azi e o promoție. Îi făcu cu ochiul… Dacă răspundeți corect, după fiecare întrebare voi scoate o haină de pe mine. Dacă mințiți, o haină de-a dumneavoastră va zbura!

La dracu’ cu toate jocurile din trecut, ăsta e cel mai tare! Răspundea mecanic la întrebările ei. Ea se prefăcea că nota și, tot automat, scotea ceva. Sub pardesiu era un costum din alea de mai mult dezbracă decât acoperă. Petalele lui se desprindeau de pe trupul ei lăsând-o gata de a rodi… Mă iubește, nu mă iubește? La dracu, mă iubește sigur! Hei, e clar gândurile lui o luaseră razna. Femeia rămăsese aproape goală, jocul se apropia de punctul culminant. Dorința era mai puternică decât răbdarea. Apoi, ca prin ceață, auzi următoarea întrebare:

-Cine e capul familiei dumneavoastră?

Se lăsă pe spate mândru, nu avea cum minți la asta. Cu ochii minții vedea dispărând ultima bucată de dantelă ce acoperea corpul râvnit. Vedea clar cum apoi o va lua în brațe și o va duce-n dormitor, cum o așează pe pat… Ce s-o mai lungească aiurea? Răspunsul:

-Doamnă dragă… nu-și putea ascunde un zâmbet… eu sunt. Eu sunt capul acestei familii!

Femeia se ridică, degetele mari depărtară elasticul bichinilor de carnea caldă a șoldurilor. Privirea lui era dureroasă. Se ridică și el. Brusc, ea depărtă mâinile de corp, elasticul lovindu-se de piele cu un zgomot sec, parcă spunând „Nope!”. Se așeză, îl privi șăgalnic cum a rămas blocat, neînțelegând nimic:

-Domnule, mințiți. Scoateți-vă bluza!

Ea se hlizea în continuare, dar pentru el jocul părea că se sfârșise.

PS Întrebarea din noul recensământ despre capul familiei este absolut răvășitoare și, totodată, o superbă nouă probă a faptului că mama proștilor e mereu gravidă!

PPS Trei mari dansuri au pus stăpânire pe sufletele oamenilor în ultimul secol. Se spune că valsul este simbolul flirtului ce va deveni dragoste de-o viaţă, aşa precum valsul miresei “povesteşte” drumul de la prima întâlnire la verighetă, rock’n’roll este hârjoneala adolescentină iar tangoul este jocul erotic pur, fără urmări pentru suflet, dar consumant pentru trup, precum flacăra unei pasiuni de-o noapte toridă. Se spune că în tangoul argentinian este simbolizat cel mai comun joc erotic din lume, cel al “nu-ului” spus de femeie, când adâncul sufletului său spune “da”. E vorba de acea mişcare violentă din cap când se depărtează de el şi apoi, sub forţa braţelor lui, care nu cedează cuvintelor ei, ea se întoarce la el şi apoi schiţează un sărut, cu ea căzută pe spate…

El Choclo, tradus de americani “Sărutul de Foc” când în realitate numele corect e “Porumbul”, e unul dintre cele mai cunoscute tangouri argentiniene. A fost scris, în 1903, de Angelo Villoldo, în cinstea patronului unui club din Buenos Aires. A făcut înconjurul lumii muzicale, fiind interpretat de zeci de staruri din toate stilurile. După mine, una dintre cele mai frumoase versiuni este a lui Nat King Cole. Cred asta poate fiindcă am avut onoarea de a o asculta pe vinil, în versiunea original, sau poate pentru că misterul piesei este întărit de vocea de catifea “întreţinută” de trei pachete zilnice de ţigări mentolate, viciu ce avea să-i aducă artistului moartea fizică,  dar a contribuit şi la nemurirea sa ca solist.

Nat King Cole a interpretat El Choclo în 1959 pe albumul Grandes Exitos, ce ar fi trebuit să continuie succesul din 1958 al albumul En Espanol.

A deschis ochii și a ridicat o ureche. Știa senzația, vine El acasă. S-a ridicat și și-a scuturat blana. S-a întins îndelung. Mai avea timp. Întotdeauna îl simțea cu mult înainte ca El să apese clanța ușii de la intrare. Când ușa scârțâi era deja acolo. Dădea din coadă, a lătrat, a sărit. Părea că nu o observă. Îl urmă în bucătărie. Tot n-o observa. N-are nimic. Poate e obosit.

Ceva era ciudat! În bucătărie, lipseau castronul ei cu cronțonei și cel de apă… Asta trebuia remediată, nu pare o problemă ce nu se putea rezolva cu câteva lătraturi la picioarele Lui și un dat puternic din coadă. Plecă după El. Tot n-o băga în seamă. Își pune muzică!!!

Lita Roza – How Much Is The Doggy In The Window

Nu mai înțelegea nimic. Lătra tot mai tare, iar El nimic. Și-a pus un pahar, a luat de pe o etajeră o fotografie și s-a tolănit pe fotoliu. I-a sărit în brațe. El nimic. A început să-l lingă pe față. Tot nimic. Atunci i-au căzut ochii pe fotografia din mâna Lui. Erau ei doi. Hei, ce e asta? Ce nevoie ai de poze? Eu sunt aici, la tine în brațe… și apoi văzu pe masă zgarda ei. Și își aminti…

După accident a deschis ochii prima oară și l-a văzut pe muntele ăla de om plângând. De atunci se întâmplau lucruri ciudate, cronțoneii dispăruseră, dar nu îi mai era foame niciodată, îl lingea, dar nu-i mai simțea gustul, sărea pe el, dar nu îi mai simțea căldura… Și totuși nu putea pleca de acolo, nu cât timp seară de seară el lăcrima cu poza lor în mână. Mai avea ceva de făcut și nu reușea. Să se desprindă… dar sufletul nu-i aparținuse niciodată, i-L dăruise Lui, iar acum nu știa cum să-i spună că încă îl are.

PS How Much Is The Doggy In The Window este poate una dintre cele mai delicate melodii din lume. Are ceva din naivitatea cântecelor de copii, din gingășia puiului de câine toy, iar linia melodică se agață de tine, te urmărește cu drag, așa cum instinctual o fac acest gen de căței, reușind, chiar și când par să ne enerveze, să scoată la lumină ce e mai bun în noi. A fost scrisă de Bob Merill, pe versurile lui Ingrid Reuterskiöld, și a fost înregistrat pentru prima oară în 1952 de una dintre primele doamne ale muzicii country, Patti Page. Din păcate pentru această interpretare, compania Mercury, posesoarea drepturilor de autor, nu avea distribuție dincolo de granițele SUA. Așa că succesul internațional avea să vină după ce interpreta de jazz Lita Roza a înregistrat-o. Deși a ajuns pe primul loc în topurile americane și britanice, piesa nu a mai fost niciodată cântată de Lita, care avea să mărturisească peste zeci de ani că nu i-a plăcut cântecul și că s-a jurat să nu-l mai cânte. Ca încă o ciudățenie a destinului acestei piese… Margaret Thacher, celebra Doamnă de Fier, a mărturisit o dată că How Much Is The Doggy In The Window este piesa ei preferată…

PPS Bichonii, pentru cei care nu-i cunosc, sunt cea mai frumoasă lecție pe care ți-o poate da Dumnezeu pentru a te pregăti pentru a fi părinte. Poate că unii preferă câinii mari de luptă, alții isteții câini de vânătoare sau poate puternicii câini de muncă… eu cred că un câine nu trebuie să aibe trăsăturile tale, ci să te completeze prin ceea ce îți lipsește cu adevărat pentru imaginea ta ca om. Când sare la tine în brațe și te linge pe față, un bichon îți destinde mușchii pregătiți de luptă, îți îndulcește privirea ce caută o nouă pradă sau te odihnește după o zi grea de muncă… Și par atât de neajutorați încât te simți responsabil să nu abandonezi niciodată o luptă, o vânătoare sau o sarcină, oricât de grea.

Patti Page – How Much Is The Doggy In The Window

A deschis ochii și a durat ceva până și-a amintit ce caută în pat minunea de lângă el. Privindu-i chipul atins de aripa somnului își aminti că, după atâta amar de vreme de tatonări, o convinsese. Se întinse a lene, era mulțumit… fericit? Da, poate chiar fericit.

Se ridică ușor, fără să o trezească și se duse-n bucătărie. În timp ce scotea din dulapul de lângă aragaz cafeaua măcinată proaspăt, retrăia cele mai frumoase momente din noaptea pe care spera să nu o uite niciodată. A aprins un ochi la aragaz și a luat un ibric. Fredona „Cofee black, cigarette, start this day like all the rest…”

Don Williams – Some Broken Hearts Never Mend

A pus patru lingurițe de cafea – he, he, azi face două căni, una pentru el și una pentru… Doamne, se îndrăgostea! A pus și două lingurițe de zahăr și a început să le amestece, își imagina că așa va fi viața lor de acum încolo, tăria și dulceața îmbinate, așteptând apa clocotită a iubirii pentru a scoate ce e mai bun din fiecare dintre ei.  Apoi a pus apă peste ele. Când să pună ibricul pe foc s-a gândit că poate ea ar prefera ceva mai exotic. Oh, sigur așa e, o femeie atât de sofisticată… Privi la ibricul în care apa deja se încingea. Trebuia să prepare alta.

În alt ibric puse apă și îl puse pe al doilea ochi al aragazului. Deja primul începu să se umfle, amestecă în el până ce licoarea maro coborî. Mai era sevă ascunsă în inima cafelei măcinate. Privea ambele ibrice, așteptând să le agite cu lingurița, când îl fulgeră un alt gând… Dacă nu bea cafea? Poate vrea cacao sau ciocolată? Nu mai așteptă răspunsul. Mai amestecă o dată în ibricul cu cafea turcească și puse pe al treilea foc un ibric cu lapte.

Apa goală din al doilea ibric se umfla. Îl luă deoparte și puse cinci lingurițe de cafea. Îl puse pe foc și luă o cană în care a pus repede patru lingurițe de cacao, două de zahăr pudră și două de tos… Turnă un strop de apă și începu să le amestece. Cafeaua turcească dădea să iasă din ibric. În ultimul moment o mai amestecă o dată. Ibricul cu cafeaua pusă în apa clocotită îl luă de pe foc și îl ținu deoparte, fără să amestece în ea, până se liniști.

Se pierdea cu firea! Uitase esențialul! Peste cacao puse un bețișor de scorțișoară si nucșoară… câtă putea prinde între trei degete. Amestecă din nou.

Cafeaua turcească era gata. Un caimac gros se adunase deasupra. Picură peste ea puțină apă. Celălalt ibric l-a luat de pe foc și a presărat deasupra câteva boabe de cardamon. Aroma asemănătoare mentei umplu bucătăria. Abia acum amestecă în acest ibric.

Laptele se încingea. Turnă cacaoa omogenizată. În timp ce aștepta să se fiarbă noul amestec, puse cafeaua turcească în două căni, după ce pe fundul fiecareia dintre ele pusese câte o linguriță de caimac. Pe cea arăbească o turnă în altele și le adăugă câte un strop de frișcă. Cacaoa se încingea pe foc. O luă și o binecuvântă cu două picături de esență de vanilie și două de esență de migdale. O turnă și pe asta în două căni mari.

Abia termină că auzi un zgomot în spate. Doamne, frumoasă era!

-Bună, dragule!

-Bună! Nu am știut cum bei cafeaua și am făcut… mai multă. Eu beau ce bei și tu…

-Ah, nu trebuia, iubitule. Dimineața beau doar un ceai… Ai în casă?

PS Cafeaua la ibric… un deliciu! În rețeta turcească zahărul și cafeaua se pun de la început, iar licoarea iese mai groasă dacă e amestecată primele dăți când stă să dea în foc. Ultimul caimac ce se adună deasupra se împarte frățește între cești. Zațul se depune mai repede pe fund dacă se picură apă rece. Cafeaua cu cardamon, o savoare arabă (deși virtuțile acestor semințe au fost descoperite inițial în India), face parte din ritualul ospeției orientale. Dacă e oferită îndulcită cu zahăr la începutul vizitei… orice arab știe că nu e binevenit și pleacă înainte de masă. Dacă e neîndulcită, oaspetele se așează cât mai comod și așteaptă antreurile. De aceea de multe ori gustul dulce se obține cu frișcă și nu cu zahăr. Cacaoa mexicană explorează cele mai ascunse limite ale gustului laptelui și a forței lui de a strânge din cele mai diverse mirodenii numai ce se îmbină perfect! Încercați-le pe fiecare dintre ele, nu veți regreta!

PPS Some Broken Hearts Never Mend este una dintre cele mai cunoscute piese country. Scrisă în 1977 de Wayland Holyfield și înregistrată în același an de Don Williams, piesa a ajuns rapid în topuri. Peste ani a fost reinterpretată de alte glorii country, dar nimeni nu a reușit să i-o „fure”. În 2010, când Academia de artă Western a propus prezența lui Williams în Country Music Hall of Fame, această piesă a fost argumentul principal.

Williams e poreclit „Gigantul Blând” datorită înălțimii sale (2 metri!) și a vocii calde de bariton.

Totuși… e o altă versiune a piesei care mie îmi place mai mult. Urmăriți imaginile și poate înțelegeți de ce…

Telly Savalas – Some Broken Hearts Never Mend

A ajuns iar primul în birou, ca în fiecare dimineaţă. Numai că astăzi nu mai era nimic la fel. Azi nu mai avea de gând să facă nicio cafea, nici nu mai potrivea televizorul pe ştiri. De ieri dimineaţă era furios. se frământase toată noaptea şi a reuşit să adoarmă abia după ce a scris patru rânduri – nu e nevoie de mai mult – pe o coală de hârtie. Subsemnatul… îmi dau demisia. Şi la sfârşit, în locul formulelor obişnuite de politeţe a scris “ Ia slujba asta şi bagăţi-o-n cur!”

A adus şi o casetă veche, ca să priceapă boul de unde vine formularea din final, dacă l-o duce capul, mama lui de şef tâmpit şi incult!

Johnny Paycheck – Take This Job And Shove It

A  pus, din automatism, televizorul pe un program de ştiri. I-a luat sonorul şi savură aşteptarea momentului ce va să vină. Îşi imagina faţa tâmpitului când se va aşeza la birou şi nu va vedea cafeaua aburindă. De fapt va fi nervos încă de când va auzi pedal steel chitara în locul vocii prezentatorilor. Dar şi-a făcut-o cu mâna lui! Să-şi caute alt prost să-l slugărească!

Cu coada ochiului văzu pe crawl că se închide fabrica Nokia de la Jucu. Dă-i dracului, ce-i păsa lui! El oricum nu mai se suporta. Ieri dimineaţă, ca de obicei, cafeaua era pe birou, dar boul bălţii s-a aşezat de a dărâmat totul.

Euro a atins maximul din ultimele luni. Văzu iar ştirile de pe ecran. Nu îl enervase că i-a mai cerut o cafea… dar, când nemernicul a plecat cu cafeaua în mână să lingă fundurile celor mai mari ca el, s-a surprins ştergând masa pătată. Fără ca măcar să i-o ceară cineva! Imbecilul ăsta a băgat spaima în el!

Luă foaia cu demisia şi o puse pe biroul unde obişnuia să aşeze cafeaua. 5.500 de salariaţi din interne vor fi concediaţi. Îl enerva televizorul, îl distrăgea. De ce mama dracului nu revin ei la ştiri despre divorţuri? Parcă-i auzea paşii pe hol. Hai, acum e momentul!

Pe ecran era un miting, unii strigau la o clădire cu uşile şi ferestrele închise. Din instinct opri muzica şi porni sonorul televizorului. Îl auzea şi pe el, salutând lumea pe culoar. Cei de la miting erau împinşi de nişte jandarmi ce păreau uriaşi, din unghiul din care erau filmaţi.

Uşa de la birou se deschise. Asemeni unui copil surprins la borcanul cu dulceaţă, împături hârtia. Nu mai avu timp să o ascundă aşa că o lăsă acolo… (mai mult…)

Nu înţelegea nimic de la televizor. Îi vedea chipul, apoi imagini cu o casă, citea burtierele, ceva cu o bancă. Ştirea asta îl indispunea, ori trebuia să fie o frumoasă dimineaţă, de leneveală, de planuri, poate chiar de iubire. A pus un cd cu ea.

Angela Similea – Să mori de dragoste rănită

Reveni la starea lui de dinainte. Luă glasul televizorului şi se întinse pe spate. Căută cu mâna cana de cafea şi se linişti şi mai mult când simţi în palmă căldura ei. Era deja în lumea lui când, de undeva de dincolo de graniţe, auzi un zgomot. Era un fâşâit de plastic, apoi o cutie goală izbită de podea, uşile şifonierului se trântiră. Se făcu mic pe canapea, ca şi cum ar fi putut să se ascundă din calea inevitabilului. Cu coada ochiului vedea cum din dulap sunt evacuate hainele de vară…

-Ţie de Similea îţi arde? Avem la treabă…

-Era ştirea cu banca şi casa ei şi mi-am amintit de…

Ar fi vrut să spună că e încă vară, că la prognoza meteo au zis că… Se ridică atât cât să vadă peste balustrada balconului că iarba din micul parc din faţa blocului dispăruse, ascunsă sub un covor tot mai gros de frunze al căror verde părea ros de rugină.

-Da, termin cafeaua şi te ajut şi eu, dar să ştii că…

Nu mai termină ideea. Ea era în prag, cu punga de costume de baie în mână şi avea o privire… Ah nu, nu costumele de baie! Retrăi câteva clipe din trecutul atât de apropiat, când, prăvălit într-un şezlong, privea mândru fiecare margine a micilor textile, simţindu-se chiar mai puternic decât soarele, de vreme ce el poate pătrunde acolo unde stăpânului planetelor îi era interzis.

Ghici apoi,după zgomot, cum sandalele – de câte ori o privea călcând cu ele spunea că tălpile ei sunt legate direct la energia pământului – sunt înghesuite în cutii. Bluzele transparente…

-Nu, astea mai lasă-le. Ştii cât îmi place să te privesc prin ele…

-Să mă priveşti? Poate la micro, vrei să fac pneumonie?

Nu mai spuse nimic. Strânse un pic picioarele când ea trecu spre balcon cu saci şi cutii.

-Te ajut?

-Nu, stai acolo, mă mai încurci!

Când ea trecu din nou cu un sac spre şifonier, îşi feri picioarele şi gândi că e bine câ a scos hainele groase, incomode şi înţepătoare precum coaja ce ascunde miezul hrănitor al nucilor… Abia aştepta echinocţiul viitor, femeile sunt insuportabile toamna şi iarna! Atunci miezul atât de drag se va învălui din nou în bluze transparente, va ascunde soarelui darurile cele mai scumpe şi se va hrăni direct din energia telurică…

Cu coada ochiului a văzut că o bluză din cele dragi lui rămăsese stingheră în dulap. O uitase? O lăsase? Poate că iarna nu va trece chiar aşa de greu, mai ales dacă într-o noapte va fi cald în casă…

PS Să mori de dragoste rănită, de Marcel Dragomir, pe versuri de Aurel Storin, a fost declarată “melodia secolului xx” de telespectatorii TVR. Sincer, pe mine mă dor multe amintiri muzicale dragi când văd tăvălugul mediatic în care a intrat Angela Similea. Şi nu pot să nu mă întreb dacă dreptatea nu e cumva la mijloc dacă soţul ei a împrumutat 700.000 de euro şi acum trebuie returnaţi de opt ori mai mult! Când însă îi reascult vocea sunt capabil să-i iert că o revăd acum la ştiri. Peste ani, când aceleaşi posturi vor vâna “ultimul interviu” sau vor căuta artişti dispuşi să dea declaraţii, Angela va rămâne una dintre marile voci de easylistening ale Europei de Est…

Sprijinit de perete, îşi trăgea sufletul. Mai avea multă treabă şi era deja târziu. Măsură din ochi trupul întins în cadă şi apoi geamantanul ce-l adusese din dormitor. “N-o s-o bag niciodată în ăsta…” Se gândea cum să facă în continuare. Nu putea ieşi pur şi simplu pe uşă cu ea în spate. “Trebuie s-o scurtez!” … Zâmbi, era pentru prima oară când îl deranja că fusese înaltă.

Din bucătărie a adus două cuţite. Pe drum s-a oprit şi a ascultat la uşa copilului… dormea… “Lasă, de mâine totul va fi bine!” Începu să taie. Din toate zgomotele din acea noapte cel mai puternic i se părea cel al lamei când lovea osul… Ar vrea să pună muzică…

Johnny Cash – Delia’s Gone

Dar nu se pune problema… Asta ar mai trebui… Muzică… ce idee tâmpită! De dans îi ardea lui! Carnea ei se desfăcea sub ochii lui aşa cum nu reuşiseră niciodată să-şi deschidă sufletele… “Mai lasă tâmpeniile! Concentrează-te!”

În timp ce aşeza bucăţile în geantă, rememoră câteva secvenţe din noaptea asta ciudată. A ajuns foarte târziu. Era poate 1 deja. Dar pur şi simplu nu se putuse desprinde din braţele femeii iubite. Era în faţa casei când ea l-a sunat din nou… Îl iubea!

A urcat cele 4 etaje greu, ca şi cum amintirea îmbrăţişărilor ei îl trăgea înapoi. Pe asta a găsit-o în casă. Dormea când el a intrat. Pe masă erau telefoanele ei. Închise.. “Ce? Îţi era teamă că te sun? Stai liniştită şi vezi-ţi de chatul tău!”

Se dezbrăca şi a simţit o mişcare… S-a trezit, s-a ridicat în capul oaselor şi a vorbit… Ce-şi spuseseră? Nu-şi mai amintea, erau aceleaşi cuvinte, ca la pomenirea a două suflete ce-şi trăiesc vieţile în altă parte, iar casa e doar cimitirul lor comun… Când a lovit-o? Când nu a şi tăcut, probabil. Probabil că a lovit-o când ea-i reproşa ce i-ar fi reproşat şi el ei. Când a murit? Pe cine interesa? Trupul încăpea acum în geantă… Era mult sânge peste tot. Trebuie să spele… şi să spere. Da, trebuie să spere…

PS Delia’s Gone este o baladă folk-country de mare succes la începutul anilor ’60, mai mulţi cercetători susţinând că versiunile iniţiale ale acestei piese au fost inspirate de o crimă de oarece răsunet la începutul Secolului al XX-lea, consumată în Savannah, Georgia. O fetiţă de numai 14 ani, Delia Green, a fost împuşcată mortal de iubitul ei, Moses Houston, care avea atunci 15 ani. Crima s-a petrecut pe 25 decembrie 1900, fiind ultima crimă cunoscută şi mediatizată a Secolului al XIX-lea. Moses a fost condamnat la închisoare pe viaţă, dar a fost graţiat în 1912.  În perioada în care cazul suscita interes, doi bluesmen de culoare (ca şi protagoniştii poveştii) , Blind Blake Higgs şi Blind Willie McTell, au compus balade ( Delia şi Delia’s Gone) inspirate de teribila crimă.

La sfârşitul anilor ’50, baladele au fost descoperite de marii folkişti, fiind interpretate de The Kingston Trio, Pete Seeger, Bob Dylan şi Johnny Cash. Spre sfârşitul vieţii, Cash a reinterpretat balada (în memorabilia colecţie American Recordings), în videoclip rolul Deliei fiind atribuit celebrei Kate Moss. În clip, Cash o îngroapă pe Moss după ce o ucide… Versiunea din acest material este cea compusă de Higgs.

Mai trebuie spus că în graba revenirii la petrecerea de Crăciun, evident neintuind celebritatea ce o va avea fetiţa după moarte, rudele au îngropat-o într-o groapă comună… aşa că nu se ştie unde este trupul său.

PPS Bizara poveste de la început nu este nimic altceva decât o interpretare sper eu artistică a filmului evenimentelor petrecute, în noaptea de 29 spre 30 august 2007, într-un apartament din Braşov. Este vorba de filmul uciderii avocatei Elodia Ghinescu, aşa cum va figura el în actul prin care poliţistul Cristian Cioacă va fi trimis în judecată, cel mai probabil în cursul acestui an. Sunt multe necunoscute, în absenţa cadavrului şi a unei examinări medico-legale. Arma crimei, de exemplu, nu este cunoscută, bănuindu-se că e vorba de pistol pentru că pe tocul armei s-au găsit pete de sânge, dar lovitura finală putea fi, la fel de bine, o palmă sau un pumn. Se crede că locul crimei este în apropierea uşii dintre dormitor şi baie tot pentru că aici s-ar fi găsit urme de sânge. Cum s-a scos corpul din casă este iarăşi o problemă. Tranşarea este bănuită tot pentru că altfel nu s-ar justifica sângele descoperit în baie, deşi e greu de crezut că ucigaşul, Cioacă, în viziunea anchetatorilor, ar fi riscat tranşarea în casă, existând riscul ca micuţul lor să se trezească-n orice moment. De asemenea, negăsirea corpului duce cu gândul la faptul că el este tot într-un singur loc… Pe de altă parte, Ciocă nu poate explica logic petele de sânge din maşina sa… Se ştie sigur că Elodia a dat ultimul semn de viaţă pe 29 august, după ora 22.00, când era pe chat, iat Cioacă a ajuns acasă pe la 1.00, venind de la iubita sa, din Piteşti.

În fine, este o dispută, poate chiar o bătălie – nu neapărat numai juridică – care nu se va încheia prea curând.

Ah, încă un lucru, o altă diferenţă dintre Cioacă şi Houston este şi că americanul şi-a recunoscut vina.

S-a trezit. Urechile îi vâjâiau încă de la visul ce se lovea de pereţi, disperat să iasă din dormitor. Auzea apa de la duş. Urma o zi bună, pleca în delegaţie. Trei zile departe de orice, de casă, de şefi, chiar şi de zgomotul ăsta al apei dimineaţa, curmat de un brusc “Ţi-am pregătit hainele. Eu plec azi mai repede…” în loc de “bună dimineaţă”.

S-a grăbit să ajungă-n bucătărie, poate apucă să bea o gură de cafea şi să tragă câteva fumuri înainte de a se opri apa… televizorul era pe ştiri, cu sonorul oprit, profită şi dădu drumul la muzică.

Florin Chilian – Iubi

Porni telefonul mobil. Local area connection, obtaining address. “Adică ăştia nu ştiu unde sunt eu? Băgami-aş…” Cafeaua era amară, tare. O savură, cât telefonul se mai zbătea pe uscatul reţelelor. Pe masă era deschis laptopul ei, mic, alb, cu o floare roz pe capac. Se gândi să-şi verifice mailul. Se conectează la ip… Aşteaptă răspuns de la ip… În sfârşit se afişă inbox-ul.

Un forward de la titi49. Ah, Mitică ăsta stă toată ziua la calculator şi primeşte şi retrimite gaguri pe mail. I-a făcut un folder separat ce părea deja neîncăpător. Receiving from titi49 ip address … Ce tâmpenie! Un set de poze cu una goală pe plajă. Fu tentat să tasteze pe link-ul promiţător ca o plimbare pe malul mării, dar se înfrână imaginându-şi mutra reprobatoare a femeii de la ghişeul firmei de cablu când va achita şi pentru acest click imoral ( semi? semi-imoral, că nu e chiar ca şi cum ar fi tras cu ochiul la o vecină în dormitor). Apa se opri. Uşa scârţâi şi auzi:

-Ţi-am pregătit hainele! Eu plec mai devreme azi..

-Bună dimineaţa, iubi! Mă uit acum la ele. O dată măcar spune şi tu “ bună dimineaţa”!

Nu-l mai auzea, feonul punea o barieră între ei. El se uită pe scaunul din dressing. Cămaşa părea ok, blugii…

-Hei, nu vreau ciorapii ăştia!

-Da’ ce au? ca prin minune feonul lăsase să ajungă la ea micul reproş…

-Sunt tociţi!

-Şi tu te duci acolo la vreo moschee, ai pantofi. Ce dracu’ te alinţi aşa?

Înjura în gând, dar vocea îi deveni mai mieroasă când mai făcu o încercare:

-Măcar dă-mi alţi chiloţi, ăştia au elasticul slăbit! (mai mult…)

De cum am intrat pe uşă am ştiut că mă aşteaptă un dar binecuvântat, cum nici nu visam după ziua blestemată ce tocmai se încheia. Chiar şi în lumina slabă a asfinţitului, îndulcită peste putinţă de sclipirile a câtorva lumânări, puteam “citi” formele atât de dragi, sub mătasea unei haine menită nu să îmbrace, ci doar să să fie support pe carnea ei pentru câteva flori ţesute din culori şi multă dragoste. Am împins uşa în urma mea, grăbit, nu atât cât să intru, ci cât să nu pătrundă altcineva nici măcar cu gândul în urma mea, sorbind din bucuria ce mă întâmpina doar pe mine.

Ea întinse mâna spre faţa mea şi mă mângâie, catifeaua palmei ei ţinea loc de orice formă de salut. Nu mai era nevoie de cuvinte, ştiam ce aveam de făcut. M-am dus spre baie, voiam să fac un duş înainte de a o atinge ca nu cumva să pângăresc pielea ei nici măcar cu amintirea locurilor pe unde umblasem. Am aruncat de pe mine hainele în holul de la baie, sperând să devin cât mai repede din omul ce fusesem până acum un minut o simplă declaraţie de dragoste eternă pentru fiecare formă de relief paradisiac de pe trupul ei.

Aşteptându-mă, ea dădu drumul la muzică, primele acorduri ale chitarei topindu-se în parfumul răspândit de lumânări.

Ducu Bertzi – Iertările

Apa înmuia pe pielea mea cicatricile de o zi ale orelor irosite departe de ea, înlocuindu-le cu atingerea parfumată a gelului ce mirosea dulce a dormitorul nostru. Ea păşea deja spre camera unde fanteziile noastre urmau să dea viaţă patului. Din ochi verifică dacă totul e perfect, aşa cum avea să fie până şi senzaţia rememorării acelei nopţi.

Înainte de a mă şterge, am lăsat picăturile de apă să se scurgă de pe mine, aşa cum peste câteva minute binecuvântate sudoarea va vorbi despre cât de greu suportă carnea efortul extazului. Ea lepăda deja mantia de flori şi-şi privi în oglindă trupul gol, încercând să-şi imagineze cum privirile mele flămânde o vor îmbrăca în gânduri tot mai nebune. I se păru totul perfect, aşa că lăsă muzica să o ameţească, chitara fiind acum acompaniată şi de fluieratul vesel ce răzbătea din baie. Versurile veniră peste ea, ca o poveste spusă de un bunic alb precum trecutul unui prunc rozaliu ca viitorul. Le credea, în timp ce dulceaţa relaxării o cuprindea. (mai mult…)