Category Archives: Texte de vineri

Alex: Neatza! Ce faci?

Alecu: Uite ascultam asta:

Bob Seger – Turn the Page

Şi mă gândeam la fraza asta: „Rufele murdare se spală în familie… dar se usucă în public”.

Alex: Ce coincidenţă! Eu ascultam asta:

Metallica – Turn the Page

Şi mă uitam la poza asta:

Alecu: Da, ar merge, dar ce zici de asta: „Vara, ochii bărbaţilor sunt mult, mult mai odihniţi. Probabil e absenţa efortului dezbrăcării din priviri…”

Alex: Hm, ar merge cu asta?

Alecu: Ştiu eu? Parcă prea o dăm în glumă, starea mea e prea proastă pentru glume. Mai bine: “Doamne, alungă-mi gândurile murdare, du-le unde o fi… dar împlineşte-le!” (mai mult…)

Locul era bun, poate chiar perfect. Nu încurca pe nimeni și, de unde era, putea vedea aproape întreg parcul, șiragurile de flori, pomii rari prin care se întrezărea lacul, oamenii care se plimbau, copiii jucându-se. Puse jos geanta uriașă. A scos stația și a tras firele boxelor. Verifică încă o dată bateriile, totul mergea, nu perfect, dar mergea.

Avea o singură melodie, așa că nu pierdu mult timp ca să dea drumul la muzică. La început timid, sunetul își făcu loc în peisaj. Se alintă în iarba de pe jos și apoi se ridică, asemenea unui animal sălbatic ce își inspectează teritoriul.

Woody Guthrie – This Land Is Your Land

Nu se aștepta la efecte imediate, dar era sigur că ele nu vor întârzia să apară. Versurile porniră pe aleea ce ducea la lac. Pe drum s-au oprit chiar în palmele înlănțuite ale doi tineri. Nu-i veni să creadă când văzu cum cei doi pășeau înainte ca și cum nu se întâmplase nimic.

Cântul zbură mai departe. Se lipi de mingea pe care un tată și un băiețel o aruncau de la unul la celălalt. Nici ei nu-și întrerupseră jocul! Incredibil!

Acordurile bătrânului imn se opriră să-și tragă sufletul în poala unei doamne care se bucura de soarele cu dinți, stând pe o bancă. Femeia privea în continuare spre zări doar de ea știute. Cum puteau sta impasibili când li se vestea așa ceva? Nu putea crede!

Apoi cântul se duse în depărtare. Se pierdu printre copacii dezgoliți și se rătăci pe luciul apei.

Rămase câteva minute bune după ce ultimul sunet dispăruse. Totul era la fel ca înainte de cânt. Muzica nu mai putea schimba, trezi nimic. Începu să strângă firele, unele le băgă de-a valma în geantă. Când o închidea spuse: Lasă, Woody, venim și mâine…

PS Melodii ce au schimbat istoria, This Land Is Your Land a lui Woody Guthrie face parte din această listă scurtă. Scrisă în 1940 – dintr-un impuls împotriva patriotismului romanțat al imnului God Bless America – cântecul este o prelucrare a unui imn religios. Guthrie l-a înregistrat abia în 1945, iar succesul a fost imediat. După atâția ani, This Land este încă simbolul redescoperii iubirii de țară chiar dacă greutățile temporare te pot face să crezi că țara nu te mai iubește! Celebrul vers cu rătăcitorul care trece cântând pe lângă oamenii flămânzi este metafora folk a vestitorului unor vremuri mai bune care, chiar dacă nu este ascultat, nu se oprește din vestit schimbările.

Folk… ăsta e cuvântul care descrie piesa, considerată de mulți drept actul oficial de naștere al stilului protestatar ce avea să facă furori timp de 60 de ani. Gutherie devenise celebru în anii `30 prin peregrinările dintr-o tabără în alta a dezmoșteniților ce-și căutau scăparea în sudul Americii. Muzica sa protestatară, golită de orice artificiu artistic a stat la baza apariției unui stil nou. De altfel, în 1967, când Guthrie era internat într-un sanatoriu, doborât de o boală genetică, la căpătâiul său stătea un tânăr care vâna ultimele clipe de luciditate ale trubadurului pentru a mai învăța ceva despre muzică. Tânărul era Bob Dylan și se pare că a învățat destule!

Guthrie a fost un personaj controversat, pe lângă rolul jucat în muzică, el fiind unul dintre propagandiștii teoriilor comuniste într-o Americă dezorientată după o criză profundă economică și un război pe care nu l-a simțit ca fiind al său. Totuși, după ani de la moartea sa prematură, serviciile nu au putut stabili vreo legătură între cântărețul ce nu-și găsea inspirație decât în trenurile marfare și agențiile sovietice. De altfel, ca o recunoaștere a meritelor sale artistice, piesa lui Guthrie This Land Is Your Land a fost inclusă în valorile păstrate și apărate de Congresul SUA.

PPS Folkul și-a pierdut în timp valoarea militantă, poate și pentru că nu mai există militanți, ci doar agitatori.

Într-o parte a mesei era așezată ea, cu micul laptop în față. Îi umbla în mailuri și ochii îi luceau ca și cum făcea ceva pervers, ca și cum îi fura intimitatea, o transforma într-o nouă intimitate, pentru doi, și i-o dăruia. De cealalată parte a mesei era el, cu niște scule subțiri așezate în fața sa, în mijloc tronând o cutie de lemn, cu un căluț ridicat pe picioarele din față, pirografiat pe capac. Completând triunghiul perfect al camerei, o sursă de muzică era pusă în fața mesei. Un grup de mariachi americanizați depănau povestea unui vaquero fericit doar cu o armă mereu credincioasă și o inimă veșnic în căutarea unei noi iubiri.

Los Lobos – La pistola y el corazon

El deschise cutia și scoase din ea un revolver. Negru, pe alocuri cu vopseaua ștearsă, fiecare trăsătură a lui trăda fidelitatea veșnică a utilității. Ea deschise un nou mail.
-Uite, îți urează ceva o femeie, Doina Șandru. Îți citesc?
-Fă ce vrei… roti arma, ținând-o doar pe degetul arătător, iar la sfârșitul unei piruete perfecte, îi armă cocoșul cu degetul mare. Se uită prin cătare spre o țintă doar de el știută. Of, arma asta trebuie îngrijită!
Vorbea doar pentru sine, ea deja citea cu voce tare mesajul și oricum știa și că revolverul nu avea nevoie de nimic și că va fi totuși lustruit.
-Ia, atenție: „Anul 2012 va fi anul plecăciunilor. Va fi anul când adevărata faţă a Luminii se va arăta deasupra lumii.
Fiecare clipă care vine este o clipă eliberată de chinuri şi de neadevăruri. Lumina va lumina fiecare colţ al inimii, al sufletului, al minţii şi al lumii.
Dimineaţa devreme, va fi dimineaţa devreme, iar seara târziu, va fi seara târziu.
Anul 2012 este anul prefacerilor, al schimbărilor, al metamorfozelor şi va fi anul destinului.
Lumina şi noi, cei de aici de sus din Marea Împărăţie a Luminii Vii, care ne ocupăm de bunul mers al lucrurilor, ne oferim ajutorul necondiţionat tuturor acelora care ne cheamă şi ne solicită ajutorul.
Pe Lucrătorii întru Lumină, aflaţi pe Pământ, îi vom ridica la rangul de Mari Maeştrii ai Luminii Noi, ai Luminii Vii. Vor fi Dumnezei, trimişi de Dumnezeu pe Pământ, pentru a-i putea ajuta pe cei cărora le solicită ajutorul şi au nevoie de ajutor. Ei vor ajuta lumea şi Pământul să se Înalţe.”
-Auzi ce spun eu aici?
El desfăcuse butoiașul armei și îl lustruia cu ulei. „Mai trebuie aici puțin” Deodată tresări:
-Da, iubito, ascult, spune mai departe sau asta e tot?
-Nu, mai e destul, vezi să nu dai ulei din ăla scârbos pe masă! „Puterea lor va fi pe măsura fiecăruia în parte; pe măsura iubirii lor, a dăruirii lor, a chibzuinţei lor, a compasiunii lor, dar va fi nemăsurat mai mare decât atât.
Dorinţele lor cele bune şi pline de iubire li se vor îndeplini pe dată. Tot ceea ce ei vor cere, li se va da, pentru a putea îndeplini la rândul lor dorinţele şi nevoile celorlalţi, a celor mulţi.
Dacă aţi aşteptat a doua venire, noi vă spunem că voi sunteţi a doua venire.
Va fi un an plin de iubire, de linişte, de pace şi de Adevăr Divin.
Schimbările, vor fi pe măsura aşteptărilor fiecăruia în parte. Tot ceea ce crezi că va fi, va fi. Zicala voastră: ,,ai grijă ce îţi doreşti că s-ar putea să se îndeplinească” este valabilă acum mai mult ca niciodată, mai mult decât vă puteţi închipui. Fiecare clipă din anul 2012, va fi aşa cum te aştepţi să fie. Ziua de mâine va veni aşa cum o aştepţi să vină; o aştepţi cu bucurie- va veni cu bucurie, o aştepţi cu dezamăgire-va veni cu dezamăgire, o aştepţi cu împlinire-va veni cu împlinire. Asta este valabil în fiecare gând al vostru, în fiecare faptă, sau vorbă.
Anul ăsta vei primi exact ceea ce te aştepţi să primeşti.
Gândurile voastre, trebuie să vi se îndrepte spre Lumină, spre pace, spre linişte, spre putinţă, spre înţelegere şi compasiune, spre Adevăr şi spre UNICUL NOSTRU TATĂ DIVIN- DIVINUL TUTUROR DIVINILOR.
Fiecare clipă va fi un nou început. Nimic nu este pierdut, ci totul este câştigat.
Veţi vedea Lumină mare pe cerul de vară şi bucurie mare vi se va arăta vouă, fiecăruia în parte.
Lucrătorii întru Lumină vor lumina Pământul cu iubirea şi dăruirea lor. Fii un Lucrător al Luminii şi Lumina va fi cu tine de-a pururea.”
Cu mica perie de sârmă lustruia fiecare locaș de cartuș. Apoi marginile, lăsă butoiașul deoparte și luă trupul armei. Se uită prin țeavă. Dădu din cap a necaz și luă peria din nou. Când mângâia cu ea țeava, era atent s-o rotească pe linia ghinturilor.
-Așa, dragă, zii, ce zice? Că vin ăia de la lumină?
-Stai să citesc totul, nu, nu cu cârpa aia! Ah, acum trebuie s-o arunc! „Fiecare om va spori puterea Luminii prin gândul său cel bun, prin iubirea sa, prin dăruirea sa, prin compasiunea sa.
Un zâmbet de-al vostru are puterea să facă primăvară acolo unde niciodată nu a fost primăvară. Zicala:,una hirunda non facit ver, adică cu o rândunică nu poţi face primăvară, nu mai este valabilă, de fapt ea nu a fost valabilă niciodată.
Este un an al fericirii şi al bucuriei, pentru că Dumnezeu Cel Bun, vrea să vă arate ce minuni şi ce bucurii vă pot aştepta în noua viaţă care va începe mai repede şi mai curând decât veţi putea crede. Totul depinde de voi! Numai şi numai de voi!
Totul va fi aşa cum trebuie să fie. Lumina n-are limite, căci este nesfârşită în iubirea sa.
Fii bun şi crede în Dumnezeul din inima ta! Atât vi se cere, pentru a vi se va da Totul, împreună cu LUMINA şi IUBIREA DUMNEZEULUI CEL VIU, DUMNEZEULUI CEL ADEVĂRAT.”
Cu o altă perie, mai aspră, freca percutorul.
-Se adună praful. Chiar dacă stă-n cutie. Ăsta e tot mesajul?
Ea dădu din cap. „Da, ăsta e tot. Ce-o fi vrut să zică?”
-Nu știu. Auzi, cred că arma e gata. Nu o să mă fac de râs de Revelion. Cu mâini pricepute, o asamblă la loc. O roti iarăși și păru mulțumit de mișcarea cocoșului. O puse pe masă, iar alături era cutia cu câteva cartușe.
-De râs te faci oricum, cu pocnitoarea asta a ta!
El nu-i mai dădea atenție. Se ridicase și se îndrepta spre șifonier să-și verifice hainele cele bune. Mai erau câteva ore și venea noul an. Se opri totuși puțin. Cuvintele citite de ea, venite parcă dintr-o altă lume, începeau să-și facă loc în sufletul său. Se întoarse cu fața spre masă și văzu arma, tot neagră, tot tocită la trăgaci, dar parcă scăldată într-o lumină curată și albă.

PS Mesager sau scriitor? E greu de răspuns când se pune această întrebare despre Doina Șandru și ale ei cuvinte albe. Nu mă pretind un inițiat în tainele lumii, mai degrabă un colecționar de lucruri ce așteaptă cuminți ca generațiile următoare să le deslușească. Doina e unul dintre aceste lucruri! Mesajul ei de Anul Nou e un accesoriu superb de purtat în noaptea de Revelion, încrederea că putem schimba lucruri și că, dacă o facem sub auspiciile unei Lumini, le vom schimba în bine.

PPS Sunt oborean și noi, oborenii, ținem la armele noastre. În noaptea dintre ani, când în alte cartiere ale Bucureștiului cerul e luminat de artificii, la noi străbate norii și câte un cartuș. Artificiile de Anul Nou sunt împrumutate de la chinezi și ele simbolizează bucuria înoirii. Spre deosebire de ele, cartușele trase în aer sunt ciuda pentru tot ce nu ai reușit să faci în anul care se termină. Bătrânii din Obor, o uriașă comună cu blocuri, uitată în mijlocul Capitalei, spun că trebuie să tragi două focuri, unul care să spulbere ghinionul prietenilor și altul care să spargă norocul dușmanilor!
Arma din textul meu e un Colt Detective Special, cu 6 focuri, un revolver bătrân, dar viu, animat de istorioare pe care o să le spun poate cândva.

PPPS Los Lobos e o formație de tex-mex care a reușit să adune 3 premii Grammy, îmbinând farmecul frontierei din basmele western cu modernitatea orașelor mari din Sudul așa cum îl vedem astăzi. Succesul a apărut după ce au realizat muzica a două mari filme, Desperado, cu Antonio Banderas, și La Bamba, inspirat de drama primul mare cantautor tex-mex, Ritchie Valens. La pistola y el corazon este, însă, una dintre baladele lor ce îi distanțează de succesul comercial și le întărește locul în panoplia artiștilor western ce vor dăinui.

Ultimele ore la serviciu erau un chin, din 3 în 3 minute intra cîte unul și spunea „nu puteam să plec fără să-ți urez…” Ba puteai, boule, puteai să pleci, chiar învârtindu-te! Iar coronița de brad, pusă-n cuiul din perete unde-n restul anului stă calendarul cu peisaje cretine, emana un aer de sărăcie învelită-n ambalaje goale de bomboane de pom. Telefonul… bâzâia continuu. Nici nu se mai obosea să citească, toate erau la fel, îngerii, steluța, pomul, iubirea semenilor. Încercă să facă abstracție de tot, se ascundea undeva pe net, naviga, intra aiurea pe siteuri, doar-doar cei care intrau în birou să creadă că are treabă și să scurteze la maxim chestia cu „anul nou să…”
O ofertă îi atrase atenția. Intră pe chat cu Moș Crăciun! Muzica de fundal invadă camera.

Bing Crosby & Andrews Sisters

O fi cu bani? Evident, dar avea cardul de la serviciu. La câte suportase numai în ultimele ore puteau să achite și ei câteva minute pe net.
Introdu-se parola primită prin sms și așteptă. Nu se întâmpla nimic. Țeapă? La un moment dat apăru un cadru de chat.
mos_craciun2011: Bună
eu9691: Sal… cf aici?
mos_craciun2011: Nimic. Tu?
eu9691: Cum nimic? Nu primești liste de cadouri? Nu întrebi copiii dacă au fost cuminți…
mos_craciun2011: Nu. De unde copii pe un site plătit?
eu9691: Păi atunci cum…
mos_craciun2011: Cum ce? Doar nu mă crezi nebun să mă cocoț pe clădiri, să-mi rup dracului gâtul!
eu9691: Nu credeam eu că există un bătrânel care umblă prin lume și face daruri, dar să ia unul bani pe net și să te mai ia și la mișto…
mos_craciun2011: La mișto? Cum la mișto? Păi ce ți-am făcut? Eu așteptam să-mi mulțumești!
eu9691: Asta-i culmea! Pentru ce să-ți mulțumesc? Că am dat niște bani și tu-mi spui că nu vorbești cu copiii?
mos_craciun2011: Ai primit exact ce ai vrut când ai intrat pe site.
eu9691: De unde știi tu ce îmi doream eu? Doar nu am apucat să-ți spun nimic.
mos_craciun2011: Pe bune? Uite, după ce închizi poți să le spui tuturor că Moș Crăciun e un bou? Nu asta voiai? Să le asculți urările și apoi, când ei dau să te pupe, să le trântești ceva de genul „Ce știi tu? Moș crăciun e un nenorocit, așteaptă-l tu dacă n-ai creier!”
Ieși din site fără să mai răspundă. În timp ce închidea calculatorul se gândi că poate era mai bine dacă nimerea pe siteul ăla căutând o mașină. Cine știe? Poate la anul…

PS Jingle Bells… nu cred că e cineva care să nu fi auzit acest cântec sau să nu-l fi fredonat. E poate cel mai popular cântec de Crăciun și s-au scris cărți despre ritmul de trap de căluț împodobit cu șiraguri de clopoței sau despre refrenul devenit aproape sinonim cu fericirea copiilor așteptându-l pe Moșu’ și totuși… în 1857 când compozitorul său l-a publicat, cântecul era dedicat curselor de trăsuri organizate de Thanksgiving în orașul american Salem, cunoscut lumii pentru rugurile pe care erau arse vrăjitoarele. În timp, versurile originale ale lui James Lord Pierpoint au fost adaptate la peisajul de iarnă. Clopoțeii asociați acum alaiului de Crăciun erau atunci simple semnalizări ale trăsurilor ce circulau noaptea.
Piesa a fost înregistrată pentru prima oară în 1859 pe un cilindru Edison, dar interpretări de succes începe să capete abia după 1943, când o înregistrează legenda swing-ului Bing Crosby, acompaniat de fermecătoarele Andrews Sisters. De atunci nu cred că există star – indiferent de stilul la care a aderat sau de țara de unde provine – care să nu-l fi interpretat.
PPS Crăciun fericit și, dacă aveți pentru Moșul o listă prea lungă, amintiți-vă că în copilărie Moșul ajusta mereu lista cu lucruri pe care nu vi le doreați, dar bieții părinți știau că vă trebuie!

Totul părea  gata. Muzica…

Floyd Cramer – Last Date

Un buchet de flori în glastra de pe măsuța dintre ei. Aprinse candela parfumată și apoi stinse lumina în încăpere. Flacăra mică, albăstru cu galben, se reflecta în obrazul ei. Părea că tresare, că mușchii mișcă sub pielea ca de marmură. O privi. Doamne, oare apuca să termine, ca totul să fie perfect când ea se va trezi?

„Sunt frezii, preferatele tale. Ai să vezi, totul o să fie bine!”

Sub pânza albă, subțire, sânii ei se ridicau obraznici, așteptând parcă o mână fermă să-i cumințească. Plimbă mâna peste cearceaful alb, imaculat. Simțea cum podul palmei strângea frumusețea. De acum trebuia doar să respecte fiecare pas.

„Ești gata? Doamne, ce prostie, tu ești gata, eu nu sunt încă.”

Trecuse de „pădurea împietrită” și paznicii ei. De aia reușise să ajungă aici, în preajma ei. Atât de aproape de ea. Să o poată chiar atinge. Mai era un singur pas. Scoase din buzunar o butelcă din fier și luă o înghițitură. „Noroc, draga mea!” O să=i miroasă respirația a alcool, dar îl va ierta. Mereu o făcea…

Se apropie de ea. Respirația i se înteți. Un singur pas mai era de îndeplinit. Îl va face, îi mai trebuia un impuls. Dădu la o parte un colț al pânzei și îi privi sânii. Pielea ca de marmură, reflexiile luminii slabe…

„Știu ce-ți lipsea, draga mea. Iubirea. O aveai dar nu știai. Nu o vedeai…”

Așeză pânza la locul ei și își apropie buzele de buzele ei. O sărută apăsat. A ridicat capul și a așteptat. Nimic. Parcă împietrise și flacăra. A sărutat-o din nou și… gustul înțepător al formolului îl făcu să vomite. Vărsă chiar acolo, lângă masă, răsturnând glastra care se sparse în zeci de cioburi ce retezau petalele florilor.

Se îndepărtă și scoase cu furie o carte veche de sub geacă. O aruncă strigând:

„Morții mamei voastre de Frați Grimm! Sunteți niște cretini!”

De afară se auzeau zgomote. Lumea începea să se adune. Ciudat, în basm nu se pomenea nimic de nici o înmormântare…

PS Charles Perrault, Frații Grimm, Piotr Ilici Ceaikovski sau Walt Disney… de numele cărui dintre acești născători de cultură se leagă mai tare basmul „Frumoasa din Pădurea Împietrită”? Cred că fiecare dintre ei își leagă numele de fiecare nouă strălucire căpătată de una dintre cele mai frumoase metafore pentru dragostea care te trezește din moartea care este absența iubirii. Dacă luăm însă povestea ca atare, așa cum o înțelege un copil, prințul pupă o moartă, moartă care fiind împietrită de 100 de ani, prințul nu ar fi avut cum să o vadă vreodată vie… cam asta e și esența necrofiliei, în fine al unui preludiu la necrofilie, dacă o exista așa ceva…

În acest basm este cuprins și un element de vrăjitorie – tot a fost săptămâna vrăjitoarelor în România – și anume fusul, mai exact fusul vieții, cum apare în „nomenclatorul” magiei. El este mijlocul prin care se spune că magicianul poate lungi sau scurta viața cuiva. E un fel de baghetă aferentă vrăjilor ce țin de viață. În basm, trimiterea la vrăjitorie e evidentă, ursitoarea rea, supărată că nu a fost invitată la nașterea Rosamundei, blesteamă ca fata să moară dacă se va înțepa în acul unui fus. Blestemul e „îndulcit” de o altă ursitoare care-l transformă într-un somn de o sută de ani.

PPS Floyd Cramer a fost cel mai cunoscut pianist din muzica country, rock’n’roll sau rockabilly. I-a acompaniat pe cei mai mari dintre cei mai mari, de la Elvis Presley la Johnny Cash. De exemplu, pianul sacadat care dă savoare piesei Heartbreak Hotel îi aparține. Piesa Last Date, din 1960, este prima în care pianina zgomotoasă, adusă direct din înregistrările honky tonk, este folosită în stilul slide note, note glissando, în care sunetul produs de o clapă este continuat aproape fără pauză de cel produs de următoarea. Slide și sacadat… pianul folosit după școala lui Cramer l-a transformat pe Jerry Lee Lewis într-o stea internațională, chiar dacă The Killer nu a recunoscut niciodată influența.

PPPS Titlul este amintirea uneia dintre multele glume despre cum sună titlurile celebre în „limba moldovenească”. Am pus ghilimele pentru că nu cred că e o altă limbă. Alte glume de gen? Gîlceavă-n Șeruri, Albă ca și Neaua și cei 7 Ciucurași, Cei 7 Lucitori și altele…

Maigret lua pentru a treia oară foaia în mână și încercă să o parcurgă, dar zgomotul de afară nu-l lăsa.

Frere Jacques – versiunea în canon

Numai un nebun putea pune comisariatul de poliție lângă o școală, să lase țipetele curvelor aruncate în zori la beci să se amestece în primele cântece ale copiilor! Dar nu era el în măsură să judece asta. Luă denunțul din nou și începu să citească. Părea scrisul unui om cu multă carte, elaborat, cu înflorituri pe marginea majusculelor, dar credibilitatea sursei mai avea destul până să se transforme într-o anchetă a poliției judiciare.

Domnule comisar,

Subsemnatul Perrault Charles, om de litere, vă raportez următoarele fapte, rugându-vă să dispuneți o verificare completă a acestora.

Nu știu cum de au ajuns, acum vreo câteva luni, în același bar Scufița Albă și Lupul cel Rău. Cert este că atunci fata i-a propus pentru prima oară o afacere. La început Lupul nu a fost de acord, cel puțin așa susțin martorii pe care îi propun spre a fi audiați, dar până la urmă a cedat în fața presiunilor fetei.

Pe scurt, Scufița a propus ca Lupul să meargă acasă la bunicuța fetei și să o mănânce. Lupul ieșea astfel în avantaj. Scufița avea să vină, găsea pete de sânge, alerta autoritățile și se pornea o cercetare. Lupul trebuia să lase pe potecă pete de sânge care să conducă la vizuina leului. Aici el arunca și basmaua bătrânei. După două focuri de armă ale Vânătorului, Lupul devenea regele pădurii. Scufița se alegea cu casa bunicuței din pădure.

Planul a fost pus la punct de cei doi și urma să aibe loc totul în ziua când fata se ducea la bunică pentru a-i duce niște plăcinte. Până s-a oprit fata să mai culeagă niște flori, Lupul a ajuns la bătrână, a mâncat-o, dar… nu știu de ce a amânat plecarea. Adică știu, dar nu cred că e cazul să vă introduc în amănuntele sordide ale poveștii. Când Scufița a ajuns la casă, l-a găsit pe Lup îmbrăcat în femeie.

-Bună, fetițo! Ce faci? Lucrurile merg bine până acum, dar m-am gândit că ar putea merge și mai bine… Vii aici, în pat, lângă mine?

Excitată de masculul puternic, ascuns sub hainele învechite ale bunicii, fata s-a urcat lângă el. Nu vă mai încarc ancheta cu amănunte, dar cert este că a urmat o oră de amor nebun după care… Lupul a adormit.

Restul poveștii o știți, Scufița a chemat Vânătorul, lupul a fost executat pentru crimă… Problemele abia de acum vor urma. Vânătorul era deja iubitul fetei, știu asta pentru că domnia sa mi-a achitat o carte în care am pus și povestea – doar puțin romanțată a fetei – sub numele de Scufița Roșie, gândind că nimeni nu va face legătura cu personajele reale. Vânătorul, însă, nu putea ierta ce s-a întâmplat în casa bunicii.

Ieri, am văzut-o pe tânără la o masă cu Leul. Nu vreau să pun poliția de pomană pe drumuri, dar nu ar fi rău să supravegheați o perioadă casa Vânătorului… Omul e în vârstă și nu cred că ar face față atacului unui leu!

Cu stimă, PC

Maigret împături hârtia și își aprinse o pipă. Prin fumul gros vedea capătul ziarului din acea zi. Titlul era clar: „Primarul urbei a fost mâncat de un leu. Văduva îndurerată spune că nu va precupeți niciun efort pentru a răzbuna moartea soțului”.

Poate nu ar fi stricat, măcar o dată-n viață să se grăbească… Alungă gândul, copiii erau de vină și cântecul lor care nu te lăsa niciodată să te concentrezi! Merde!

PS Nu știu ce părinte nu a spus măcar o dată povestea Scufiței Roșii. E poate cel mai popular basm din lume, asta pentru că îmbină magistral două elemente garante pentru succes, linia epică nu e complicată și e ușor de povestit de orice părinte, dar fiecare episod e perfect așezat și copilul îl urmărește cu atenție. Dar, deși acum e un basm de adormit copiii, la origini, în secolul al XVI-lea se pare, în Franța, deși versiuni diferite sunt cunoscute în întreaga Europa, povestea era pentru adulți, mulți inițiați susținând că plimbarea prin pădure a Scufiței este de fapt drumul adolescentei spre maturizare. Unele versiuni, dispărute din arsenalul părinților din zilele noastre, o și aduc pe fetiță în pat, lângă lup. În alte forme vechi, lupul, îmbrăcat în hainele bunicii, o invită pe fată la masă și o tratează cu bucăți fripte din carnea bătrânei… Dar e deja o obișnuință ca basmele să aibe scene de groază ce ar face să pălească filmele horror moderne! (mai mult…)

Cum să dormi pe aşa un zgomot! Chiar şi cu fereastra închisă chiotele celor de afară răzbăteau în casă.

Song, dirijor Ioan Luchian Mihalea – Şapte văi şi-o vale adâncă

Ion băgă capul sub pernă, dar tot nu-şi găsea liniştea. Pe lângă muzica tinerilor mai auzea ceva. Of, îi chiorăiau maţele! Nu mai ştia de când nu mâncase nimic. Ascultă versurile fetelor şi flăcăilor şi se gândi că ar fi bună şi soacra solistului… numai carne să fie!

Se ridică şi porni spre bucătărie. Repeta un ritual al fiecărei seri… mergea acolo, căuta prin cămară şi dădea doar peste nişte boabe de fasole uitate de Dumnezeu ştie când. Le lăsa în fiecare seară tot acolo, unde erau, gândind că o veni vreodată şi vremea lor. Dar acum era mai furios ca oricând. Aruncă pe geam boabele de fasole şi trânti apoi fereastra, boloborosind ceva despre mamele tuturor tinerilor care ţopăiau la horă. Într-un târziu a adormit. Toată noaptea a visat că feciorii din sat îi jucau pe burtă…

Dimineaţă, s-a trezit greu. Dormise prost şi puţin. Avea nevoie de aer, poate frigul zorilor ţinea loc de mic dejun. Nu-i venea să creadă ce vedea afară! În mijlocul curţii se ridica un vrej uriaş. Crescuse mai înalt decât casa, decât pomii, străbătea norii şi se pierdea-n văzduh.

Ieşi Ion în curte şi se învârti de câteva ori în jurul vrejului. Deasupra capului avea păstăi mai mari decât un om, pârguite, gata să se desfacă singure şi să împrăştie perlele verzi ascunse. Simţea o chemare puternică să urce pe el. Gândea că dacă Dumnezeu i-a dat minte să nu mănânce boabele răzleţe o avea El vreun plan, ori planul, oricare o fi el, trebuie să fie legat de ce se întâmplă sus. Începu să se caţere. Era mai sus decât casa, decât pomii, străbătu norii şi tot mai avea de înaintat.

Undeva deasupra distingea o bucată de pământ, ca şi cum la capătul vrejului creşteau alte rădăcini. Ajunse acolo şi se căţără pe margine.

Cât vedea cu ochii era un pământ sterp, uscat şi crăpat, dar se distingea o cărare. O urmă, gândind iar cum Creatorul îl îndrumase până acolo cu un scop. După ceva timp văzu un castel urât, negru, cu turnuri strâmbe, care parcă zgâriau cerul. Ajunse la castel. Era obosit, flămând. Păşi în curte şi atunci, precum o capcană uriaşă, poarta din urma sa se trânti cu zgomot. Era prizonier!

Tocmai când căuta zadarnic o cale de ieşire şi se înjura singur în gând că urmărea la mama naibii mesaje de la Dumnezeu, de pe o uşă ieşi un căpcăun. Mare, puternic, hidos, înarmat cu o ghioagă, monstrul l-a prins într-o mână şi se pregătea să-i dea lovitura finală.

-Ce faci? Lasă-mă jos! Mă omori!

-Normal că te omor! Cum să te mănânc altfel, viu? De ani de zile pe aici nu mai e nicio suflare, le-am mâncat pe toate. Şi aştept de ceva timp să urce cineva sau ceva pe vrejul de fasole fermecată!

Ion era împietrit de frică. Simţea răsuflarea puturoasă a căpcăunului care-l apropiase de nas şi-l adulmeca precum pe o bucată aleasă. Deodată lui Ion îi veni o idee:

-Căpcăunule, stai aşa. Tu ai aruncat spre pământ boabele de fasole?

-Eu, păi cine altcineva?

-Şi vrei să le iroseşti aşa, pentru o îmbucătură de carne uscată de om flămând? Se vede că foamea ţi-a întunecat minţile…

-Ce vrei să spui? Mă tragi în piept ca să scapi!

-Nu, zău, nici nu-mi pasă de viaţa mea. Acolo jos nu mă aşteaptă decât foamea şi supărările. Dacă nu găseam azi vrejul ăsta-n curte poate mă şi sinucideam. Cine ştie? Mă gândeam, însă, că jos era o petrecere mare. Când eu am urcat, toţi dormeau încă, răpuşi de băutură şi de durerea picioarelor ce n-au stat toată noaptea, dar când se vor trezi vor vedea că eu lipsesc. Vor vedea vrejul uriaş şi vor gândi că am plecat pe el, în sus….

-Cu atât mai bine, vor veni şi ei aici să te caute şi voi avea ce mânca mai mult timp!

-Hei, se vede că nu ştii oamenii decât după gust. Vor înţelege că aici sus e ceva periculos de eu nu mai apar, vor tăia vrejul şi îi vor mulţumi lui Dumnezeu că nu au fost ei cei care să urce. Asta vor face, garantez! (mai mult…)

Mai era puțin și avea să vină și ea acasă. Verifică în frigider dacă avea ce să-i dea de mâncare. Pe raftul de sus erau trei caserole, ceva fasole bătută, puțină salată de vinete și o mâncare de cartofi… În fine, post, ce poți să spui? O privește, o iubea îndeajuns ca să-i suporte două cure de purificare pe an! Zâmbi, amintindu-și cât de dulce era când întreba în restaurante dacă nu știu ce mâncare nu avea cumva smântână… Mintea ei tânjea după iertarea păcatelor trupului, dar adevăratul ei suflet răzbătea prin ochii strălucitori.

Se așeză pe canapea și dădu drumul la muzică, profitând de minutele până ajungea ea și avea să spună „Doamne, nici nu ne auzim aici! Nu e cam tare?” Și atunci el va opri combina.

London Philharmonic Orchestra – Danube Wave

Cu ochii închiși savura primele clipe de calm ale zilei. Undeva departe, ca printr-o fereastră acoperită indecent de puțin cu o perdea subțire, vedea o domnișoară din trecut pregătindu-se de primul bal. Lepădase toate hainele și se privea în oglindă, iar inima îi șoptea că în curând nu va mai fi singura care îi va putea privi pielea neascunsă de stofe și mătăsuri… Încă visând la domnița ajunsă probabil deja cruce plânsă de nepoți, se ridică de pe canapea cu gândul să-i facă o surpriză. Se uită la ceas. Avea încă timp să improvizeze ceva.

Din frigider a scos o pungă în care erau câteva bucăți de pește. Le desfăcu și le clăti. Privindu-le își aminti de domnișoara din vis, goală, singură, așteptând să folosească rochia de bal ca pe o parolă spre o altă goliciune Domnișoară, ai nevoie de o baie! Vorbea singur cât puse bucățile de carne într-un vas și turnă peste ele lapte. Lichidul scotea mirosul greu de pește, transformându-l în aromă și îl redăruia cărnii, așa cum fata din trecut probabil alunga parfumul țipător al fecioriei spălându-se în apă încărcată de coloniale.

Pregăti două tigăi în care puse ulei. Nu dădu încă drumul la foc. Ce ar fi o domniță fără podoabe care  să sclipească pe trupul ei? Tăie în cuburi mici două cepe și câteva roșii. Pentru sosul ăsta îi plăcea să spună că e nevoie de seva pământului trasă de ceapă și de esența soarelui absorbită de roșie… în fine, cât soare și cât pământ o fi în serele turcești! Pregăti și câțiva căței de usturoi pentru că – nu-i așa?- podoabele trebuie să fie și stridente.

Luă carnea din vasul cu lapte și o tăvăli în mălai. Sfârâia în tigaie și începu să răspândească miros de mâncare, în timp ce o crustă maronie începea să o îmbrace. Rochia prindea contur în timp ce „tânăra domniță” deja vălțuia. Se concentră pe sos. Ceapa ajunse prima în tigaie și o lăsă singură până se rumeni ușor ca micile perle de cultură. Apoi aruncă peste ea roșiile, o superbă eșarfă cu flori fierbinți. Le-a fiert până a întors bucățile de pește și apoi a aruncat în sosul fierbinte usturoiul.

Carnea se rumenise, sosul era gata, domnița era pregătită de bal, cu rochia apetisantă, cu eșarfa împodobită de perle, când ea intră în casă.

-Mm, ce bine miroase! Bună, ce faci?

-Uite am prăjit ceva, că ai dezlegare la pește azi…

-Ce dezlegare? Mâine e dezlegare, nu ți-am spus? S-a stricat postul că am băut azi fără să vreau o cafea cu lapte! Așa că nu numai peștele ne va agrementa seara… Ce zici?

PS De multe ori m-am gândit care este cea mai frumoasă melodie românească și, oricât de lungi sau scurte liste am făcut, „Valurile Dunării” a figurat pe toate. Armonia acestei piese ne leagă la filonul mondial muzical, așa cum Dunărea ne leagă de unele dintre cele mai bine „mobilate” cultural țări europene. E scrisă de un maestru de muzică militară, atras și de valsuri, mazurci, polci, „pop-ul” sfârșitului Secolului al XIX-lea. Iosif Ivanovici a scris-o și publicat-o în 1880, dar marele succes avea să vină 9 ani mai târziu când a fost aleasă ca imn al Expoziției Universale din Paris! Deja ar fi fost de ajuns pentru a fi de departe piesa de cel mai mare succes din istoria muzicii românești, dar povestea ei abia începea.

Mulți o atribuiau lui Johann Strauss fiul, puțini crezând că altcineva ar fi putut compune un vals perfect. Ivanovici avea să moară în 1902, la numai 57 de ani, și nu a mai apucat să savureze gloria melodiei compuse. În 1946, Al Jolson ( primul om care a interpretat o melodie într-un film sonor) și Saul Chaplin ( din opera lui amintesc doar West Side Story) au preluat valsul românesc și l-au reinterpretat ca „Anniversary Song”. În 2 săptămâni a ajuns în topul Billboard pe poziția a doua.

În această versiune avea să fie interpretat de mari nume din toate genurile, îi amintesc doar pe Frank Sinatra, Andy Williams, Glenn Miller, Django Reinhardt, Artie Shaw, Bing Crosby, Rosemary Clooney și lista ar umple pagini întregi… Un exemplu:

Tom Jones – Anniversary Song

Dintre românii care au dat viață piesei mie îmi place versiunea distinsă a doamnei romanței, Ioana Radu. Cred că această interpretare o simt ca fiind cea mai frumoasă melodie românească. E părerea mea, nici măcar a unui mare inițiat, dar a unui ascultător pasionat.

Ioana Radu – Barca pe Valuri

Regretata Ioana Radu nu mai are nevoie de prezentări. Un singur lucru, poate. George Enescu ( al cărui pianist, Ion Filionescu, i-a găsit pseudonimul cântăreței) i-a spus cândva „ Glasul dumitale face minuni, pe care le doresc și viorii mele”.

Încă un amănunt, refrenul versiunii începe cu „Barca pe valuri …”, titlul atribuit de publicul românesc valsului nemuritor, pornind de la versurile originale ale lui Carol Scrob. În versiunea înregistrată în 1970, la puțin timp după debutul său, la emisiunea Steaua fără nume, versurile folosite de Corina Chiriac sunt de Dan Turconi, dar se apropie ( de fapt le și invocă) mult de cele originale.

Corina Chiriac – Valurile Dunării (versuri D. Turconi)

PPS E post și îi văd pe mulți disperați că nu găsesc pește ca să-l mănânce-n weekend. Îi privește! Trebuie făcută o corectură, în post nu „se mănâncă pește sâmbăta și duminica”, ci cei care postesc „au dezlegare la pește în zilele de sâmbătă și duminică”. Dar această diferență de viziune nu trebuie să ne împiedice să căutăm măcar cu astfel de ocazii să ne amintim de darurile naturii care scot la lumină ce e mai bun din această carne nobilă! Lapte, mălai, roșii și mai durele ceapă și usturoi, toate lucrează împreună pentru a face din pește și altceva decât prea des întâlnitul șalău pane cu sos meuniere, tradiția de la nunți la fel de inteligentă ca și claxonatul în intersecții…

Stela Enache și Florin Bogardo – Ani de liceu

Tâmpită muzică dau ăștia la stația școlii! Soneria îl făcu să se grăbească. „Ea ajunge întotdeauna la timp. Dacă întârzii, nu mă mai primește!” Din capătul holului o văzu venind. Doamne, ce mers are! Ce picioare! Lăsă visurile pentru clipele ce aveau să urmeze, preferând să grăbească pasul. Ultimii metri îi transformă în fugă. A ajuns la ușă chiar înaintea ei. I-a ținut ușa și a simțit parfumul ei. Fin, dulce, așa cum ar trebui să fie cuvintele de dragoste ale unei femei pe ale cărei forme perfecte timpul a presărat un praf discret de maturitate.

-Mai stai mult la ușă, Ionescule?

-Nu doamnă, mă iertați…

„S-a supărat?” Se așeză în banca lui în timp ce ea punea pe catedră geanta și catalogul. „Ce geantă elegantă! Of, ca tot ce ține de tine!” Ea își scoase sacoul și îl așeză cu grijă pe spătarul scaunului. Privirea lui căuta porii din mătasea bluzei. În timp ce ea deja scria ceva la tablă, ochii lui părură că au găsit o cale de a trece dincolo de mătase.

Mâna lui nota automat ce dicta ea, dar mintea lui deja simțea fragmente de piele catifelată îmbinate cu sutienul din dantelă. Ea se întoarse cu spatele la tablă să le explice ceva. Un ultim efort și ochii minții trecură și de dantele. Sânii ei erau la îndemână deja. Tari, vii, învățați cu dezmierdatul, se întind după palma ta, nu ca sânii de fată care parcă se crispează la cea mai mică atingere.

Privirea-i coborî. Picioarele frumos arcuite se ghiceau sub fusta de la taior. Ciorapii de culoarea pielii sclipeau în lumină ca un led care-ți atrage atenția că un aparat funcționează. Urcă pe ei, pe sub fusta grea și groasă…

-Ionescu, spune tu acum ce definește conceptul de Recuperare, Reciclare și Refolosire?

-Doamnă, ăăă… lupta de clasă…. ăăăă

-Stai jos și nu mai visa. La economie socialistă nu se trece dacă visezi la cai verzi pe pereți!

-De culoarea pielii, doamnă, nu sunt verzi, ci de culoarea pielii…

-Stai jos, măgarule!

PS Când scriam rândurile astea, pe toate canalele eram informat că mult prea celebrul profesor de sport de la Jean Monnet a fost arestat. Poate e prea mult, poate nu, îmi e imposibil să spun și nici nu e treaba mea. Un lucru e sigur, toți, dar absolut toți, am avut în adolescență fantezii cu măcar un profesor. În fiecare școală exista, pe vremea mea, profesoara preferată de băieți și profesorul căruia fetele îi dedică poezii… dar există și o barieră pe care dascălii o pun în calea copiilor care vin înspre ei. E o teorie… aia cu tinerii din ziua de astăzi… problema în cazul de față nu e fata, ci profesorul. Așa că ăsta e un caz în care exclami mai degrabă „Profesorii din ziua de azi!”

Pe de altă parte, însă, colega fetei pozează în Playboy, un dobitoc de la o școală din provincie s-a culcat cu două eleve… jurnalul uneia dintre fete care spune că relația ei cu profesorul a fost pur fizică… în ce lume trăim? Sau mai bine zis, ce categorie s-a împuțit prima, cea a dascălilor sau cea a elevilor? Și mai am o întrebare, ca tată de data aceasta, cât de iremediabil s-au degradat lucurile?

Textul meu devine astfel o simplă pagină dintr-o istorie a fanteziilor, pentru că, dacă în zilele noastre astfel de fantezii pot deveni lesne realități, visurile elevilor ce jinduiesc la profesori probabil că sunt cu totul și cu totul altfel.

Ca fantezii… mărturisesc… am rămas în anii ’80, cam când una dintre puținele delectări era filmul „Liceenii” cu Oana Sârbu, Ștefan Bănică jr și profesorii… chiar vi-l imaginați pe Ion Caramitru, profesor în filmul respectiv, în pat cu elevele? Melodia lui Florin Bogardo, interpretată pentru film de Stela Enache, a fost un autentic hit românesc.

Andre Rieu– Zorba’s Dance (Mikis Theodorakis)

Morții mă-tii de imbecil! Dă-te dracului din drum! Viră brusc și evită în ultimul moment să lovească din spate un Logan. Se grăbea prea tare că altfel ar fi oprit să-i explice ăluia câteva legături evidente dintre actul sexual și diverse părți din anatomia balenei din care probabil că a ieșit. Se uită la ceas. 10.54… la dracu! Nu mai avea cum să ajungă!

10.59… și el stătea încă blocat pe scurtătura pe care părea că o știe tot orașul! Îl claxona unul din spate, parcă putea să o ia pe sus, să zboare! Pipăi buzunarul hainei. Cutia de bijuterii, micuță, bombată, parcă-l calmă. Înainta ca într-un cortegiu funerar. 11.03… e o nebunie! Puse mâna pe telefon și formă la ea. Suna. Îi răspunse imediat.

-Da, iubitule! Pe unde ești?

-În trafic, ajung acum…

-Sper. M-ai scos din birou, nici nu știu ce s-a întâmplat! Am treabă, dacă nu e ceva important…

-Ajung acum, e important. Așteaptă-mă!

Când a închis a văzut din nou ceasul: 11. 06! O vedea. Mult în față! Nu înaintau deloc. Ăla din față o fi murit? Nu mișcă de mult, ah, nu, uite, și-a amintit că e la volan. A scos capul pe geam să-i strige ceva dar… dă-l dracului de umflat! Nu avea cum timp de ceartă. Dar nici de stat nu mai avea timp… Deciziile rapide sunt cele mai bune… 11.10… deschise ușa mașinii și ieși. O luă pe jos înspre ea.

În urma lui claxoanele o luaseră razna. Fața ei mirată când l-a văzut mărșăluind în acompaniamentul trompetelor de toate neamurile și mărcile merita orice risc! Claxoanele încetară când primii șoferi l-au văzut cum se așează în genunchi în fața ei și îi întinde un inel. 11.11… Un găligan s-a dat jos din mașină. Voia să-i rupă capul, clar! A făcut câțiva pași, a înțeles, s-a întors spre ceilalți blocați pe mica străduță și a strigat:

-Hei, mai stați puțin că doar nu e sfârșitul lumii! Se însoară omul!

Se auzeau câteva aplauze din mulțimea ce se aduna lângă mașina oprită.

11.12… Se cam grăbise degeaba! Clar, nunta o pune pe 12. 12, 2012! Sau e post! Vede el.

PS Anul 1964 a revoluționat arta cinematografică. Asta s-ar fi întâmplat și dacă filmul „Zorba Grecul” – al lui Michael Cacoyannis, inspirat de romanul lui Nikos Kazatzakis – ar fi fost singurul realizat în lume în acel an. O secvență vorbește și astăzi, peste decenii, despre cum tratează grecul autentic un eșec, falimentul. E vorba de celebrul dans al lui Anthony Quinn și Alan Bates, de explozia de bucurie de a trăi, chiar dacă sunt învăluiți de fumul prăbușirii singurei lor investiții. În film, e un funicular, dar metafora poate fi ușor extinsă la o țară! În timp ce ritmul îi fură, Quinn spune: Ai văzut o prăbușire mai frumoasă? Muzica lui Mikis Theodoriakis (un personaj absolut fascinant, muzician, politician, anarhist, deținut politic) a supraviețuit și ea deceniilor, fiind și astăzi emblema sonoră a Greciei. Piesa „Dansul” o iubesc, pur și simplu!

PPS Acum vreo două seri stăteam la taclale cu un om de ale cărui cunoștințe și amiciție mă bucur de câte ori am ocazia, Anatol Basarab. Știam deja că nu trebuie să fii un mare inițiat pentru a știi că nu datele din calendar determină acțiunile divine, ci oamenii se leagă de ele pentru a-și spori energiile pozitive sau pe cele negative. „11” un simbol al puterii duale, cea constructivă și cea destructivă alăturate. Sau 1+1+1+1+2+0+1+1 = 8, cifra destinului… așa despre orice zi poți vorbi zile întregi, să-i cauți semnificații, înțelesuri, mesaje ale unui destin implacabil… Dar… pentru că există și un dar… crezând în posibilitatea acumulării energiei, plastic vorbind, ca într-un castron, și în capacitatea unora dintre noi de a accede la ea, de a lua „ce le trebuie” din acel „castron” nu chiar așa de abstract precum poate părea neinițiaților, nu putem nega faptul că zile cu date ce par nefaste produc spaime. Evident, e vorba de spaime mai extinse din cauza vieții de zi cu zi! Toate aceste temeri se strâng undeva, ele sunt o energie negativă ce se adună… E motivul pentru care astfel de zile sunt alese de magicieni pentru „micile” lor șiretlicuri. Pe bune! Tot din această cauză – temerea colectivă – un nebun – sau un grup de nebuni – ar putea profita pentru acte de terorism, știind că efectul „normal” al unui astfel de gest va fi amplificat.

Data de 11 noiembrie 2011 are și alte conotații datorită faptului că această dată „exactă” s-a suprapus cu Luna Plină, noapte în care oamenii ar trebui să fie atenți la ce-și doresc, Luna împlinind dorințele așa cum sunt ele exprimate! Tradițiile mai multor culturi spun că trebuie să fi atent la ce-ți dorești în nopțile cu Lună Plină!

Astfel, Sfârșitul Lumii – sau alte „bau-bau-uri” – mai moderne sau mai vechi sunt de fapt emanațiile minților noastre, a ceea ce credem sau ni se pare. Și au efecte negative! Adică sfârșitul e în mintea noastră și-l vom proiecta până… se va întâmpla. Mai e un element. Ideea de a pândi mereu hotare ale Apocalipsei e a noastră sau ne este insuflată? Aici eu și Anatol avem păreri diferite.

PPPS Până la urmă, dacă tot e să se întâmple vreodată Sfârșitul Lumii, cred că aș vrea să mă prindă-n brațele unei femei, măcar ultimul jurământ de dragoste veșnică să fie adevărat! Iar dacă ar fi să aleg o muzică pe care să se petreacă trecerea, aș vrea una care să reverse optimismul.

Urmăriți când veți avea timp dacă nu așa ar trebui să arate sfârșitul: