Category Archives: Texte de vineri

Aproape s-a prăbușit pe bancă, învins de soarele a cărui căldură răzbătea prin hainele groase, luate din pură obișnuință. Și-a scos geaca și a pus-o alături. Nici măcar nu s-a obosit să o împăturească, parcă știind că era ultima zi când o mai lua de acasă. Muzica suna în căști.

John Lee Hooker – Big Legs Tight Skirt

Abia atunci a observat câte lucruri din micul parc dintre blocuri prindeau viață. Lucruri care până atunci stătuseră ascunse de frica gerului sau de scârba mocirlei de la rădăcini. Pe crengile copacilor au apărut puncte verzi, fremătau grăbite să devină frunze, flori. Pământul negru era spart din loc în loc de săgeți verzi, cornete care ascundeau viitoarele pete de culoare ale orașului. Sub razele soarelui i-a amorțit simțul practic și s-a lăsat ușor să alunece spre reverie. Deodată a mai văzut un semn al primăverii. În mișcare!

Două linii subțiri, nervoase, ridicate spre cer de tocuri ascuțite precum săgețile pârdalnicului Cupidon, trecură prin fața lui. A făcut un efort și și-a dezmorțit gâtul pentru a întoarce privirea după ele. Păreau croite doar pentru a călăuzi în sus, spre fericire, privirile rușinoase de puștan. Ochii măsurau fiecare pas înțepat când au fost preluați de alte picioare. Dure, sportive, cioplite-n piatră, protejate de asperitățile aleii cu balerini comozi. Aveau nevoie de confort pentru că purtau zilnic povara tonelor de ochi opriți pe sâni, chip, păr. De pe sculpturile cu mișcări  sportive, ochii i-au căzut pe o pereche de picioare mature, calde, arcuite, experimentate. Călcau ca și cum pământul trebuia să trosnească asemenea focului din cămin. Fiecare pas era deopotrivă amintirea unei povești uitate de iubire și dorința unei noi aventuri. Visa cu ochii purtați de mișcarile provocatoare când fu răpit de o adiere de primăvară și curat. Albe, parcă încă amorțite după greutatea hainelor groase, piciorele pe care le privea acum respirau cu nesaț aerul primăverii, vindecându-se în soare de rana lungilor luni cât au stat ascunse. Se mișcau precum un plan bine determinat, urmau, clare precum agenda unui președinte de corporație, bronzul, mișcarea în apă sau pe nisip și seara, când căldura devenea o amintire, strânsoarea trupului iubitului… (mai mult…)

Aveam ceva timp de omorât pe strada asta lăturalnică a zgomotosului centru al orașului și ochii mi-au căzut pe magazinul înghesuit între un supermarket luminos și o farmacie. Pe firmă scria ”Drogherie” și m-am gândit că probabil mica afacere era în agonie, sufocată de rafturile uriașe ale celor două moderne surate, rafturi pe care sigur se lăfăiau cele mai moderne parfumuri. Am intrat, gândind că mai e ceva până la ziua Ei, dar mă puteam gândi aici în liniște la o atenție potrivită. Clopoțelul de argint agățat deasupra ușii parcă a declanșat în interior o melodie venită din alte timpuri.

Patti Page – Tennessee Waltz

Am ascultat puțin și am simțit cum pașii mei pe podeaua de lemn se contopeau cu orchestra bătrânului vals. Mirosea amestecat, a femei oneste, a curve, a bărbați cocheți sau a funcționari ce se dau doar după ureche cu un strop de lavandă, a tineri sportivi sau a gospodine ce abia s-au spălat de mirosul mâncării cu un săpun de lămâiță. O sticlă rotofeie și verde mi-a făcut cu ochiul și m-am dus spre ea. Am luat testerul. Am pulverizat pe una dintre fâșiile de hărtie de lângă și am dus-o la nas. Atunci am simțit o mână energică pe umăr. Un bătrânel mărunt încerca să mă oprească.

-Ce faceți? Mi-a spus. L-am analizat și arăta ca un funcționar bancar în pragul pensionării, deghizat de un organizator dement de baluri mascate în conțopist de la începutul secolului trecut. Am crezut că sticla folosită n-o fi tester și mă pregăteam să-mi cer scuze…

-Dacă vreți să mirosiți spirt mergeți la cârciumă sau la farmacie! Lăsați puțin alcoolul să se evapore și apoi savurați parfumul! Ce Doamne iartă-mă…

-Bună seara, în primul rând, nu știam. Caut un parfum pentru cineva special. Uite, poate mă ajutați. I-am spus eu conciliant, sperând că mă va lăsa în pace să pierd timpul printre rafturi.

-Mirosiți acum hârtia. Am făcut-o și o senzație de proaspăt m-a umplut.

-E ceva aparte. Miroase a femeie care vrea să fie unică în viața unui bărbat. Pe pielea doamnei…

-Domnișoară, e domnișoară. L-am corectat eu.

-În fine, nu contează, parfumul ăsta e gândit ca și cum femeia care-l folosește își spală trecutul cu suc de fructe, lămâie, ananas, pepene și apoi se clătește bine cu apă de izvor…

(mai mult…)

O felicitare, o felicitare care cântă, una care nu cântă, o melodie…

Middle of the Road – Chirpy Chirpy Cheep Cheep

Un maimuțoi de pluș, un cățel de pluș, un ursuleț care spune ”I Love You!”, unul care tace, un buchet de trandafiri, roșii – doar o iubesc, galbeni – sunt gelos, albi – e a mea, ghiocei, viorele – nu au apărut, un coș de flori, un ghiveci cu o zambilă, un batic cu o mandala, unul alb, o eșarfă croșetată, una de mătase cu imprimeu, o broșă, sopârlă, cățel, pisică, iepuraș – nu, ăsta e de anul trecut, chinezesc, un medalion, cruce, bănuț, cristal, o carte, două cărți, trei cărți, un disc, o colecție de discuri, o poezie, copiată, inedită, un mesaj pe telefon, un telefon, smartphone, tabletă, laptop, un joc pentru calculator, un film, o seară la film, o cină, acasă, în oraș, o seară cu fetele, fără mine, stripper, un weekend la munte, la mare – pfiu, acolo e dezastru, la Paris, o bluză, de mătase, tricotată, o vestă de blană, blugi, o pălărie, desuuri, negre, roșii, transparente, un animăluț viu, cățel, pisică, broască testoasă, șarpe – și cine are grijă de ei, un tricou cu poza ei, cu poza mea, cu o poză cu noi doi, cu Banderas, cu o inscripție inteligentă, cu una haioasă, luna de pe cer, un colier, de perle, de aur, de argint, o geacă, un inel, cu piatră, cu un cristal, o verighetă, două, un ceas, automatic, electronic, de design, robot de bucătărie, fierbător, placă de păr, cană în formă de floare, cu flori pictate, cu flori încustrate, cană cu mutra mea, cafea, arăbească, braziliană, țigară electronică, brichetă, mare, mică, cu cristale, suflată cu aur, pernă, în formă de inimă, de oiță, iepuraș, portchei, din piele, de aur…

Ce repede a trecut 8 Martie! Și n-am apucat să mă hotăresc… Lasă că vine ziua ei.

PS Middle of the Road e o formație din Scoția, formată exclusiv din tineri care nu au studiat niciodată muzica… dar au revoluționat-o, trecând, în 1971, bucuria de a trăi tipică hippy prin tonalitățile și instrumentația muzicii country. Din melodiile lor, însă, aveau să se inspire și primele formații de disco, printre care și ABBA.

În 1971, o coafeză, un supraveghetor de zbor, un cameraman și un agent de vânzări, decid să încerce ca profesioniști ce încercau deja de ceva ani ca amatori, să cânte. Încercaseră muzica latină, rockul, dar nu reușeau să aibe succes. În 1971 s-au mutat în Italia, alegând și numele formației, o aluzie directă la gipsy – hippy, stilul pe care voiau să-l adopte. În Italia, un compozitor în care propria firmă de impresariat nu avea încredere, Lally Stot, le-a oferit gratuit piesa Chirpy Chirpy Cheep Cheep. Aveau să nască un stil nou!

Totuși, dincolo de piesele de pe primele 2 albume, scoase ambele în 1971, Middle of the Road nu a mai ajuns niciodată în topuri. Practic, cei 4 cântă și acum împreună, în special în cluburi din Europa.

Mai lăsă să curgă câteva picături de whiskey, până când dunga uleioasă mângâie buza paharului. Sorbi și tăria începu aproape imediat să-și facă efectul, umplându-i trupul de căldură. Se lăsă pe canapea și așteptă să dispară stressul zilei din fiecare fibră a corpului.

De jos, de la restaurant se auzea un lăutar. În mod normal l-ar deranja, acum nu-i dădea atenție. Nu are decât să țipe.

Mădălin Voicu – De ești supărată

Ziua de calvar începuse cu 24 de ore în urmă, în seara de miercuri. Pe stradă, în mulțime, se înghesuia să ajungă la tarabe. Dincolo de zidul de oameni vedea numai șnururi alb-roșii. Le ura, nu-i spuneau nimic. Sub ochi avea un dicționar de substantive, coșari, pisici, omuleți, extratereștrii, broaște, căței, țestoase, șopârle, flori, maimuțoi.. era sigur că nu avea cum să aleagă perfect, între a mai sta acolo și a pleca rapid a ales soluția simplă. A luat un pumn de coșari, i-a plătit și a pornit spre casă.

Dimineață nu–i venea să se ridice din pat. Ar fi vrut ca ziua asta să nu înceapă niciodată! Soția trebăluia deja în bucătărie. Mirosul de cafea, dar și urgența cu care trebuia să ajungă la baie l-au făcut să se ridice. Luă un coșar. Ea-l întâmpina în ușă. ”Vai, un coșar, ce drăguț!” Nu a stat mult la pupat pentru că… de dincolo de ușa băii o auzi: ”Dragule, te grăbești un pic? Poate ne oprim și la mama!” Gândi: ”Da’ poate beau cafeaua înainte!” Cu voce tare spuse:”Da, sigur, mă grăbesc!”

”Ce flori frumoase! S-au ieftinit de ați luat atâtea?” Stătea ca prostul în ușa soacrei cu buchetul în mână. ”Și un coșar! Ce frumos! Pe vremea mea se dădeau gratis, la mercerie!” Ar fi vrut să-i spună că nu, nu se mai dau gratis. Costă… ”Un semn de primăvară, mamă! El l-a luat…” Doamne, cum știa să-l scoată din cele mai groaznice momente.

Nu a crezut niciodată că pe lume sunt atât de multe profesoare! Cred că le angaja pe 1 și le concedia imediat după 8 martie! ”Vai, mulțumesc, să știți că fetița merge bine, dar scârțâie la engleză. Ați adus un mărțișor și pentru doamna de engleză?” Da, sigur că adusese… un coșar!

A pus un buchet de ghiocei și la mormântul mamei. Apoi reculegerea a făcut-o în fugă, alergat de o haită de maidanezi.

A mers din birou în birou, lăsând câte un coșar pe mese pline de coșari. Arăta ca un brontozaur cu un ghiocel în dinți, dar colegele se ridicau și-l pupau, așa, cu buzele într-o parte, ca și cum avea obrazul din usturoi și nu voiau să le miroasă gura.

La dracu! Trecuse! Ce bine era când era mic, ceva cretă, febră și scăpa de ziua asta! Trecuse? Ascultă din nou înșiruirea de nume din cântecul lăutarului și, la auzul unuia anume, tresări plăcut. Băgă mâna în buzunar și atinse ultimul coșar care îi rămăsese. Atunci privi pentru prima oară cu atenție camera de hotel unde era. Patul din față arăta ca o promisiune secretă… Tocmai îl analiza când ușa se deschise ușor. Silueta Ei se profila în lumina holului. Calvarul se încheiase.

PS Dumnezeu a creat femeia… vedeți și voi titlul. Iadul a apărut când pe lume au venit următoarele femei! Legat de nume, ce să spun, cred că numele românești de femei au rezonanțe de sărutări, arome de flori, culoare precum un iaz ce ascunde tulburare… sau poate doar îmi plac mie femeile de la noi!

PPS De ești supărată, un cântec de la începuturile muzicii lăutărești de mahala, culeasă, se pare, de Constantin Eftimiu. Interpretarea prietenului meu Mădălin Voicu, însă, mi se pare artă pură, focoasă precum iubirea profund românească.

1982

Sfântul Valentin. Am dat: O felicitare pe care am desenat 2 inimioare cu carioca și am lipit o surpriză Malabar, cu tatuajul nou. Am primit: Un pupic.

Dragobete. Am dat: Eșarfa uitată de mama la mine-n cameră. Am primit: Un pupic.

Mărțișor. Am dat: Un Pif, numărul special de primăvara trecută, și un coșar cu șnur. Am primit: Un pupic. Și mi-a arătat unde și-a aplicat tatuajul Malabar.

Ah, să nu uit, urcă în topuri piesa asta! Love it! Brand new!

Joan Jett – I Love Rock’n’Roll

1992

Sfântul Valentin. Am dat: Un buchet de flori. Am primit: O oră de iubire. La 6 aveam mate.

Dragobete. Am dat: Medalionul din lemn vopsit care i-a plăcut când am fost la târg. Am primit: Două ore de iubire.

Mărțișor. Am dat: Ghiocei și un coșar cu șnur. Am primit: Dormitorul părinților lui Ștefan s-a dovedit extraordinar în timpul ceaiului de sâmbătă.

Bravo! Piesa copilăriei mele e pe Greatest Hits! Keep on rockin’ Joan!

2002

Sfântul Valentin. Am dat: Ceas Tissot. Am primit: Ceas Tissot.

Dragobete. Am dat: Telefon mobil. Am primit: Bilete pentru un weekend în doi. Și un sărut.

Mărțișor. Am dat: Un buchet de ghiocei și un coșar cu șnur. Am primit: Două zile de vis și două nopți…

Acasă mă aștepta o colecție de evergreen-uri. Joan e acolo! Îmi place cum sună! Evergreen, așa mă simt și eu!

2012

Sfântul Valentin. Am dat: Ceas Movado. Am primit: Ceas Movado.

Dragobete. Am dat: Setul de aur pe care și-l dorea. Am primit: Voie să lipsesc un weekend de acasă.

Mărțișor. Am dat: Un coșar cu șnur. Am primit: Văd când mă întorc.

În mașină am pus un album pe care scria Oldies but Goodies. Joan! Dar… cum adică Oldies! La dracu! Am aruncat carcasa pe geam. ”Oldies e mă-ta!” i-am spus secretarei care era pe locul din dreapta. ”Ești nervos, pisi?” m-a întrebat.

PS Nu cred că există cineva care să nu fi ascultat măcar o dată I Love Rock’n’Roll cu Joan Jett, acompaniată de formația sa, The Blackhearts. Piesa a fost lansată, în această variantă, care a devenit un hit al tuturor timpurilor, în 1981, dar ascensiunea în topuri a început în 1982, când a pus umărul la propagarea sa și pe atunci tânărul MTV. Pe 20 martie 1982, a ajuns pe primul loc în Top Billboard 100 și a rămas pe această poziție până pe 1 mai.

Melodia e creația celor de la The Arrows, care au și înregistrat-o în 1975, dar succesul a fost mediocru. Joan Jett, care la începutul anilor ’80 își căuta încă drumul după destrămarea formației Runaways, a auzit piesa la televizor și s-a gândit că o poate reinterpreta. Ea-și căuta ”seva” în punk, dar a găsit-o în hard rock… Practic, noile aranjamente muzicale nu sunt mult diferite de cele originale, dar nu mai conta. În versiunea lui Joan Jett, I love Rock’n’Roll e pe poziția 56 a clasamentului Billboard al celor mai mari succese muzicale din toate timpurile.

The Arrows – I Love Rock’n’Roll

A închis ochii și a încercat să-și steargă pur și simplu ziua de astăzi din memorie. Nu reușea. Se vedea din nou dimineață, puțin după ce a ieșit din apartament.
Trase mai mult șapca pe ochi. Ca și acum, căștile erau îndesate în urechi. Peste toată ”construcția” asta trase gluga hanoracului. Băgă mâna în buzunatul de la piept și porni aparatul. Muzica îi umplea simțurile în timp ce închidea până sus fermoarul canadienei. Pentru câteva secunde simți că trupul lui e o graniță. Între muzică…

Yoko Ono & John Lennon – Walking on Thin Ice

O graniță între muzică și… Făcu primul pas și talpa alunecă ușor pe mâzga de zăpadă murdară din hol. Înjură în gând toți tâmpiții care nu se scutură pe picioare înainte de a intra. Merse ținându-se de perete. Treptele erau ude și alunecose. Ieși. Aerul rece îi trezi toate simțurile.

Chiar și acum, după ore bune, încă simțea cum o umezeală murdară pune stăpânire pe piciorul lui. Păși peste preșul îmbibat de noroi. Pe stradă era un strat de zăpadă afânată, pe care piciorul o străbătea repede și se oprea pe o gheață mai dură ca o piatră. După primii pași îl dureau mușchii. La fiecare pas se imagina cu roțile-n sus și tot la fiecare pas fiecare gând al său se îndrepta spre rudele, moarte sau vii, ale nenorociților care nu-și curățaseră zăpada din fața casei.
Pe o potecă strâmtă, printre două mormane de gheață, ajunse la marginea trotuarului. Primul pas fu într-o băltoacă uriașă. Al doilea a fost mai mult un salt pentru a se feri de o mașină. ”Cretinule!” strigă după șofer. Ca și cum ar exista răzbunare din solidaritate, a doua mașină care trecu îl stropi. ”Mă-ta!” strigă și după ăsta.

Acum, când întunericul punea stăpânire pe oraș, încă îi venea să strige ”Mă-ta! Mă-ta! Mă-ta!”

În autobuz a stat lipit de ceva (cineva?) care mirosea a câine ud. I s-a făcut frică să se uite, dacă era bărbat era un sacrilegiu să se frece așa de el, dacă era femeie nu putea mirosi așa dis de dimineață! A coborât. O nouă baltă. Și un animal care a sărit cu picioarele-n ea, împroșcând pe toată lumea. Să-l injure sau… mai bine îi întinde o mână să-l ajute să se ridice. Nu, e prea murdar, lasă-l că se ridică el!
Pe aleea dinspre birou, pășea pe șleau, ca pe o bârnă. De undeva din spatele muzicii răzbătu până la el un claxon. Se întoarse.
-Și pe unde vrei, mă, s-o iau? Nu vezi că nu-i trotuar?

În loc de răspuns, ăla claxonă din nou.
-Ce te-ai da jos la mine dacă la 14 ani nu te dădea mă-ta la șah!

Tipul claxonă din nou. Apoi a izbucnit în râs. S-a uitat la prost cum râde și claxonează continuu și a izbucnit și el în râs. Și-a dat căștile jos.
-Orașul ăsta ne-a înebunit pe toți, frate!

Ăla părea căzut în transă. Râdea ca un apucat și claxona.
L-a lăsat în plata Domnului și a mai făcut doi pași. A alunecat și… muzica se combina cu râsul prostului și claxonul lui prăpădit. Apoi era numai apă. Rece. Foarte rece.
Zâmbi, până la urmă va uita ziua asta. Îl durea șoldul, iar piciorul părea încă umed. Cum, Doamne, nu se uscase încă? Apoi și-a amintit finalul. Da, fașa ghipsată se usucă mai greu.
Al dracului tâmpit și claxonul lui de bou! Și Yoko Ono… nu o va mai asculta niciodată!

PS Pe 8 decembrie 1980, John Lennon este împușcat mortal. Despre acel episod s-au scris zeci de cărți, încercând să explice unul dintre cele mai inexplicabile gesturi din istoria modernă a muzicii. Venea de la studiou și avea la el o casetă magnetică pe care era ultima imprimare la care participase, piesa Walking on Thin Ice.

Piesa – un strămoș al new wave dance – este scrisă (versuri și muzică) de Yoko Ono, vocea de pe imprimare fiind tot a ei. Pe înregistrarea originală, Lennon a ajutat la chitară și clape. De asemenea, spre final, se aude și ultima înregistrare a vocii fondatorului Beatles. El spune, ”Yoko, ai înregistrat prima ta piesă de succes” Câteva ore mai târziu era mort.

Sigur, piesa e departe de valoarea artistică a creațiilor Beatles, dar a căpătat o valoare aparte prin tragicul mod în care s-a aflat despre ea. Are în ea ceva din arta psihedelică și o intuiție aparte asupra a ceeace avea să devină muzica dance în era post-disco… Adică are în ea ritmurile jungle și ale urmașului house, instrumentația chiar pare ruptă din cluburile de astăzi și totuși a fost scrisă când nici măcar disco nu se cristalizase ca stil! Adică e actuală la fix 30 ani de la lansare. Yoko Ono a lansat-o, fără retușuri, în februarie 1981. A fost reinterpretată de zeci de formații de dance din lume.

Era gata. Îl mai citi odată, cu atenție. Era mulțumit. De trei recitiri nu mai schimbase decât o literă. Asta însemna că era perfect. Un discurs căruia nu-i lipsea nimic. Cel puțin așa credea. Era sigur că va fi apreciat de toți ca atare. Puse o melodie, la întâmplare, din folderul pe care-l avea deschis. Chitara începu să sune.

Kris Kristofferson – To Beat the Devil

-Ai terminat? Sună vocea ei. Tresări, uitase că e și ea acolo, concentrat pe discurs și pe fiecare nuanță pe care voia să o transmită.

-Da. Nu e perfect, dar cred că e un speech bun. Ai să vezi. Mă duc să mă îmbrac. Vii?

-Unde? În piață? Ești nebun! Nu vezi ce vijelie e afară?

Era puțin derutat. Nu se aștepta ca ea să nu-l însoțească. Era chiar indignat.

-Eu mă duc! Nu se poate să lipsim, plus că, știi bine, am o treabă. Discursul trebuie să trezească mai multă lume!

-Treaba ta, dar să te îmbraci bine! Poate răcești…

O proastă, asta era, o proastă! Nu înțelegea nimic niciodată!

-Dacă răcești, dormi o zi-două la mama, să nu-mi dai și mie. Am ședințele alea săptămâna asta și nu pot lipsi! Dar, auzi, nu spuneai că azi e și o adunare într-o sală, pe undeva?

Stătea cu ochii în pagina cu discursul și se gândi că poate avea dreptate. Se ducea în sală, citea cu patos cuvintele și lumea, înflăcărată, pornea în marș spre piață. Poate chiar era mai bine. Se pregătea să-i mulțumească pentru idee când…

-Dar iei un taxi. Nu scot azi mașina. Sau… dacă dai tu zăpada…

Adică el se pregătea să… și să se lupte acum cu nămeții?!?! E nebună! Deschise net-ul. Contul de Facebook intră automat. Ce ar fi dacă? Copie textul și îl postă… Tot era ceva…

-Hehe. Vezi ce discurs bun se irosește? Are deja 3 like-uri!

Ea se uită la el cu afecțiune. Veni lângă calculator și începu să citească.

-Da e un discurs bun, dar e codul ăsta galben azi…

El nu o mai asculta. Cuvintele lui Kristofferson păreau mai importante: ”nu cred că am învins Diavolul, dar măcar i-am băut berea pe gratis!”

-Auzi, dacă nu mai ieșim astăzi, dai o bere?

Se adunaseră 14 like-uri. Hai că totuși era un discurs bun!

PS O melodie cu o poveste mai frumoasă poate chiar decât melodia în sine! Așa o consideră mulți critici ai muzicii country. E vorba de To Beat the Devil, a lui Kris Kristofferson. La sfârșitul anilor `60, istoria acestui gen muzical nu se scrisese, încă, așa cum o știm astăzi, își căuta încă seva în strămoșul western și în nepotul abia născut, rock`n`roll… În acea perioadă, la ușa unui studiou din Tennessee, un star cu o carieră ce părea să se dizolve în alcool la doar câțiva ani după ce a început dă, beat fiind, peste un tânăr ce mătura studioul pentru a-și putea plăti orele de înregistrare. La o bere discută nimicuri și apoi starul îl invită pe ”măturător” să-l ajute la chitară. Începe atunci o colaborare/prietenie ce a ținut până ce starul a murit, peste 40 de ani! E vorba de Johnny Cash și de Kris Kristofferson. Colaborarea lor – combinată, evident cu ”intervenția” unor artiști ca Willie Nelson sau Waylon Jenninngs – avea să nască muzica de cowboy modernă, așa cum o știm azi.

Peste ani, când Cash și-a revenit, ajutat de soția sa, June Carter, iar Kristofferson fusese scos din anonimat de iubirea năvalnicei Janis Joplin, ultimul a scris cântecul dedicat acelei întâlniri care i-a schimbat viața. Reușiseră amândoi să înfrângă proprii diavoli… și savuraseră și berea gratuită a destinului!

Era prea frig ca să stea jos, deși, după noaptea grea, fotoliile de piele din hol micului aeroport păreau îmbietoare. Își suflau în pumni și făceau glume. În difuzor se auzea muzică.

Buddy Holly – Heartbeat

-Peste tot dau numai muzica lui! Spuse Ritchie și părea că glumele încetaseră, măcar pentru el.

-Da, te așteptai să dea pe gerul ăsta mexicanii tăi! Râse Waylon de micul chicano zgribulit.

Prin geamul biroului, îi vedeau pe Buddy și pe Roger certându-se cu pilotul. Ceva clar nu era în regulă! N-o putea zbura din cauza ninsorii? Îi așteptau iar ore întregi de ger, în autobuzul burdușit cu instrumente?

Buddy s-a întors la ei. Înainte de a le spune ce se întâmplase ascultă câteva corduri din melodie.

-Waylon, poate mai schimbi ceva la chitară…

-Lasă asta, zi ce se întâmplă? Plecăm odată?

-Plecăm, dar nu toți. Doi rămân pe afară. Nu vrea să ne înghesuim! Așa că doi dintre noi rămân la autobuz.

-La dracu’! Eu nu mai stau aici, mor dacă mai merg cu hârbul ăla!

-Poate trebuia puțin mai alert ritmul? Buddy părea că nu aude ce spun prietenii săi. Asculta melodia.

-Las-o măi, o schimbăm! Spune ce facem!

-Eu deja răcesc, trebuie să fiu aici, în avion, spuse J.P. și strănută, parcă pentru a sublinia că nu există loc de negociere.

-Bine, hai că merg eu cu autobuzul. Am aici ce-mi trebuie, a zis Waylon și s-a lovit peste buzunarul gecii, unde se distingea silueta unei sticle.

-Mai trebuie să renunțăm la unul, a spus Buddy.

-Eu nu renunț, ar fi prima oară când merg cu un avion din ăsta, trebuie să mă lăsați! Strigă Ritchie.

-Nici eu nu mai merg cu autobuzul, mor de frig acolo! Sări și Tommy, vizibil iritat.

Până să mai spună vreunul dintre ei ceva, Buddy a scos o monedă din buzunar și se pregăti să o arunce-n sus:

-Hai, Ritchie, alege! Nu mai e timp să negociem.

-Pajură! Moneda zbură prin aer și ateriză pe podea. Se răsuci și se opri până la urmă. Pajură! Ritchie, ia-ți bagajul și hai să mergem. Ne vedem în Minessota! Îl bătu pe Waylon pe umăr și-i spuse în glumă: Sper să înghețați!

-O să cadă avionul cu voi! Răspunse Waylon și-i strânse mâna.

Ieșiră în ninsoare. Waylon și Tommy rămaseră în hol. Au luat gențile și chitarele. Înainte de a ieși, Waylon a lăsat jos bagajul, a scos sticla și i-a îmtins-o lui Tommy.

Câteva ore mai târziu, zgribuliți în autobuz, ascultau muzica lui Buddy. Waylon se gândi că da, putea fi mai rapidă piesa. La un moment dat, muzica se opri și crainicul anunță: Azi, 3 februarie 1959, un avion s-a prăbușit aproape de Clear Lake, Iowa. La bord erau Buddy Holly, Ritchie Valens și J.P. ”The Big Bopper” Richardson…

Tommy strângea în mână moneda uitată de Buddy pe jos. Plângea.

PS 3 februarie 1959, Ziua în care muzica a murit, cum au poreclit-o criticii, a rămas drept cea mai mare tragedie din istoria muzicii. Cum ar fi arătat astăzi muzica mondială dacă Holly și Valens nu ar fi urcat în acel avion? Imposibil de spus, deși avea doar 23 de ani, Holly a creat destul pentru a-i influența pe The Beatles, Rolling Stones și Eric Clapton. Elton John avea să spună că nu a avut niciodată nevoie de ochelari, dar că i-a pus în semn de omagiu pentru Holly. Tot ce înseamnă astăzi muzică de influență mexicană, de la Freddy Fender la Los Lobos sau Marc Anthony, nu ar fi existat dacă Ritchie Valens nu ar fi avut curajul să prelucreze La Bamba.

În acea zi fatidică, din cauza gerului și a ninsorii, cei trei au hotărât să renunțe la autobuzul folosit la un turneu. Doi protagoniști ai concertelor, Waylon Jennings și Tommy Allsup nu au avut locuri și au renunțat la confortul avionului pentru autobuz. Jennings avea să spună că toată viața a regretat gluma nesărată pe care a făcut-o la despărțirea de Holly.

Prăbușirea avionului a însemnat ridicarea casei de discuri care a organizat turneul, Decca Records. Organizatorii voiau să copieze succesul celor de la Sam Phillips Records care organizaseră turnee cu Elvis Presley, Johnny Cash și Carl Perkins. După moartea celor trei din avion, vânzările lor de discuri nu au fost egalate ușor.

PPS O să-mi îngăduiți și un mesaj personal la sfârșit, chiar dacă destinatarul nu poate încă să-l citească. Te-ai născut într-o zi pe care, prin moartea unui om drag, credeam că nimic nu mai poate să o lumineze. Și totuși… ai reușit să mă înveți ce înseamnă cu adevărat lumina. Mi-ai schimbat scara de valori, chiar când Dumnezeu punea și El umărul la asta. Așa că de ziua ta îți ofer ce am eu mai bun, poveștile pe care le port după mine oriunde aș ajunge. Cea legată de ziua ta de naștere are un mesaj superb, de-o parte durerea pierderii, de-o parte lista celor care au continuat munca dispăruților. Ceva se naște întotdeauna când ceva moare.

Petrecere afară. La -10 grade! Hardul extern conectat la laptop, sistemul audio și chitarele celor de la Dire Straits scuturau noaptea ca un foc de artificii. Adunați în jurul focului sfidam frigul, iar vinul fiert, un val de aromă de scorțișoară și tărie începea să ne sfideze imaginația. Ca în mijlocul unei sufragerii al cărei cămin era încins, se dansa, se chiuia.

Mă uitam la ei și parcă vedeam cum în adâncul lor vinul prindea formă. O dansatoare de club, acoperită sumar de o rochie minusculă, făcea piruete acolo unde mai devreme vedeam un morman de haine groase sub care abia ghiceai o femeie. Încet, încet, locul nopții de gheață era luat de ce voia fiecare să vadă. Într-un colț doi dansau. Doi se sărutau ca și cum flăcările de lângă ei erau un așternut…

Se termină și un Joe Cocker, și începe ceva… ceva bizar ce nu-și avea locul acolo…

Vasile Mucea

Mă pregăteam să merg spre laptop, chiar să fac o glumă despre cum s-a strecurat chestia asta în playlist, când am văzut ceva ciudat. Lăsaseră dansul, sărutatul, petrecerea se oprise, ca și cum gerul o înghețase instantaneu. S-au apropiat unii de alții, s-au prins de umeri, cu focul între ei, dansatoarele din aburi de alcool au ars cu scântei, precum cetina, și au dispărut în noapte. Nu am oprit muzica. Mă uitam la ei. Dincolo de ei.

Puteam să jur că umbrele lor, negre, întinse mult în nesfârșitul alb, prindeau și ele viață. Vedeam un om ingenuncheat, cu privirea-n sus. O femeie se întorcea cu spatele spre o primejdie, ascunzând la piept un prunc. Jarul din foc arăta ca hrana pentru armăsari de poveste. La dracu’, visez? Scene din cartea de istorie de care râdeam și puneam mustăți personajelor, se recroiau în spatele șirului de oameni care se legănau pe o melodie!

Am dat vina pe vin, himerele se estompau, vedeam din nou emblemelor mărcilor de lux de pe hainele prietenilor mei. Doina aia bizară se pierdea și ea. Clătinam din cap, îmi spuneam că nu mai există răzeși, că trecutul e trecut…

Care vin? Eu nu beau vin? Un cântec să îți ia mințile cât să crezi că o gaură neagră poate plimba istoria pe sub ochii tăi?

PS Am trăit pe pielea, sufletul meu o scenă asemănătoare celei descrise mai sus. Într-o noapte înghețată de puteai să o spargi cu dalta, iar noi ne zbenguiam ca niște pești în copca săpată de focul uriaș și de aburii vinului fiert… am descoperit cum numai câteva acorduri dintr-un cântec trezesc niște patrioți ca-n basmele copilăriei, ascunși bine în trupurile unor oameni la care nu te așteptai să mai rezoneze la răni naționale, demult închise. Mi-am amintit de istorioara asta acum, săptămâna asta, când am auzit din prea multe guri cuvintele ”patria”, ”țara” sau ”România”.

De altfel, de ceva timp am onoarea de a experimenta patriotismul bucovinenilor, decent, calm, înlăcrimat, diferit de cel aspru al ardelenilor sau de cel militant al basarabenilor. Asta poate și pentru că statul-mamă, ca să-i spun așa, se încontrează cu Ungaria sau se rățoiește la Republica Moldova, dar, de mai bine de o sută de ani, se gândește de două ori dacă să contrazică Imperiul Austro-Ungar sau Rusia și Ucraina.

Cântă cucul în Bucovina ( sau Cântă cucul bată-l vina sau Cântec pentru Bucovina) este mai mult decât o doină, un cântec, este pagină de istorie pură, de la cea a timidei diplomații românești de la începutul Secolului al XX-lea, la cea a scandalurilor politice din interiorul unei Românii apuse. A fost scris de un director de bibliotecă, Constantin Mandicevschi. Versurile sunt originale, iar melodia este un cântec de jale bucovinean adaptat. A fost o ”comandă” de la ministrul Spiru Haret care, ajutat de prietenul său Nicolae Iorga, organiza, la 1904, festivitățile de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Acele festivități au mare importanță, pentru că prin ele Haret spera să trezească în Regele Carol I ”curajul” de a acționa pentru recuperarea teritoriilor istorice ale Bucovinei. Din păcate pentru întreaga construcție, monarhul a evitat drumul la Suceava și Putna, preferând un drum la granița de sud.

Cântecul însă a prins, a fost preluat în satele din zonă ca un cântec popular. După a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod a adăugat versuri, le-a modificat. Originea sa era deja pierdută când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant, așa cum îi plăcea să se autodefinească, care l-a interpretat cu strălucire. Ca un fapt divers, Mandicevschi a murit în 1933, an în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Acum, după ce rapsodul popular a redat-o românilor, doina trăiește în mai multe suflete, un ”teren fertil” găsind și în al lui Grigore Leșe.

Mie-mi place mai mult versiunea lui Vasile Mucea, e mai sălbatică, mai vie, ca pasul unui armăsar ce așteaptă să fie călărit în luptă. Cea a lui Leșe are, evident, mai mult succes și sună ca jurământul unei cete de bărbați, adunați într-un codru, la lumina unui foc de tabără. Postez și o a treia versiune, a corului mănăstirii Putna, probabil varianta cea mai apropiată de cea gândită de compozitor.

Grigore Leșe

Corul Mănăstirii Putna

Era frânt, nervii din fiecare centimetru pătrat al corpului nu se destinseră nici după ce s-a întins în pat. Carnea trebuia să uite ziua mizerabilă ce tocmai se încheiase și abia apoi, când se va fi instalat somnul, mintea va încerca și ea să se descarce. Procesul ireversibil al mersului spre repetarea zilei de mâine, sub umbra celei de ieri, începuse când…

Joan Baez – We Shall Overcome

Asta e oră de cântat? O nebună în stradă dădea în chitară și țipa. S-a ridicat. La început cu gândul să o înjure pe golancă, dar, când a văzut-o, mică, aplecată peste o chitară mare cât ea, se mulțumi doar să o boscorodească în gând și să închidă geamul.
Dar zgomotul de afară nu-l lăsa să doarmă. Și avea nevoie de odihnă. Trebuia să doarmă ca să nu se gândească. Avea de plătit, de plătit și iar de plătit. Plătea treaz, plătea și în somn… Taci dracului, golancă fără griji!

Puse perna pe cap, dar era prea târziu. Doamne, parcă vede că va adormi abia în zori și nu se va trezi la timp. Din cauza nebunei ăsteia va alerga pe străzi încheindu-se din mers la haine. Nu va ajunge la timp să ia o cafea de la automat și idiotul ăla de șef nu-l va găsi cu ea fierbinte pe masă, când va ajunge și el la serviciu.
Cântă, proasto, tu dacă vrei ceva bani în plus nu primești un discurs despre datoriilor suverane sau despre austeritatea care te scapă de nenorociri, ascultat în picioare, așteptând ca un îmbuibat cretin să-și termine cafeaua! Cântă, ce-ți pasă ție că vin ratele! Ai rate, zăludo? Dacă aveai nu mai cântai în stradă, aveai și tu o casă în care să zbieri!
Adormi într-un final. Mintea calcula, aduna cifre, scădea cifre, rezultatul cu minus îl amesteca în cafeaua prostului…
Când s-a trezit era târziu. Dar ciudat, în locul hărmălaiei alarmei ceasului deșteptător auzea un cor. Mult mai mulți oameni cântau imnul fetei. Deschise fereastra și se uită la ei. Păreau să aibe rate, șefi și totuși era ceva în ochii lor care-l tulbura. Încredere? Strigă de la geam:
-O să trecem peste asta?
-Sigur! Vino aici, nu mai sta în casă! strigă la el fata ce nu părea atinsă de oboseală după o noapte în stradă.
Se îmbrăcă repede. Când cobora nu știa ce va face. Va rămâne cu ei să cânte sau va da o fugă la birou doar ca să-i spună unui îmbuibat că acum o săptămână îi scuipase în cafea… dar că are analizele la zi și sunt bune!

PS Cântul We Shall overcome (vom trece și peste asta) a împlinit anul trecut 110 ani, peste un secol în care a ajutat la câteva schimbări semnificative în istorie, secol în care a devenit – lucru măsurabil energetic, susțin inițiații – un liant al oamenilor care militează pentru propriile drepturi. Istorie… se poate, dar câteva date certe arată că un cânt poate ajuta, evident nu decisiv, dar având un rol măcar la fel de important precum al fiecărui participant la un protest.
A fost cules de reverendul Charles Albert Tindley, obârșia sa (a imnului dar și a reverendurului) fiind pe plantațiile de bumbac unde trudeau sclavii de culoare. În prima sa variantă, imnul religios se numea I’ll Overcome Someday, în buna tradiție americană că fiecare vorbește singur și direct cu Dumnezeu.
În ”folclorul” mișcării sindicale intră abia în iarna lui 1945. Atunci un sindicat din alimentație și tutun a făcut un miting care a ținut cinci luni. Fiecare zi și seară de protest se încheiau cu intonarea imnului. Lidera sindicatului îl duce la Highlander Folk School, condusă de Zilphia Horton, în fapt o pepinieră socialistă pentru lideri de sindicat din întreaga Americă.
Aici îl ascultă și prelucrează unul dintre marii trubaduri ai drepturilor civile, Pete Seeger. El îl aduce la forma cunoscută nouă astăzi. Transformă titlul de la persoana întâi singular la persoana întâi plural și îl ”albește”, trecându-l din versiunea ”black goespel” în country folk.
În fine, în 1963, Martin Luther King organizează cel mai mare protest din istorie pentru obținerea unor drepturi civile. E vorba de Marșul Împotriva Washingtonului, încheiat cu celebrul discurs I Have a Dream ( care, fie vorba între noi, a inspirat și celebra baladă a ABBA). La acel marș, We Shall Overcome este ales de Joan Baez ca imn al întregii manifestații.
Din acel moment devine un simbol. Doar 2 exemple: a fost imnul Revoluției de Catifea de la Praga, din 1989, dar și cântecul de campanie al lui Barack Obama. Primul președinte de culoare a spus, la înscăunarea sa, ”We Have Overcome!”

PPS Poate că după unii mitingurile din ultimele zile nu înseamnă nimic, dar eu cred că acel amalgam de dorințe, de la politicieni, partide, taxe, pensii, Roșia Montană sau altele mai năstrușnice, precum Legea Cojocaru, ne face să ne analizăm. Să găsim în noi dorințe pe care le-am reprimat, deși poate ele ajunseseră imperative, să aflăm ce-și doresc cei aproape de noi, oameni de care nu am avut timp în ultimul timp. Și acest amalgam poate seamănă cu un cor care spune ”vom trece peste asta!” Vor trece? Și dacă da, va fi o nouă reprimare a acestor doleanțe sau crearea unei premize ca ele să fie împlinite? Pentru că, așa cum spuneam și mai sus, cântul nu e soluția, e doar liantul așezării unul lângă celălalt și impunerea soluției.