Category Archives: Texte de vineri

Liz Callaway – Once Upon a December

-Ești gata?

-Acum, imediat, draga mea! Potrivi nodul cravatei și se mai privi o dată în oglindă. Da, era mulțumit. Parcă se îmbrăcase în ton cu nobilii ce-și dansau ultimul vals pe melodia ce umplea casa. Era acolo, între ei, căutând să-și treacă numele în carnețelul de dansuri al celei mai frumoase prințese din sală. Pantaloni gri, prinși cu o curea neagră, fără niciun ornament, perfect asortată pantofilor, sobri precum lacrima unui maestru de pompe funebre. Cămașa albă, impecabilă, ascunsă în parte privirilor cu un sacou negru, a cărui uniformitate era spartă de emblema țesută a unui club de yachting exclusivist din Monaco. Ceasul cu piele neagră închidea linia deschisă de ochelarii tot cu ramă întunecată. Păși în sufragerie, așteptând cuvintele de laudă pentru ținuta aleasă…

-Cine a murit? Te-ai mascat în bocitoare? Te rog schimbă-te rapid pentru că om găsi noi acolo și alte metode să ne facem de rahat decât cu hainele tale.

Două minute mai târziu, cămașa albă era strivită la podea, cu sacoul deasupra, ca un luptător de wrestling ce-și țintuiește adversarul în arenă. În oglindă era cowboy-ul ce se uita sfidător pe fereastră la filfizonii ce se roteau cu domnișoarele lor pe ringul de dans. Alegea vânatul perfect, scruta sala, știind că oricare din doamnele sau domnișoarele de acolo va ieși la un semn de-al său. Cămașa în carouri albe și verzi era deschisă la gât cât să se vadă un șnur de piele de care e agățat un colț de fiară. Centura cu figurine de alpaca, ceasul mare, lucios, ținut ca într-o lesă de cureaua de piele maro, pantofii de piele întoarsă, toate păreau simple ornamente pentru blugii jerpeliți, ca o poveste încurcată, presărată cu aventuri primejdioase sau, dimpotrivă, romantice. Aștepta iar laude…

-Tu ai băut ceva azi? Mă lași pe mine la petrecere și apoi te duci la vreun rodeo? Schimbă-te până nu mă ia inima!

Parcă din solidaritate, cămașa în carouri căzuse în ceafa sacoului, vrând să-și elibereze surata de pe podea. Blugii erau și ei aruncați, învinși, undeva aproape, de unde să vadă lupta restului de haine. Nu avea timp să le despartă, să le așeze. Aranjă sacoul nou ales, negru, cu o tăietură ce amintea deopotrivă de o jachetă și de o haină de costum. Întărituri de piele urmăreau cusăturile. Cămașa cu irizații roșii, blugi clasici, singurele lucruri care vorbeau de un tip uitat la granița dintre clasic și sport erau o cataramă destul de impozantă, ceasul lucind la fel de auriu ca ramele ochelarilor aleși… Părea că jumătate din el era lângă ringul de dans al nobililor din trecut, în timp ce cealaltă jumătate invita la o plimbare sub clar de lună domnițele plictisite de bărbații lumii lor. Laudele erau sigur gata să fie aruncate asupra lui…

-Ce chestie! M-a sunat Ioana. Nu mai ieșim azi. Poate mâine… Ce te-ai împopoțonat așa? Credeai că mergem la vreun interviu pentru o slujbă nouă?

PS Muzicalul de animație Anastasia a însemnat, în 1997, revenirea – am putea spune ”în forță” – a filmelor marca Disney care au făcut carieră în anii ’40. Muzica, dansurile, totul amintește de filmele anilor de aur ai MGM. Până și povestea e tipică Hollywood-ului, are un strop de realitate – legenda prințesei pierdute a familiei Romanov, lupta cu misteriosul Rasputin… Un film gândit perfect, copiii descoperă o lume nouă, părinții o re-descoperă, iar bunicii au în ea o adevărată cutie de amintiri.

Amintiri, ăsta e și cuvântul cheie al piesei de bază al hitului filmului – piesa a fost nominalizată la Oscar și Globul de Aur – Once Upon A December, interpretată de Liz Callaway. Menită a fi un vals vienez – pe care desenatorii să reconstruiască lumea de elită a palatului țarului, ea este, de fapt, un southern waltz, vals country, orchestrat magistral de David Newman, în stilul easylistening. Prințesele dansând pe ecran, melodia sălbatică, aproape ”ne-educată”, în contradicție cu instrumentele stăpânite după regulile muzicii clasice, amestecul e atât de plin de semnificații încât tulbură.

Textul e text, are sau nu valoare, dar melodia o dedic unei ființe superbe, știind că o adoră… doar abia a fost 1 iunie, ziua ei și ea merită să-i suporți mofturile mamei sale!

Nevastă-sa s-a dus prima în dormitor. Înainte de a închide ușa în urma ei, i-a aruncat o privire peste umăr și a spus cu un ton provocator:

-Te aștept! Vezi cum faci să te strecori… Cu o privire plină de înțelesuri i-a arătat copila care împrăștiase pe masă două puzzle-uri cu Albă ca Zăpada.

”He, he, am eu soluția!” Privi fetița și spuse cu voce tare:

-Punem leuțul?

-Da! Bravo, tati! Lăsă bucățele de carton și se propti în fața televizorului.

Bărbatul anticipase încă de dimineață nevoia de liniște. Așa că făcuse câteva pregătiri. Discul cu ”leuțul” era exact la momentul la care trebuia, la fracțiune de secundă, ca fata să fie furată instantaneu și să nu mai miște până la ultima secvență!

The Lion King – The Lion Sleeps Tonight

Aștepta, cu un zâmbet triumfător, efectul ”wimoweh” asupra copilului. În loc să se așeze, fetița dansa.

-Dacă mai sari, leuțul se sperie și nu mai cântă… încercă el, puțin derutat de reacția fetiței.

-Ba nu, tati, leuțul cântă dacă dansăm. Eu cu mami…

A înțeles. Stricase tot, normal, la ce să te aștepți! Cel mai bun drog, care țintuia fetița la televizor cât era nevoie se dusese pe apa sâmbetei! Ok, mai era artileria grea!

-Vrei să-ți spună tata o poveste?

Fetița se opri din țopăit. Din două mișcări era în brațele lui. Atunci se întredeschise ușa de la dormitor. O putea vedea, mult mai dezbrăcată decât intrase.

-Mai vii? Începe să-mi fie frig!

Frig! El avea frisoane deja!

-Zi…

-Ce?

-Povestea… ai spus că…

-Ah, da. Dacă spune tata o poveste stai cuminte aici și te joci cât se duce tata în dormitor… să vadă ceva?

Ochii mari, așteptând povestea, erau ca o promisiune…

Târziu în noapte, la a treia poveste și după ce au văzut de câteva ori leuțul dansând, fetița a adormit. În casă era o liniște nefirească. Probabil adormise și el. Cât o fi trecut? Încercă să se dezmorțească, mutând dulcea povară de pe o mână pe alta.  Apoi își aminti de dormitor. Nici de acolo nu se auzea niciun zgomot. Probail adormise și ea… ba mai uitase și lumina aprinsă! Copila zâmbi în somn. Cum să strice visul ăsta care-o face să zâmbească? Se lăsă mai bine pe canapea și îi puse mâna în loc de pernă… Or mai veni nopți în care leuțul o să doarmă!

PS Un hit care a valorat de-a lungul anilor sute de milioane de dolari a fost vândut pentru o sumă inițială de 20 de cenți! E povestea din spatele uneia dintre cele mai iubite piese de copiii din toată lumea deși ea fusese inițial o melodie încărcată de erotism.

În 1939, un aventurier – care îmbina braconajul animalelor sălbatice cu furtul operelor de artă – Eric Gallo cumpără dintr-un studiou de înregistrări din Johanesburg, Africa de Sud, 78 de melodii înregistrate de un grup acappella, Evening Birds, al cărui suflet era Solomon Linda. Acesta era un rapsod zulu care avusese șansa de a studia și muzica albilor la o misiune metodistă.

Printre piese era și una aparte, Mbube (Leul). Pentru ea, Gallo a plătit 20 de cenți și, până în 1950, a fost convins că aruncase banii pe geam, pentru că pe nimeni nu părea să intereseze muzica africană, americanii identificând zulușii cu hoardele dezlănțuite din filme ca Tarzan sau King Kong, nicidecum cu un act cultural. (mai mult…)

Prima femeie a fost perfectă, doar era creată direct de Dumnezeu. Apoi cineva a ars proiectul inițial.

Totuși pe alocuri mai apar copii destul de fidele ale prototipului.

Bob Marley&The Wailers

PS Eu cred că Nuh Woman, Nuh Cry (titlul corect, în patois) este cea mai bună piesă reggae care s-a scris vreodată. Protest – doar e vorba de viața unei femei din ghetou – rasta, credința jamaicană apărută în sărăcăciosul Trechtown, locul unde se petrece și actul de solidaritate din piesă, inclusiv dialectul jamaican patois, titlul se traduce, de fapt, ”Femeie, nu mai plânge” nu cum greșit se poate înțelege ”Nicio femeie, nicio lacrimă”… toate ingredientele se regăsesc în această capodoperă.

Înregistrată în 1974 de Bob Marley & The Wailers, No Woman, Nuh Cry, melodia e compusă de Marley, dar de la început a dăruit drepturile de autor unui prieten din Kingston, Vincent Ford, proprietarul unei rulote care distribuia supă săracilor. Și ce drepturi de autor! Piesa e la numărul 37 al topului Rolling Stone al celor mai bune melodii ale tuturor timpurilor!

nici un colț de Rai nu e Paradis

fără

o Evă…

Poate două?

Johnny Cash – Flesh and Blood

PS Ce ar fi Paradisul fără o Evă care să-ți ofere un măr dulce și zemos? Un Adam durduliu, tăvălindu-se singur în iarbă, înconjurat de masculi din toate speciile care se hârjonesc, chicotind tâmp… plictistor! Asta e și esența piesei Flesh and Blood a lui Johnny Cash. Scoasă în 1970 – la 2 ani după ce iubirea sa interzisă de-o viață, June Carter, i-a acceptat cererea în căsătorie și la un an de la revenirea pe prima scenă a muzicii, prin concertul din închisoarea San Quentin – melodia este și o esență a vieții de până atunci a acestui patriarh al muzicii rock’n’roll și country. Paradisul traiului de vedetă internațională, succes, bani, o soție și o fiică așteptându-te cuminți acasă, toate păreau fără valoare dacă nu o avea și pe June…

Piesa e compusă pentru coloana sonoră a filmului I Walk the Line, al lui John Frankenheimer, cu Gregory Peck și Tuesday Weld. Povestea e pe același calapod, doar că pusă-n decorul unui western autentic, un șerif își trăiește Paradisul unei vieți tihnite, o slujbă călduță, o căsnicie calmă, dar simte nevoia unui măr, mușcat cât e-n mâna unei puștoaice focoase care, din păcate, e fiica unor contrabandiști cu alcool. Spre deosebire de povestea lui Johnny Cash, cea a eroului lui Gregory Peck se termină prost…

Flesh and Blood a urcat, în 1971, pe locul întâi în topurile country.

Exclusiv pentru doamne și domnișoare

privim cu ochi morți

iubirea

noastră

târându-se prin

humusul în putrefacție

Willie Nelson – Blue Eyes Crying In The Rain

PS În topul Rolling Stones este pe locul 302 din cele 500 cele mai bune piese ale lumii! Unii o consideră cea mai bună piesă country din toate timpurile. Chiar dacă nu o fi așa, ea rămâne un simbol, o metaforă din cuvinte, chitară și baterie despre cum iubirea ar putea dăinui și după ce viața și moartea despart. Blue Eyes Crying In The Rain în interpretarea lui Willie Nelson mai are ceva, romantismului – aproape depresiv al stilului country clasic, Nashville Sound  – îi opune un stil total nou la acea vreme, despărțire grea, poate suferință veșnică, dar nu e un motiv destul de bun pentru a șterge de pe față zâmbetul masculin, dur.

Melodia e scrisă de un cowboy autentic, Fred Rose. În 1945, prietenul său, Roy Acuff, a interpretat-o, în stilul care l-a consacrat, bluegrass. Nu a avut succes, dar a marcat începutul colaborării dintre cei doi. Împreună au făcut casa de discuri Acuff Rose, un brand ce valorează acum câteva zeci – sau poate sute – de milioane de dolari, mai ales pentru că primul lor client a fost regele muzicii americane, Hank Williams Sr.

În 1975, când Nelson a devenit primul muzician country care își muta afacerea din Nashville, piesa devine hit. Nelson a inclus-o pe albumul său concept Red Headed Stranger, povestea muzicală a unui pastor acuzat de crimă, hăituit prin Vest de poteră.

Albumul – mă laud și eu aici că îl am în versiunea originală, vinil, purtând încă sigiliul magazinului casei Columbia, colecționarii știu despre ce vorbesc – a marcat începutul stilului country rebel, sămânța muzicii country moderne. În muzică a însemnat cam ce a făcut Sergio Leone când cowboy-ului mereu proaspăt ras și elegant i-a opus eroul prăfuit și dur până la a fi sadic din seria construită în jurul lui Clint Eastwood.

Despre această piesă se mai spune și că ar fi ultima piesă cântată, în 1977, de Elvis Presley, la o sesiune de înregistrări acasă la el, celebrul domeniu Graceland.

Să ia două televizoare fusese o alegere bună. Că nu a pus și un zid între ele… asta e discutabil. De câte ori ea se supăra își punea filmul – același, Doamne! – și se uita la ecran cu ochii măriți, ca și cum vedea fiecare secvență pentru prima oară.
Acum era la fel. Mowgli și maimuțoii urlau de răsuna casa.

Louis Prima  – I Wanna Be Like You

Acopereau televizorul din bucătărie, dat și el aproape de maximum. Nu înțelegea nimic din discurs. Îi venea să urle de furie. A pornit spre camera de zi, cu gândul de a lua aparatul de acolo și să-l arunce pe geam, dar…
Stătea la doi pași de televizor, pe jos. Lângă ea era o pungă de rafie – cum o fi găsit prin balcon murdăria asta? – în care aruncase două păpuși și fusta preferată. Ridică ochii de la televizor și spuse:
-Tati, mergem în vacanță? Ai promis…
Dacă nu ar avea 3 ani i-ar fi explicat că e moțiunea de cenzură. Că e importantă, că PIB-ul, că privatizările, că Guvernul, că toată construcția… Își bătea capul de pomană. Cum să le explici lui Pony și Sophie că mai au de stat în pungă doar o oră și apoi pleacă și ei în vacanță!
Întors în bucătărie, se concentră din nou pe discursuri, dar maimuțoii urlau de li se spărgeau bojocii! Fără să-și dea seama, mâna ținea ritmul pe toarta cănii de cafea. Apoi, nu mai vedea mare diferență între maimuțoiul care dansa cu o banană în mână și cel de pe ecranul lui care ținea microfonul…
Cinci minute mai târziu erau în mașină.

PS În 1967, Walt Disney revoluționa lumea animației – a câta oară? – prin lungmetrajul Cartea Junglei. Dacă până la acest film, pentru că e un film adevărat, nu o animație oarecare,  muzica era aleasă din seria melodiilor de ambient ( easy listening, muzică ușoară) de această dată sunt alese melodii din jazz-ul de valoare al vremii. O alegere riscantă, dacă ne gândim că muzica anilor era împărțită între beat și rock’n’roll! S-a optat pentru piese scrise de Robert și Richard Sherman, doi frați ”proveniți” din lumea marilor filme musical, din care amintesc doar Mary Poppins sau City City Bang Bang. O altă alegere riscantă, musical-ul fiind și el la apus la sfârșitul anilor ’60. Și totuși, Jungle Book a rămas cel mai mare succes înregistrat vreodată de un film de animație.

(mai mult…)

Știu că sunteți sătui de texte despre Dumnezeu, credință și candele așa cum probabil v-ați săturat de miel, drob, ouă roșii și ilustrate cu iepurași, dar vreau să vă spun o poveste. Reală.

Ploua groaznic. Farurile mașinii abia răzbeau prin perdeaua de apă și fiecare picătură care se lovea zgomotos de capotă părea să spună ”Proștilor, ce căutați afară? Marș înapoi acasă, la căldură!” Nu voiam să le mai aud, așa că am pornit cd player-ul.

Johnny Cash – God’s Gonna Cut You Down

Eram zgribuliți toți trei. Nu ne ardea de nicio sărbătoare. Mergeam după Lumină cu seriozitatea împlinirii unei sarcini de serviciu, dar fără nici un pic de conștiinciozitate. Sărbătoarea ne aștepta acasă, pe masa frumos împodobită. Acum era doar ceva… nedefinit. Poate o obligație.

Am parcat greu, departe de gardul mănăstirii. Aveam ceva de mers pe jos. Ezitam, uitându-ne unul la altul, sperând că unul va spune ”Stați voi aici, mă duc numai eu și aduc lumânarea aprinsă!” Dar tăceam toți.

-Hai, jos toată lumea! A spus soacră-mea, parcă răspunzând rugăminții pe care niciunul dintre noi nu îndrăznea să o rostească tare.

Ne-am alăturat alaiului de umbre care se mișcau greu, tot mai apăsate de ploaia care se aduna în glugi, în haine, în oase.

Curtea mănăstirii era plină. Peste 1000 de oameni, deși locul e departe de orice așezare. Așa se explica parcarea plină. Din privirile lor puteam desluși gândurile. Cuvinte care nu aveau ce căuta în preajma unui altar la adresa ploii și anticiparea gustului fripturii de miel sau cozonacului. Nu era nimic religios în felul cum oamenii ăia căutau ( căutam?) să ne adăpostim sub vreo streașină.

M-am strecurat prin mulțime cu gândul de a intra în biserică. Sigur, mă săturasem de ploaie, dar mai era și bucuria secvenței când preoții ies din altar cu făcliile aprinse. Lumina aia învinge tot în jurul său, ca și cum chiar ar avea ceva dumnezeisc în ea.

La intrare am dat pe spate gluga grea de apă și mi-am dat seama că în acea noapte nu voi mai avea nevoie de ea. O prostie, mi-am zis și am pășit. Pe partea stângă erau înghesuite femei pe ale căror fețe se vedea că împlinesc tradiții, sarcini lăsate de părinți, bunici, iar în dreapta erau bărbați duri, puternici, veniți parcă să recunoască o forță mai mare ca a lor.

Aproape imediat porțile altarului s-au deschis și alaiul de preoți a ieșit purtând și dăruind Lumina. Am prins și eu. Apoi am urmat mulțimea care făcea cale întoarsă spre pronaos. La poartă mi-am dat seama că bărbații nu-și puneau pe cap șepcile, căciulile sau glugile de hanorac. Am mutat candela în mâna stângă, vrând să-mi ridic gluga de la hanorac, glumind în gând că eu n-am să fac mâine coada la aspirină, dar apoi am realizat ceva…

Nu sunt nebun și nici nu am halucinații. Sau, în fine, nu sunt mai nebun decât oricare dintre noi, iar fanteziile nu sunt la mine atât de puternice încât să-mi ajute mintea să construiască realități paralele. Nu beau și sunt convins că, legat de multe lucruri, m-aș comporta ca Toma Necredinciosul, atingând până și mantia Domnului pentru a mă asigura că mintea nu-mi joacă feste. Totuși… (mai mult…)

PS Mielul îi dădea arsuri. Drobul a fost înecăcios și se lipea de dinți. Ouăle nu i-au plăcut niciodată. Nu simțea nimic care să aibe legătură cu atmosfera de sărbătoare, așa cum e în cărțile de povești. Stătea pe canapea și butona televizorul. Arsuri îi dădeau și știrile. Nu tu o crimă, un divorț, o bătaie, un scandal politic ceva, numai slujbe, oameni care gătesc, care se tund sau coafează, daruri, donații, contabilizări de intervenții ale salvării pe la mâncăi sau bețivi. Până și canalele de documentare abdicaseră, lăsând locul liber reportajelor despre Ierusalim, Iordan. Deodată a simțit ceva mișcând pe lângă el. Era aia mică. Târa după ea scăunelul cu piuitoare și o carte cu o zână ciufulită pe copertă.

Primul impuls a fost să-i spună ”Tati are treabă, mergi la tine.” A sperat că așa va evita scena obișnuită, păpușile aliniate și ea ”citindu-le” din carte, înșirând ce-și mai amintea din poveste și mici dantele de imaginație de copil ce abia vede contururile lumii. Stomacul rebel l-a oprit să spună ceva și, până să-și recapete suflul, micuța a dispărut și deja se întorcea din nou. Nu-i căra pe Pony, Koala, Toto sau Patrick, ci un castron de plastic.

Știa de undeva obiectul albastru, ros pe margini. Nu a știut pe loc de unde să-l ia, dar apoi și-a amintit cum până nu de mult îl umplea cu ”cronțonei”. Tocmai voia să o dojenească, ”Du, fetiță, castronul unde l-ai găsit că e murdar!” dar… al dracului miel și cine o mai mânca vreodată!

Iar vorbea singur, micuța intră din nou pe ușă cu o păturică uitată și ea de mult prin vreo cămară. De data asta spuse cu voce tare:

-Tati, du astea la loc, sunt pline de praf. Joacă-te frumos cu scăunelul și cartea.

-Da’ nu-s pentru mine – se uita mustrător la el, certându-l din priviri că nu înțelege – scăunelul e pentru bunica. Vine și citește povestea cu Bell.

A zâmbit, imaginându-și cum se va înghesui soacră-sa pe scaunul cu iepurașul cu nas piuitor.

-Bunica e acasă la ea. Poți să te joci tu până vine…

-Tati – se uita la el ca la un copil care are chef de glume – aici e acasă la bunica!

Nu-i venea să creadă ce înțelegea. Încercă din nou.

-Spui de bunica Bebe? Ți-am spus că ea a… plecat…

-Vine azi. Uite, am adus și castronul lui Dolly și o pătură pentru Hannnah… se întorc azi.

Morți, toți din povestea fetiței erau morți. Era dezorientat. Ce se întâmplase cu fetița? Și ea simțea că e ceva-n neregulă. Lăsa păturica din mână și se apropie de el. Bărbatul părea că începe să priceapă. Rememoră imnul ascultat noaptea trecută, ”celor din morminte…”, nu-i dăduse atenție prea ocupat fiind să lucreze la indigestia de azi. Atunci, uns pe mâini de la coastele de miel, i-a spus prea repede ce era în cântec. O luă în brațe și a simțit cum răsuflarea ei mică și caldă devine mai rapidă, ca atunci când plânge speriată de vreo frunză ce bate noaptea-n geam.

-Of, micuța mea, sunt plecați toți. Nu vin azi.

Copilul plângea tăcut, iar lacrimile mici îl gâdilau după ureche. Întoarse capul și ochii i-au căzut pe candela aprinsă noaptea trecută. Focul se clătina galben-albastru și în jocul flăcării vedea clar un chip de care-i era dor fără să știe. Un chip blând căruia, cu atât de mult timp în urmă, îi provoca un zâmbet mândru și protector când, speriat de frunze, plângea cu fața ascunsă. Chipul era tot mai clar și așa rămase preț de câteva secunde bune. Mai mult, pe picor simți o frecare pe care o uitase, dar care-i lipsea și ea, iar mai încolo, pe jos, unde lumina candelei abia cădea, se vedeau clar doi ochi jucăuși care pândeau orice mișcare ce putea anunța o porție nouă de ”cronțonei”. (mai mult…)

O scurtă vibrație înainte și apoi telefonul sună.

Eric Weissberg & Steve Mandell – Dueling Banjos

Mesaj nou. Citește. ”Bună dimineața, iubitule!”

Se ridică din pat. Gata, gata, mă scol! Îi plăcea ritualul ăsta. Ea pleca prima de acasă și îi dădea mesaj când era ora să se trezească și el. Nu tu ceas deșteptător, alarme de sari din pat ca pompierul…

Iar melodia. Mesaj nou. Citește. ”Cafeaua e în bucătărie!”

Da, știu, știu, întotdeauna e acolo! Nu mai era nevoie de un mesaj. Se spăla pe ochi când auzi iar banjoul și chitara sporovăind.

”Sper că te-ai trezit mai bine azi. Aseară erai cam bosumflat!”

Udase telefonul când a citit ultimul mesaj. Bosumflat! Auzi la ea, supărat e cuvântul potrivit, nu bosumflat! Hai că nu merită să se enerveze de dimineață. Turnă cafea. Trase lângă el pachetul de țigări și bricheta. Iar melodia. Se gândi că instrumentele se înțepau unul pe cealalalt, cum fac și ei tot timpul.

”Cafeaua o ținem în dulăpiorul de deasupra chiuvetei. Zahărul e alături.”

E nebună. Cafeaua era făcută, zahăr are destul… ce-o mai vrea? A doua țigară îl liniștea întotdeauna. Iar melodia.

”Poate te oprești tu azi să îți iei țigări.”

De ce? Aproape se certa cu telefonul. Întotdeauna ea ia țigări. Ce o apucase? Și după aia se miră că e bosumflat, parcă așa a zis: bosumflat! Iar…

”Eu nu mai vin acasă.” Citi mesajul de câteva ori. Atunci telefonul vibră iar. Deschise noul mesaj până să înceapă cântecul.

”PA” Cum ”Pa”? Care ”Pa”? Brusc a înțeles ce înseamnă ”Pa”.

Aproape instinctual deschise meniul telefonului. Căuta alarma. Mâine avea nevoie de ea.

Parcă pentru prima oară cafeaua mai avea nevoie de puțin zahăr. Bine că știa unde e. (mai mult…)

Nu mai știu cum m-am trezit într-o dugheană maronie, cu miros de lemn, înconjurat de suluri de stofă de toate culorile. De la un radio auzeam o muzică veche precum tiparele îngălbenite împrăștiate peste tot. Mașinile de cusut dintr-o încăpere alăturată țineau ritmul.
Stonewall Jackson – Why I’m Walkin’

Ea îmi promisese că mă va lăsa cu mașina unde aveam treabă, dacă o aștept câteva minute, cât probează o rochie la croitorie.  Așa că iată-mă încadrat de doi bodyguarzi hidoși, două trunchiuri de manechine care vegheau lângă ușă, învelite în sacouri cu toate cusăturile desfăcute, ca după o autopsie, cu linii mărunte de cretă pe piept, ca și cum un student urma să învețe pe cadavre cum se fac operații estetice.
Pe un podium mic, ea stă cocoțată, purtând o rochie abia însăilată. Un bătrânel minuscul, îmbrăcat cu un costum cu cel puțin două numere mai mare, scoate tacticos câte un ac dintr-o pernuță prinsă cu un elastic de mână și apoi, cu limba între dinți și un ochi mijit, prindea câte o cută între degete și o străpungea. Mă treceau fiori de câte ori făcea asta, simțind eu, de la distanță, cum vârful rece trece la câțiva microni de piele.
Cu ochii pe ceas m-am trezit spunând ”Eh, femeile, sunt dependente de fiecare detaliu, noi bărbații…” Speram ca, din solidaritate masculină, tipul să-i dea bătaie și să mă scape mai repede din dugheană. În loc de asta…
-Domnul meu – spuse bătrânelul, înfigând încă un ac – rochia nu e un accesoriu feminin, ci masculin.
E clar, mi-am zis, caut solidaritate bărbătească la unul care e pe invers!
-Ia uitați-vă aici – a întors biata femeie și mi-a arătat umărul ei stâng, pe care trona un volan uriaș – crezi că pentru ea a ales modelul ăsta? L-a ales din instinct, e un mesaj pentru dumneavoastră. Umărul dezgolit înseamnă că a făcut primul pas spre dumneavoastră. Depinde de pașii tăi acum să se dezgolească și celălalt. Ah, floarea, volanul de pânză… o ofrandă, un accent pe ceea ce ai de făcut.
Începuse să mă enerveze, dar acele treceau tot mai aproape de pielea ei, așa că am tăcut. El nu.
-Ia priviți aici – îmi arăta decolteul larg, aproape lipind degetul murdar de cretă de sâni – ce vrea să vă spună cu liniile astea, drepte, ferme? Linia ocolește la limită partea de carne spre care mâna ta s-ar duce din instinct. Linia decolteului te ademenește și totodată te pune la respect.
Cred că tocisem ceasul cu privirea. Omul nu se lăsa. Acum ea era întoarsă cu partea dreaptă spre mine. (mai mult…)