Category Archives: Texte de vineri

Nu o vedea din colțul camerei în care se așezase îmbufnat. Stătea cu fața întoarsă ca să nu existe nici măcar o șansă să o privească în ochi. Dar știa perfect ce face: stă exact ca și el, cu ochii în partea ei de perete și probabil că este la fel de încruntată.

Trecuseră câteva zeci de secunde de când opriseră televizorul și hotărâseră să pună orice cd era în aparat, numai să nu mai audă dezbaterile de fiecare seară, dezbateri de la care aproape mereu se încăierau…

Muzica liniștea spiritele… Numai aparent, însă…

Oscar Benton – Different Dreams

Totul începuse ca în aproape fiecare seară. Au mâncat împreună, au stat la o țigară în bucătărie și apoi au mers în sufragerie. Se țineau de mână. Ea s-a așezat pe canapea, cu o cană de cacao fierbinte cuibărită-n palme. El și-a turnat un pahar de coniac. Ea a fost cu ideea să dea drumul la televizor. Întotdeauna ea era cu ideile proaste!

-Punem televizorul, dar nu…

-Ah, stai liniștit, caut un film.

Dar televizorul rămăsese oprit pe un canal de știri. Un tip într-un tricou albastru vorbea ceva.

-La dracu’, nu mai pot să-l văd! După ce a spus asta, el s-a și ridicat să ia telecomanda. Ea a fost mai rapidă și a ascuns-o la spate…

-Stai! Să vedem ce spune! Sper că nu faci iar o scenă.

Tipul vorbea încă. El a dat paharul peste cap și a întins din nou mâna spre telecomandă.

-Da’ lasă-mă pe mine să mă uit! Dacă nu-ți place pune-ți televizorul din bucătărie, poate vorbesc fraierii ăia ai tăi!

De aici lucrurile au degenerat. Tipul nu mai vorbea de mult la televizor, era meteo, dar ea încă-i reproșa că e un comunist împuțit. Nici el nu se lăsase mai prejos, tipând că țara e în găleată din cauza proștilor pe care ea-i venerează.

Apoi, ca la un semn, s-au oprit. Au pus muzică și s-au dus fiecare în colțul său, gemând de nervi sub povara că au un tovarăș de viață care nu înțelege nimic din politică…

Au stat până s-a terminat melodia. Cuvintele gâjâitului le răsunau încă: de când împărțim același pat nu mai avem aceleași visuri…

Așa o fi? Sau poate, pur și simplu, nu mai aveau visuri. Ele se destrămaseră printre butoanele telecomenzii și trăiau din visele celor de pe ecrane…

PS Olandezul Oscar Benton, acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre cele mai bune exemple de simbioză a artei americane cu cea europeană. S-a lansat în jazz în 1968, dar succesul apare abia în 1973, când înregistrează piesa Bensonhurst Blues. Numele lui avea să capete greutate internațională abia după 8 ani, când piesa este folosită la coloana sonoră a filmului Pour la Peau d’un Flic (la noi s-a numit Afacerea Pigot) cu Alain Delon.

În scurta perioadă de glorie internațională a lui Oscar Benton, lumea s-a aplecat și asupra singurelor 2 albume înregistrate până atunci de el și formația sa. Different Dreams a avut atunci un succes efemer.

Când sunt în brațele ei, mă simt ca în timpul unui duș, când apa fierbinte topește de pe piele petele unsuroase lăsate de întâmplările unei zile oarecare. Mâna ei este gelul, pe cât de catifelat pe atât de puternic, care înmoaie amintirile urâte și apoi le lasă pradă unui nou val de apă.

Când respiră lângă fața mea se schimbă aerul. Toată putoarea lăsată în urmă de toate cuvintele, zgomotele fără sens care ne bântuie se topesc în suflul firav. E un uragan cald care înlătură totul cu delicatețe ca și cum poverile unei zile ar fi invizibile fire de praf. Nu rămâne decât răcoarea plăcută a unui așternut curat în care visele nopții se transformă în planuri de viitor.

Când mă ia de mână și mă târâie după ea, mă scoate dintr-o temniță ale cărei ziduri le-am construit cu mult timp înainte de a o cunoaște și mă aruncă pe o pajiște cu iarbă moale. În urma pașilor ei văd cum se șterge drumul spre înapoi, ridicând bariere între noul eu și cel vechi…

Poate sunt nebun, dar când o privesc dormind mă simt așa:

Richard Clayderman – Ballade pour Adeline

PS Baladă pentru Adeline este o piesă compusă de un jurnalist, Paul de Senneville, pentru nașterea fiicei sale. Ajutat de un muzician de carieră, Olivier Toussaint, Senneville a apelat la un prieten pentru a face prima înregistrare a piesei, Richard Clayderman.

Din hărmălaia din jur încerca să extragă fiecare sunet în parte. Unul anume îi atrăgea atenția. Ca o geantă de lux uitată într-o groapă de gunoi.

Aurelian Andreescu – Dorul

Peste el cădeau picături murdare de manele puse pe telefon, soneriile bicicletelor duble, țipetele copiilor isterici, ale mamelor exasperate, glumele stridente ale trecătorilor, pârâitul spart al boxelor unei terase murdare. Iar undeva, în spatele melodiei ce răsuna de la un megafon de plajă, se ascundeau frământările mării. De unde era trebuia să facă eforturi să o audă.

Și să-i simtă mirosul, sărat, curat. Dar și ăsta se pierdea în mirosul de alge putrezite, șlapi din cauciuc prost, încinși în picioare nespălate, zeama arsă de soare și foc din tava de shaorma, uleiul gogoșilor, uitat în strachină de la începutul sezonului, cozonacul săsesc nedorit de nimeni, parfumurile ieftine învinse de transpirația corpurilor arse de soare, cremele de protecție devenite platoșe de nisip întărit. Dincolo de aceste mirosuri era apa mării, lovindu-se neputinciosă de diguri, părea turbată că nu reușește să spele mizeria de la marginea ei.

Își reaminti drumul de la ea până aici. Pășise printre grași, slabe, grase, slabi, sâni de piatră, goi, țâțe luptând cu gravitația, funduri din care celulita mâncase și carnea și marginea chilotului, trupuri la care să te uiți, trupuri pe care să vrei să le atingi, trupuri de care să fugi.

Ce dracu’ îl mânase atât de departe de cearceaful în care-și putea ascunde fața și să viseze că e în vacanță în Caraibe? Ah, da, ea-și uitase crema în cameră. Iar el s-a oferit să o aducă și, dacă tot s-a ridicat de pe nisip, a zis că poate și votează. Dacă nu o fi coadă… Uite, nu e nimeni… A intrat.

PS Aurelian Andreescu a fost, după mine, cel mai bun solist de muzică ușoară pe care l-a avut România. Dorul, un cânt superb, scris de Vasile V. Vasilache și Gheorghe Voicu, este o împletire extraordinară de arome populare, ritmuri și orchestrație americane (orchestra Electrecord, dirijor Alexandru Imre).

Stătea tolănit pe „locul mortului”, cu ochii închiși la adăpostul
ochelarilor de soare. Mașina alerga, iar muzica era ca un motor în
plus care-i sporea viteza pe drumul încins.

Shakin Stevens – You Drive Me Crazy

Savura drumul ca un început promițător al unui weekend
prelungit, departe de tot, departe de toate, dar atât de aproape de
ea. Ea era la volan, când își întredeschidea ochii putea să-i vadă
carnea tare a pulpelor, luptându-se cu marginea pantalonilor
scurți. Ce zile urmau!

Brusc, mașina opri. Deschise ochii, ridică ochelarii și se uită
întrebător spre șoferiță. Stătea cu mâinile pe volan, parcă mai
derutată decât el de oprirea intempestivă.

-Am uitat ceva. Trebuie să ne întoarcem…

Mustăci, gândindu-se ce putea fi atât de important. Poate un
dezabie mătăsos, care singur să schimbe decorul rece al camerei
de hotel într-un cămin cald și primitor…

Nu conta că făcuseră deja vreo 60 de kilometri, ea întorsese
mașina. Nu o întrebă nimic, dar gândi mândru de sine: „Mă
iubește! Poate ne întoarcem că a uitat vreo surpriză pentru mine…
Poate un ulei aromat de masaj…”

Era concentrată, dar se întoarse puțin spre el și îi zâmbi dulce, ca
și cum îi citea gândurile.

O fi vorba de lumânări parfumate, parcă vedea camera îndulcită
de luminile fine și jucăușe, silueta ei apropiindu-se de el. Mâna ei
căpăta inflexiuni colorate când îl dezmierda…

Visând, au ajuns acasă. Ea a lăsat motorul pornit când a urcat
în bloc, având la ea doar cheile. După mai puțin de două minute
coborî. Avea în mână…

-Buletinele, uitasem acasă buletinele!

-Păi la ce ne trebuie? Acolo ne știu toți și ne puteam caza… în ochii
lui se citea deja că fusese trezit brusc din vis.

-Ah, știu, dar ne trebuie pe 29!

PS Născut în 1948, rockerul englez Shakin Stevens a cunoscut
succesul la începutul anilor ’80. Ciudat în cariera acestui artist
de o longevitate ieșită din comun este că a fost fidel stilului
rock’n’roll, dar succesul nu l-a cunoscut în anii ’60, când furia
rock era mai „caldă”, ci abia 20 de ani mai târziu, când Stevens era
printre puținii care mai abordau acest stil.

You Drive Me Crazy este un hit din anul 1981, primul dintr-o
lungă serie care a însemnat succesul internațional al galezului.

Nu mai contează cum am ajuns în bucătăria acestui bătrânel cu aspect de contabil nebun. Două-trei eșecuri în dragoste, m-am plâns unui prieten, la un pahar de vorbă, și mi-a recomandat un consultant. Câteva zile mi-am repetat cu năduf ”Auzi, consultant pe probleme sentimentale!” O prostie, dar, într-o vineri, sub spectrul unui weekend singur, în care singura provocare era plimbarea fără rost prin mall, am sunat.

Desfăcea o caserolă cu piept de pui pe care o adusesem la indicațiile lui. Când am sunat să mă programez, am întrebat ce trebuie să aduc iar el mi-a spus să aleg cea mai fadă bucată de carne pe care-o găsesc în alimentară. Când plăteam la casă mă gândeam că și vracii se modernizaseră de mi-a cerut așa ceva. Unde erau vremurile bune când te rezolvau pentru un coș de ouă, dar poate că bietul om era la regim, cine știe?

Regim pe dracul! Când vedeam cu ce unge carnea mă apuca durerea de stomac. Pe fundul unui castron turnase o jumătate de pahar de vin în care a aruncat cimbru și câteva foi de dafin. Apoi a turnat niște ulei. Discutam de politică, nicidecum despre femei. Așteptam sfaturile care să mă scape de singurătate, dar primeam un discurs despre cum, foarte curând, se va lăsa liniștea peste lumea politicii românești.

Mâinile lui făceau acum ceva ieșit din comun. Ăsta se pregătea să le mănânce? Se dădu cu sare, apoi cu piper și cu boia dulce. Frecă apoi fiecare bucată de carne până o înroși. În timp ce făcea asta am aflat că-l îngrijora creșterea cursului valutar.

A așezat carnea în castronul cu vin și, cu un cuțit, a crestat-o pe lungime. Cam atunci mi-a spus că el nu crede că ăia din Europa dau cu adevărat doi bani pe ce se întâmplă la noi. În crestăturile de pe carne îndesă bucățele mici din vreo doi căței de usturoi, pe care-i avea mărunțiți într-o farfurioară. Deschidea tăieturile din carne, punea apoi fărâmele albe și închidea peste ele buzele ”rănii”, ca și cum oblojea o tăietură. Apoi a luat castronul și l-a pus în frigider. Rămăsesem cu gura căscată.

-Și acum ce facem?

-Acum… acum ascultăm muzică.

Atunci am remarcat că de undeva, din altă cameră, se auzea o melodie foarte veche.

Harry Belafonte – Matilda

Fumasem cinci țigări și răbdarea mea ajunsese la limită. Își mai bătuseră unii joc de mine, dar niciunul ca moșul ăsta care tocmai mă jefuise de o caserolă cu piept de pui! Mă pregăteam să îi zic vreo două când s-a ridicat din fotoliul unde părea că ațipise, uitând de mine.

A luat o tavă și a uns-o cu un cubuleț de unt. A așezat carnea. A luat un borcan de muștar și a dat pe carne. Peste fiecare bucată a așezat o feliuță de slănină. Ăsta e dement, clar! Singurul lucru care mă mira era de ce nu avea pe față semnele de la alți clienți? Dacă nu-și revine mai repede, semnele întâlnirii cu mine le va purta mult timp!

Tava era în cuptor. Deja o aromă aparte punea stăpânire pe casă, alungând mirosul de învechit.

Singurul lucru pe care-l mai speram era să mă invite și pe mine la masă. Despre lecția cu femei… îmi pusesem pofta în cui.

Avea un strop de luciditate, eram amândoi la masă, având în față câte o bucată de carne. Nu mai arăta ca o bucată de plastic alb, sticlos, cum era în caserola de la magazin!

Am gustat. Să nu mai aud vreodată că pieptul de pui e cea mai fadă carne! Se topea în gură în timp ce fiecare element din gustul ei călătorea prin corpul tău, producând senzații pe care nu știai că le poți trăi! Gustul ăsta și tot făcea ca ziua să nu fie irosită.

El se lăsă pe spate, vizibil satisfăcut de ce reușise și a spus doar atât:

-Carnea seamănă mult cu femeia!

Atunci am avut o revelație. Carne, femei… trebuie să știi ce ai de făcut ca să le faci să-ți dea ce au ele mai bun! Poți să o iei din galantar și să o arunci în tigaie, așa cum o femeie o poți poseda imediat după ce ai tratat-o cu șaorma. Te saturi, râgâi și uiți. Sau…

Înlocuiam baia de vin și arome cu o seară în locul potrivit, unde mâncarea, muzica topesc fibrele, frăgezesc. Cuvintele deveneau masajul cu sare și boia, apoi… cuțitul deschidea rănile vechi, usturoiul le oblojea, sarea le cicatriza, în timp ce boiaua ștergea urmele lor. Din toate experiențele ei trecute rămânea doar savoarea unei încercări noi. Apoi trebuia răbdare pentru ca vorbele dulci și mângâierile să-și facă efectul, înainte de a o duce în patul cu așternut moale ca untul…

Carnea din farfurii se terminase, fumau și încă niciunul nu spusese vreun cuvânt. Nu mai așteptam nicio lecție. Ce-mi putea spune bătrânelul ăsta care se abținea cu greu să nu râgâie zgomotos? Deschise ochii, facându-mă să înțeleg că încă nu căzuse într-o siestă profundă, de după-amiază:

-Plătiți cash sau cu cardul?

PS În 1953, un tânăr mulatru pornea propria sa revoluție în muzică, în timp ce restul lumii se angrena în revoluția rock-ului. E vorba de Harry Belafonte și de  momentul în care a înregistrat albumul Calypsos. Hitul cel mai cunoscut rămâne Day-O ( Banana Boat Song) dar la momentul lansării succesul s-a învârtit în jurul piesei Matilda, povestea unui cowboy prădat de o prostituată, de banii obținuți după ce și-a vândut caii și vitele, o prelucrare după o piesă lansată în 1930 de King Radio, un artist din Tobago.

Deși ani de zile părea că nimeni nu are timp să urmeze revoluția muzicală lansată de Belafonte, totuși cam tot ce vedem astăzi muzică latino pleacă într-un fel și din înregistrările din 1953… A fost nevoie doar de răbdare pentru a-i înțelege viziunea.

Soarele era atât de puternic încât îi topea carnea, oasele. Se contopea plăcut, până la visare, cu prosopul moale de pe șezlong. Muzica de la barul ancorat în nisip îl legăna. Versurile îi plăceau.

Bill Haley – Thirteen Women

Pe sub borul șepcii lăsate mult înspre nas îndrăzni să întredeschidă ochii. Un gând nu-i dădea pace. Avea ceva de făcut azi, dar nu mai știa exact ce. Poate era ceva important sau poate pur și simplu după numai o zi de concediu nu se relaxase îndeajuns ca să conștientizeze că aproape o lună nu avea nimic important de făcut. Privirea îi fu atrasă de o chelneriță. Era în costum de baie și singurul lucru care-o deosebea de o turistă oarecare era un șal purtat în talie, la nodul lui fiind prins un carnețel. Mușchii păreau că se întăriseră la soare, precum carnea uitată-n cuptor. Îți venea să muști din ea. Să înghiți și apoi să verși lacrimi de crocodil ca atunci când în tine se luptă amintirea gustului unei înghițituri de mâncare sățioasă și frica de privirea nutriționistului când te vei spovedi la ușa lui.

Chelnerița purta o farfurie cu bucăți groase de pepene roșu. Era rece, nu știe cum, dar se vedea asta pe el. Era dulce, nu știe cum, dar se vedea asta pe el… Care o fi treaba aia de o avea de făcut? Nu-și amintea, oricât se străduia.

Felia de pepene a ajuns pe o măsuță de lângă șezlongul pe care stă o blondă. Doamne, ce linii! Cu o mână obosită, femeia luă o bucată de pepene și mușcă din ea. Îl dureau ochii! Mișcarea buzelor ei îl răcorea ca o briză. Văzu cum o picătură de zeamă dulce și rece se prelinse pe pieptul ei. Picătura se stinse atingându-i sânii, parcă înfrântă de piatra vie pe care stătea. Chiar, există picături bărbați? Și încă o întrebare: ce avea el de făcut azi?

Întoarse ochii de la blonda cu pepenii, ocolind șoldurile chelneriței, ca pe o ispită. Dar nu era chip să uiți unde ești. Pe un șezlong de lângă el era o brunetă. Sânii ei goi săpau în linia de orizont a mării. Savură briza, gândind că înainte de a ajunge la el, curentul sărat de aer atingea întâi trupul brunetei.

Noaptea, târziu, se trezi. Lângă el era șalul chelneriței. Pe spate îi simți respirația. Obosită, satisfăcută. Se întoarse și o privi. Atunci își aduse aminte ce avea de făcut! La dracu’! Azi era votul ăla la referendum!

PS Bill Haley, bunicul country al muzicii rock’n’roll, cel care, în 1955 a spart tiparul că rockul e muzica tinerilor imberbi, a avut ani de zile un contract cu studiourile DECCA, considerați cei mai fructuoși pentru cariera sa. În birourile acelei companii – astăzi vândută unui consorțiu cu sediul în Franța – s-a decis istoria muzicii mondiale. Thirteen Women, o glumă despre un vis profund masculin, un oraș cu 13 femei și un singur bărbat, face parte din albumele înregistrate de Haley la DECCA.

Cei de la tribună depășiseră cu mult orice limită a bunului simț. Vorbeau, vorbeau, vorbeau și iar vorbeau fără să spună nimic. Se lingeau unii pe ceilalți în fund și apoi, uniți în cuget și simțiri, pupau curul suprem cu o ardoare demnă de viața sexuală, nicidecum de o temă plicticoasă ca acuma!

Se lăsă pe spate în scaunul incomod și își puse căștile în urechi. Aha, și dacă-l vede careva ce-o să fie? Le zice el câteva! Să fie mulțumiți că stă în sală în loc să se ridice și să plece trântind ușile!

Muzică…

Merle Haggard  – The Fightin’ Side of Me

Printre acordurile chitărilor tot auzea discursurile! Idiotul care era acum la tribună atingea paroxismul. Nu contau cuvintele pe care le înșira despre șeful lui, privirea spunea mult mai mult… privea puțin în sus, cu pleoapele lăsate, exact cum văzuse că fac prostituatele din filmele XXX cu o secundă înainte de a le fi împroșcată fața cu sămânță! Un bou! Nu mai rezista fără să spună nimic.

Cuvintele i se adunau în gât. Se luptau să iasă. Boul lăsase locul de la tribună liber, dar o proastă se apropia de microfon cu eleganța unei funcționare supraponderale care se pregătește să-ți închidă în nas ferestruica ghișeului.

Dacă tăcea și acuma murea. Asta a început prin a bea apă. Probabil că se pregătea de o serie de pupături în cur care nu putea fi întreruptă doar că ți s-au uscat buzele.

Și umflata avea vorbele la ea. Întorcea fundul lăudat pe toate părțile, ca pe un făt la ecografie. Nimic nu a scăpat nelins de o limbă groasă de laude…

Nu mai rezista. Orice s-ar întâmpla trebuia să vorbească. Situația nu mai putea continua. Dădu jos căștile și se ridică, având și mâna dreaptă îndreptată-n sus.

Balena tăcu, privindu-l ca pe un gândac care face tumbe-n mijlocul bucătăriei. Dacă femeia ar fi avut un papuc în mână…

-Da, domnule Popescu, vreți să spuneți ceva?

Acum era momentul. Nu se putea opri la jumătate. Își drese puțin vocea și se uită la cei din prezidiu. Se simțea ca un rahat care se uită-n ochii apei care urmează să-l înece în canal. Până la urmă ce-o să fie? Trebuia să spună ce are pe suflet. Fie ce-o fi! La dracu’ cu toți pupincuriștii ăștia!

-Da, doamnă directoare, am ceva de spus! Pentru că nu mai rezist! Pot merge până la baie?

PS Mai vizibili din punct de vedere artistic, adversarii războiului din Vietnam au făcut și legea în materie de cum a rămas conflictul de la sfârșitul anilor 60’ în memoria colectivă, dar au existat și voci ale unui mesaj contrar celui devenit ”oficial”, mai ales după demisia lui Richard Nixon. Una dintre aceste voci e a lui Merle Haggard, una dintre legendele muzicii country rebel, care a avut o viziune diferită, arătând că nu numai hipioții scăldați de iubire și LSD se opun unui război nedrept, dar și urmașii coloniștilor învățați de mici să doarmă cu o flintă sub pat. Melodia The Fightin’ Side of Me a fost lansată în 1970 și a avut imediat succes atât la public cât și la critici. Și astăzi este considerată de unii ca fiind un imn al cowboy-ului modern.

A deschis ușa dulapului de fier masiv. Zgomotul ascuțit al yalei l-a făcut să tresară. ”Mă aude cineva?” gândi. A lăsat ușa întredeschisă și s-a apropiat de birou. Calculatorul era deschis pe un blog oarecare. Nu mai avea nervi să deschidă youtube. Profită de cursorul aflat în căsuța de căutare, tastă repede ”muzica” și urmări cu mouse-ul ce postări s-au afișat. A dat pe prima. ”Pe cine interesează ce muzică se aude? Important e  să acopere…”

Rapsodia română (George Enescu) – dirijor Sergiu Celibidache

Dădu boxele mai tare. Era semnul convenit cu restul casei că are treabă, că nu vrea să fie deranjat. Se întoarse spre fișet. În spatele huselor kaki era o cutie de plastic. O trase afară. Ca pe ceva fragil o purtă pe brațe până la birou. O deschise. Niciodată nu ar fi combinat maronul cu argintiul. Poate cu auriu… Dar acum mergeau perfect.

Mânerul din lemn era plăcut la atingere. Părea mâna unui prieten. Când îl strângeai, părea că-ți răspunde. Apoi era oțelul, argintiu, rece, calm. Niciun milimetru de ornament inutil, totul era doar eficiență.

Luă șase cartușe din cutie. A rabatat butoiașul și l-a umplut. Era și mai plăcută la atingere. O cântări în palmă. Apoi o balansă pe arătător, simțind că o stăpânește perfect.

O lăsă pe masă și duse cutia la loc în dulap. A închis ușa, ca și cum îi era frică să nu se întoarcă la locul ei, înainte de aș fi terminat treaba.

Melodia s-a terminat. Se auzeau pași. Apoi o bătaie la ușă. Grăbit, băgă arma în buzunar. Știa cine e la ușă, poate sperase să mai întârzie, dar…

-Intră! A spus și s-a îndreptat să-i întâmpine pe cei doi vizitatori.

PS Melodia am selectat-o de AICI

El stă pe canapea. Vrea să pară nepăsător, trage din țigară ca și cum în mica flacără era esența vieții, dar ochii îl trădau. Privirea îi era neclară sub perdeaua lacrimilor de furie. Ea a venit dinspre dressing cu un braț de haine. Le aruncă în mijlocul camerei și spuse:

-Astea toate le iau. Nici n-ai ce dracu să faci cu ele!

-Ia tot ce vrei. Numai pleacă odată!

Ochii ei ardeau ca miezul Pământului. Căuta ceva să zdrobească.

-Tu poți păstra ăsta!

Arăta spre combina audio.

-Oricum nu mai suport muzica ta!

Kid Rock & Sheryl Crow – Picture

-Poți să iei și bijuteriile!

-Să ții mașina. Din mobilă o să iau câte ceva.

-Ia ce vrei, ți-am zis, oricum schimb totul la o zi după ce nu te mai văd.

-Să te schimbi pe tine, mai bine, dacă vrei să mai găsești vreo proastă să stea cu tine!

-Lasă, grija asta s-o ai tu…

-Păi am, pentru că… lăsă să cadă pe jos al treilea braț de haine pe care-l căra.

El era deja ridicat și a făcut un pas spre ea. Îi stătea bine furioasă. S-a oprit și ea din aruncat cu lucruri. Îi stătea bine furios.

Târziu, în noapte, l-a trezit un foșnet. S-a mișcat. Puținele ore de somn nu alungaseră oboseala plăcută a unei explozii de iubire. Adormi privind-o cum, pe tăcute, acoperită în grabă doar cu un tricou mai vechi de-al lui, îți aranja hainele înapoi în dulap.

PS După mine e una dintre cele mai bune piese coutry rock, deși succesul nu a fost chiar așa de mare. A fost în Top 10 Singles al Billboard, atât la secțiunea de country music, cât și la pop-general, dar au existat prea multe ”ezitări legale” la difuzarea sa pe posturile de radio sau tv.

Picture este un duet compus și interpretat în versiunea originală de Sheryl Crow și Kid Rock, pentru albumul, din 2002, Cocky, al rebelului din Detroit.  Imediat au apărut probleme pentru că deținătorul ”mărcii” Sheryl Crow nu și-a dat acceptul pentru transformarea înregistrării într-un single și videoclip. Povestea e bizară pentru că piesa este aproape imediat înregistrată cu o altă solistă, Allison Moorer, semnatară a unui contract cu exact aceeași companie ce o impresaria și pe Crow! În timp ce versiunea cu Moorer era promovată pe bani grei, cea cu Sheryl devenea hit în undergorund.

În spatele acestei neînțelegeri de afaceri mai stă una, sentimentală, care a împiedicat piesa de la a fi promovată cum trebuie. În 2002, Kid Rock se însura cu visul oricărui bărbat, Pamela Anderson. Deși avea lumea la picioare, diva Playboy era geloasă, iar obiectul geloziei nu era nimeni alta decât solista din versiunea originală. Așa se explică de ce Kid și Crow nu au apărut împreună pe scenă timp de 8 ani, decât o singură dată, în 2003! În 2010, la 4 ani după ce fiecare divorțase, ei au interpretat câteva duete pentru lansarea albumului Born Free, al lui Kid Rock.

Întotdeauna m-am întrebat ce-i mână pe unii atunci când aleg ce cadou să-mi dea. Adică știi că e ziua lui Alecu, de exemplu, și ești convins că nu te poți duce la el cu mâna-n fund așa că o „agăți” de ceva care să fie destul de mare ca să nu mai încapă în orificiul natural indicat de zicală.

Prima categorie de cadouri e formată din cele „reciclabile”. Le știți, fiecare are acasă un loc unde ține darurile menite unui etern circuit prin case, dar niciodată folosite la ceva anume.

E vaza roșie, suportul de candele, ornamentul din lemn pentru perete, sticla veșnic sigilată, icoana pe lemn, parfumul cândva la modă… lucruri care stau cuminți, în ambalajele originale, în orice dulap, așteptând cuminți ziua când vei spune „Nu pot merge la ăla cu mâna-n fund, avem ceva prin casă ce poate fi dus?” E de notat că multe din aceste cadouri de profesie au ambalaje parcă menite să reziste la cât mai multe festivități.

Sigur, ele trebuie să respecte niște reguli. Prima e să nu-l duci tocmai celui care ți l-a dăruit. A doua e că, dacă știi că omul care ți l-a dăruit e de față când dai darul mai departe, e bine să ai pregătită fraza: „Vai, așa mult m-am bucurat când mi-ai adus o vaza ca asta că mi-am dorit să-i iau una la fel și prietenului nostru!” Nu o crede nimeni, dar are măcar utilitatea unui „Scuze” după ce te-ai trezit că râgâi la o masă simandicoasă… Oricum, ideal ar fi ca darurile de dat mai departe să le depozitezi cu bilețele cu mențiunea datei la care l-ai primit și numele celui care l-a adus. Biletul trebuie pus la vedere ca să nu-l împachetezi.

Apoi e cadoul personalizat. „Vine ziua lui Alecu. Mai sunt 3 zile. Ai idee ce-i putem lua?” O cană cu fața lui, un tricou cu o poză cu el, un pad cu un citat favorit, o copertă de cd cu el dând mâna cu vreun cântăreț mort de ani buni…

Astea nu le poți da mai departe, practic dulapul unde vor sta trebuie să fie distinct de cel unde sunt ascunse cele „reciclabile”.

Pe o treaptă superioară sunt cadourile speciale. Știi ce-i place, ce vrea, ce caută sau ce-i lipsește. Dar și aici am câteva nedumeriri. Știi, de exemplu, că respectivul colecționează brichete, dar cum alegi modelul. Probabil la mine de vină e fața pentru că majoritatea aleg brichete pictate cu capete de morți, mărci de băutură, siluete de femei goale. Sau îi plac armele… și mai e și fumător… gata, bricheta chinezească în formă de armă. Chiar, știți pe cineva care aprinde țigara cu o țeavă de tun? Eu nu. Deși… am dăruit de câteva ori brichete din astea.

Lucrul de care are nevoie… aici simți complicitatea celor care stau cu tine. Care e șansa ca un tip cu care nu vorbești decât de sărbători să îți aducă exact aparatul de ras la care ai deja rezervele? Sau mixerul de cafea ce abia s-a stricat? Cel care-ți face astfel de cadouri, „dictate” de cei din casa ta, au întotdeauna un zâmbet tâmp, puțin iritat când îți spun: „Sper că îți place, știu că-ți  trebuia!”. „Știu” ăsta sună ca o bătaie de obraz!

Poți scrie cărți despre daruri, dar ce mă frământă pe mine este ce a avut Ea în cap când mi-a dat melodia asta:

Tom Jones & Jools Holland – Life’s Too Short ( To Be With You)

PS În 2004, solistul Tom Jones și pianistul Jools Holland lansează un best seller, un album în care „se joacă” pe ritmuri de rock’n’roll, jazz, RB  sau country. Vânzările au fost pe măsură, unul dintre single-urile cu difuzări record la radio fiind Life’s Too Short ( To Be With You). Ca o curiozitate a acestei piese, muzica e scrisă de frumoasa Sam Brown, devenită celebră după 1986, cu piesa Stop.

O aveți aici:

Sam Brown – Stop