Category Archives: Texte de vineri

Nu era nici pe departe cea mai frumoasă scenă din muzeul figurilor de ceară, dar era singura care avea în față o bancă. Și îl dureau picioarele de cât umblase printre VIP-uri de tot felul, înghețate ca și cum, înainte de primi recunoașterea eternă a urmașilor, primiseră și o privire gratuită direct în ochii Meduzei mitologice. De la salonul cu statuia lui Frank Sinatra se auzea muzică. Nu mergea de loc cu noul cadru, dar asta era.

Frank Sinatra – Love and Marriage

Așezată pe marginea patului, despletită și îmbrăcată sumar, o prințesă părea surprinsă exact când soțul ei se întorcea din vreo cruciadă. El, încă îmbrăcat în armură, cu un paloș greu la brâu, părea că mai are pași mulți până să ajungă să deschidă centura de castitate a femeii.

Tocmai își imagina pașii următori ai reîntâlnirii celor doi când lângă el se așeză o femeie. Părea și ea obosită, dar pe fața ei nu era strop de plictiseală.

-Of, cred că el a venit pe un cal alb… spuse ea, vorbind mai mult pentru sine, privind visătoare scena din față.

-Dacă da, cred că e deja salam bietul animal. L-o fi strivit cu tona de fier de pe el… răspunse el, ca și cum remarca anterioară îi era adresată.

-Dacă bietul animal a murit e pentru că a alergat să ajungă mai repede la ea, privește-i mâna întinsă spre ea!

-Domnișoară, pare că vrea să-i dea o palmă! Poate că intrând a văzut vreun paj sărind de la geamul dormitorului princiar.

-Uită-te la ochii ei… câtă dorință…

-Ochii femeilor spun mereu altceva decât gura lumii! Nu vezi că el are mâna pe paloș, dacă era iubire sau dor… pe altceva ținea el mână!

-Domnule, nu înțelegi nimic! Nu vezi din atitudinea ei că e doborâtă de bucurie?

-Poate stă așa, mai departe, că nu vrea să fie pe aproape dacă-și scoate el armura după un an de stat în ea!

-Locul dumitale nu este aici! Femeia era deja furioasă, Se ridicase.

-Știu, dar în camera cu Pamela Anderson nu era bancă.

PS Love and Marriage este una dintre cele mai cunoscute piese a lui Frank ”The Voice” Sinatra deși la lansare, în 1955, a fost eclipsată de alte hituri ale solistului. Dar în 1987 este aleasă de producătorii serialului Married with children, celebra Familie Bundy, ca melodie de generic. Din acel moment a devenit cea mai difuzată piesă a lui Sinatra pe posturile de televiziune, sitcom-ul fiind în topul celor mai mari succese de televiziune din toate timpurile.

Cu pașii încă grei de somnul nopții intră în bucătărie. Cafeaua se răcea cuminte pe masă, pachetul de țigări, bricheta favorită așezată peste el, toate erau la locul lor. Nu avea chef de știri, așa că alese muzica.

Engelbert Humperdinck – Release Me

După primul fum și prima gură de cafea, ochii i s-au limpezit destul ca să vadă lipită pe frigider o foaie A4, îndoită. Era toată scrisă de mână. Brusc își aminti de discuția avută aseară. Țipetele de la sfârșit, așteptarea somnului care întârzia, așezați în pat spate în spate, dar de aici până la o scrisoare lăsată pe frigider…

Atât de gravă, de definitivă să fi fost cearta de ieri? Luă hârtia și începu să citească.

Dragul meu,

Sunt zorii, zorii unei zile ce va fi întunecată de cuvintele aruncate ieri de fiecare dintre noi. Adevărul e că nu te mai suport. Se pare că nici tu pe mine…

”Doamne, dar eu te iubesc, proasto! Ce ai făcut?”

Mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu felul nebunesc în care te iubeam atunci când pentru prima oară m-a deranjat că stai dimineața 3 ore la cafea. Aveam ceva de făcut în bucătărie…

”Păi, de ce nu mi-ai spus? Ce treabă puteai avea tu în bucătărie? Era oja acolo?”

Nici tu nu mă mai iubești. În ultima lună am vorbit mai mult despre cămășile necălcate decât despre muzică și poezie. Seara, pui căștile pe urechi și vezi filme pe notebook…

”Aha, și ce trebuia să fac, să mă uit la imbecilitățile tale languroase?”

Eu nu strâng hainele, tu nu schimbi becuri, eu nu calc, tu nu vrei să repari flotorul, eu nu fac patul dimineața, tu nu mergi la piață, eu nu… Când am început să observăm toate astea la celălalt?

”Când era să cad prima oară călcând pe un pantof din mijlocul casei, atunci am observat!”

Nu mai am putere să suport scandalurile. Ne certăm din nimic și ajungem să spunem lucruri greu de reparat. Le regret aproape imediat după ce le spun. Știu că și tu, dar ele rămân spuse. Și dacă furia e ca vinul? Dacă te face să rostești adevăruri?

”Eh, nu mai suporți? Tu, tu și iarăși tu! Nimeni altcineva nu contează!”

Așa că astăzi am luat o decizie. Da, o iau singură, fără să te întreb, fie și măcar pentru că știu cât te enervează asta…

”M-a părăsit! Boul de mine! Ne descărcam și noi, dă-le dracului de haine, puteai să le lași și peste ale mele!” Lăsă scrisoarea din mână, fiindu-i parcă frică de continuare. Luă o gură de cafea și își aprinse o nouă țigară. După ceva timp întoarse foaia și citi:

De astăzi nu îți voi mai reproșa nimic și voi încerca să nu te bag în seamă când o să bodogăni prin casă. Nu știu cât voi rezista sau cât o să poți tu să te cerți singur…

Nu mai citi restul. Nu-l mai interesa. Lăsase cafeaua pe masă, țigara fumegândă în scrumieră și se uita la spoturile din sufragerie. Cum s-o schimba becul ăsta afurisit?

PS Hitul Release Me, scris în 1946 de Edie Miller, nu și-a găsit nici un interpret până-n 1953. Pur și simplu toți soliștii ofertați să o cânte spuneau că piesa nu are potențial! Până la urmă, Miller o înregistrează el. E ascultată de Ray Price și devine hit în lumea country.

Până la un succes mondial, melodia mai avea câțiva pași. Îi va face în versiunea lui Engelbert Humperdinck. Acesta, la începutul carierei, nici nu avea o lună de când își alesese pseudonimul inspirat din Hansel și Gretel, primise șansa de a-i ține locul unui prezentator tv. La sfârșitul primei emisiuni a cântat bătrâna baladă country și… o săptămână mai târziu detrona Beatles din topurile britanice!

Țigară electronică, portocale siciliene din Tunisia, varză de Bruxelles grecească, pistol cu bile, salam de Sibiu din Târgoviște, brânză cremă Făgăraș de la Dorna, femeie gonflabilă, întânire pe Internet, marțișor cu inimioare de Sfântul Valentin, Zippo chinezesc, Chevrolet unguresc, Renault românesc, Ronson de plastic, filmul Iancu Zapciul dublat în maghiară… și…

The Beatles – Love Me Do

Unele lucruri nu pot fi copiate niciodată!

PS Pe 5 octombrie 1962, acum exact 50 de ani, patru tineri lansau primul lor single. Fața A: Love Me Do. Fața B: PS I Love You. Nu au avut deloc succes, dar, peste ani, ambele piese sunt amintite în  istoria muzicii moderne! Solo=ul la muzicuță, chitarele folosite ”ușor” ca în country, mai multe elemente au făcut ca melodiile mamă și tată ale stitului beat să prindă la început mai bine în America decât în țara de baștină a Beatles-ilor, Marea Britanie.

De la ușa restaurantului i-a preluat cineva:

-Aveți rezervare?

-Sper că ai făcut rezervare, spuse ea, uitându-se la el ca și cum intrase în cârciumă descheiat la șliț.

-Evident, verificați, trebuie să fie pe numele de Alecu.

-Normal, rezervare pe poreclă… În timp ce ea comenta, chelnerul îi conducea spre masa lor. Când au trecut pe lângă el, violonistul localului îi salută cu o mișcare ușoară din cap și apoi lăsă sunetul să le ureze ”Bine ați venit!”

Nicușor Predescu – Căruța Poștei ( Grigoraș Dinicu)

-E perfect aici, spuse el către chelner…

-E prea aproape de orchestră! Nu ne vom auzi, i-o reteză ea.

Stăteau la altă masă, departe de muzică, citeau meniurile.

-Vă aduc ceva de băut până vă hotărâți?

-Da, aș vrea o tărie. Aveți palinca sau țuica voastră?

-Spuneai că ieșim să bem must! Privirea ei, aruncată peste marginea de sus a meniului, nu lăsa loc de negocieri.

-Must, adu-ne o carafă de must, te rog. Iartă-mă, draga mea, uitasem.

Licoarea aproape înghețată făcea broboane în pahare. Chelnerul aștepta din nou comanda de mâncare.

-Venind spre masă, am văzut la cineva un antricot de vită făcut pe piatră… Îmi recomanzi și mie?

-Dragă – interveni ea, cu un ton amabil – nu ai apucat să citești tot meniul. Au și piept de pui la grătar. Adu-i piept de pui, te rog, spuse ea înspre chelner.

-Da, adu-mi, dar cu o porție dublă de cartofi prăjiți, îndrăzni el.

-Merge mai bine cu piure… Nu?

-Da, piure de cartofi și… o salată de murături.

-Dragul meu, e destul de acidulat mustul. Să nu ai arsuri. Aveți rucola? Îi place foarte mult, spuse ea chelnerului.

Comandă și ea o salată care arăta ca fundul unui coș de gunoi din bucătăria unui local de lux. Mâncau. Deodată ea spune:

-Of, ador serile când faci tot ce vrei. Ai farmec precum un copil lăsat să se joace în noroi deși e îmbrăcat cu hainele de duminică…

Mestecând carnea insipidă, el a înțeles mica problemă ridicată de titlul acestei schițe…

PS Nu cred că sunt clădiri în Capitală care să poarte peste ani parfumul vechiului București așa cum o fac bătrânele înregistrări ale violonistului Nicușor Predescu. Desprins din fotografiile sepia ale meselor de la restaurantul Cina, Predescu a reușit să ducă farmecul marii boeme bucureștene dincolo de perioada când ea a existat.

Am ales o piesă din norul de aur al muzicii românești, Căruța Poștei, compusă de un alt mare nume, Grigoraș Dinicu, lăutarul care a ”instruit” Europa și America privind sunetul românesc.

Mai erau doar câteva minute până la pauza de prânz. Colegul lui era nerăbdător, se juca la telecomanda televizorului și a dat din întâmplare și peste asta:

Ioana Radu – Leliță Ioană

A lăsat doar două secunde pe postul ăla și a schimbat din nou, dar lui  melodia îi suna în continuare-n minte, ca și cum ultimii stropi de chef de muncă petreceau cu lăutarii în capul lui. Și cum pe geam vedea ploaia groasă cum se infiltrează sub covoorul de frunze moarte, gândul îi zbură la must și la pastramă.

Dar ce fel de pastramă? Ah, primul fel era din aceea neafumată, crudă precum carnea de pe coapsele unei fecioare.  Spălată-n vin ca-n vorbe de dragoste, sprijinită pe cartofi ca pe perne de puf și lăsată-n cuptor până prinde bronz de vară…  îi  lăsa gura apă.

Dar la fel de bine putea fi din cea ciobănească, uscată-n vânt și afumată apoi în fum de creangă de cireș. Nu avea nevoie de mult pentru a oferi tot ce e mai bun, asemenea unei femei în floarea vârstei, doar o mângâiere cu palmele unse cu usturoi și apoi lăsată pe grătar cât se fierbe o mămăligă grea ca o plapumă de lână sub care să-ți ascunzi împlinirea dorințelor. Îi era deja rău de foame!

Mmm, și pastramă arăbească ar fi mers, crudă, mândră de mirosul ei natural, de oaie, abia ascuns sub mirodeniile exotice. Tăiată în felii subțiri și scurte, arsă-n tigaie și stinsă cu un strop din zeama primelor gogonele puse la murat la sfârșitul verii… Îi căuta gustul printr-o haină din lipie, exact cum ghicești formele feminine sub abaya groasă…

Tot visând a ajuns la restaurant. I-a venit rândul și a comandat:

-Un ”dubliciz”, o porție mare de cartofi și o cola light! Dar repede că mor de foame…

PS George Enescu spunea că și-ar dori pentru vioara sa o voce ca a ei, a avut lumea la picioare, și-a văzut viața în paginile istoriei muzicii est-europene, dar a murit în neagră singurătate. Ioana Radu a fost una dintre marile voci ale României, iar geamparaua Leliță Ioană are în interpretarea ei – și orchestrația lui Nicușor Predescu – ritmul pașilor femeilor dintr-o Dobroge arhaică, zdrobind sub tălpi boabele strugurilor asiatici aduși la noi de migratori sălbatici și savoarea vinurilor tulcene, dulci și totuși tari…

Farmecul toamnei este inegalabil!

Totul părea la fel ca ieri și totuși ceva parcă nu se lega. Același parc, aleea era neschimbată, banca… până și melodia din căști era cea de ieri.

Joe Cocker – You Can Leave Your Hat On

Dădu mai tare, până când sunetele deveniră un zid între restul lumii și scena pe care urma să se desfășoare un spectacol doar pentru el. De ceva timp își descoperise o mică distracție, un joc la granița dintre pervers și infantil, care ținea doar câteva minute, un respiro de imaginație între plictiseala drumului zilnic dinspre serviciu și lipsa de provocare de acasă.

Îl descoperise din întâmplare. Într-o zi, doborât de căldură, făcu un popas pe o bancă din parcul pe care-l străbătea zilnic de două ori, fără să-i acorde mai multă atenție decât zidurilor pe lângă care trecea dinspre și spre casă.

Descoperi întâi că frunzele unui copac umbreau banca. Îl odihnea. Apoi a observat o fată care hrănea în alee porumbeii. Avea o bucată de pâine, o fărâma în mâini și le arunca. Păsările se înghesuiau la picioarele ei, așa cum probabil făceau oamenii din vechime la soclul statuii vreunei zeițe.

A mai văzut ceva în acea zi. Soarele era dincolo de fată și razele puternice străbăteau pânza rochiei de vară. O deșirau, transformând-o dintr-un paravan gros în fire transparente de ceață. Vedea prin ea fiecare linie a corpului zeității porumbeilor. Amiază după amiază, liniile hrănitoare ale fetei îl transformaseră și pe el într-un adept tăcut al noii religii a păsărilor…

Dar acum era ceva nou. Nou și totodată rău prevestitor. Soarele ajungea la el. Nu mai era obositor, ci, dimpotrivă, blând. Ridică privirea și observă că putea vedea crengile copacului, dezgolite de frunze. Atunci își dădu seama că la picioare avea un covor deprimant, roș-gălbui.

Veni fata, așa cum făcea în fiecare zi. Pâinea se fărâma în palma ei. Porumbeii săreau printre picioarele ei dar…

Rochia ei de azi era mai groasă. Cădea drept pe lângă corp, ca un sicriu pentru forme. Soarele, slăbit și el după efortul de peste vară, nu mai răzbătea prin țesătură. Producea doar o umbră, ca toate celelalte…

S-a ridicat de pe bancă. Începuse și lui să-i fie răcoare. Grăbi pasul spre casă, gândind ” cine are nevoie de o nouă religie? Și încă una a păsărilor…”

PS Nouă săptămâni și jumătate de Adrian Lyne a fost considerat mulți ani drept unul dintre cele mai incitante filme din lume. Erotism din nimicurile care ne înconjoară banale este cheia succesului secvențelor de amor furat dintre Kim Basinger și Mickey Rourke. Scena de striptease, filmată, ca întreg filmul, în 1984, dar nedifuzată până-n 1986, se desfășoară pe un cântec vechi, lipsit de orice apreciere pozitivă până atunci deși fusese lansat încă din 1972.

Piesa You Can Leave Your Hat On vorbește tocmai de erotismul de zi cu zi, de improvizație în iubire și, mai ales, dă o rețetă ușor de împlinit de oricine… A fost compusă de Randy Newman, un compozitor de Oscar și Grammy, dar această melodie nu a prins la început, chiar dacă a fost cântată de regina Etta Jones.

Chiar și pentru Joe Cocker nu părea a deveni un hit, după ce a înregistrat-o pentru albumul Cocker, care ar fi trebuit să marcheze maturizarea lui după anii nebuni de tip Woodstock.

După difuzarea în film, piesa a devenit un monument al sugestivității. Se spune că nu există niciun club de striptease din lume în care acest cântec să nu fi fost interpretat măcar o dată!

Iată versiunea care a devenit celebră:

-Bună ziua!

-Sărut mâna, domnișoară!! Cu ce vă pot fi de folos?

-Sun în legătură cu anunțul. Mai e valabil?

-Sigur. Sunteți interesată?

-Da, dar vreau să știu mai multe amănunte. De exemplu ce am de făcut?

-Păi… nimic.

-Cum așa?

-Stăm așa. Eu mă uit la dumneavoastră, pun ceva muzică…

-Cum e cea din fundal?

-Da, pot să o dau mai tare?

Creedence Clearwater Revival – Proud Mary

-Sigur, numai să ne auzim…

-Și eu mă uit la ochii dumneavoastră și scriu ”ochii tăi sclipesc în noapte ca ai unei fiare ai cărei colți tânjesc după suflete”. Înțelegeți? Nu e greu.

-Da, nu pare dificil. Dar dacă, să zicem, deși vă asigur că nu e așa, am ochii urâți, spălăciți?

-Ah, păi nu ne înțelegem așa! Mai bine ne întâlnim înainte de a stabili ceva!

-În anunț nu spunea nimic despre…

-Păi nu, dar cine a văzut muză urâtă!

-Frumusețea e o chestie subiectivă…

-Subiectivă sau obiectivă, frumusețea în primul rând trebuie să fie!

-Sună discriminatoriu!

Deja vorbea singură. El închisese. Se uita la calculatorul cu un document nou deschis. Nu scrisese nimic. Parcă și tastaturii îi era dor de muza lui. Poate vede anunțul și sună…

PS Proud Mary, compusă în 1969 de John Fogerty, este fără îndoială cel mai mare succes a trupei de southern rock Creedende Clearwater Revival, dar și cea mai frumoasă transformare a unei muze banale – dacă se poate spune așa despre o sursă de inspirație – într-o navă maiestuoasă care taie valurile legendarului Mississippi, lovind calmă apa cu zbaturile mai puternice decât o stâncă.

Când au compus piesa, cei de la Creedence nu văzuseră niciodată un vas de croazieră pe fluviu, de abia încercau să răzbată în muzică. Repetițile le făceau într-o bodegă unde la mese servea o lungană poreclită de cheflii ”Mândra Mary”! Prin ce secret divin al creației artistice a ajuns porecla fetei navă? Arta, arta pură schimbă imaginea și percepția asupra oricărui lucru, fie el frumos sau urât în realitate.

Cert este că în martie 1969 – pentru apropiați mărturisesc că data asta face ca melodia să fie una dintre favoritele mele – piesa ajunge direct pe locul al doilea în topul Billboard și se înregistrează un număr record de cover-uri, 35 în primul an! Cea mai cunoscută reinterpretare este a soților Ike și Tina Turner.

Proud Mary – Tina Turner

A împins din față farfuria de sarmale. Bune! Nu nemaipomenite, dar bune… Ar fi râgâit, dar parcă aerul din stomac i se oprea în harnașamentul de haine noi pe care-l purta. Poate dacă ar fi început muzica…

A început, dar bărbatul din fața lui, vizibil la fel de deranjat de strânsoarea hainelor nepurtate, parcă și-a lipit ochii de gura lui. O fi pe invers de se holbează așa? Nu pare, cel puțin nu după femeia care-l însoțea, o pițipoancă care parcă avea înscris un cod de bare pe fiecare petec de piele. Orchestra cânta un cover…

Încercă și – culmea! – reuși, în ciuda larmei, să-și amintească originalul.

Frank & Nancy Sinatra – Something Stupid

Bărbatul din fața lui se holba în continuare. Încerca să-i spună ceva sau căuta cu limba prin gură resturi de sarma? Era prea gălăgie ca să-și dea seama. Femeia lui și nevastă-sa plecaseră de la masă de vreun sfert de oră. ”Ca fetele!” Farfuriile lor cu sarmale zăceau neatinse. O fi de bonton să tragă una dintre ele în fața lui și să o guste?

Se holbă și el la bărbatul de la masă. Ceasul… ori e asfaltator ori politician. Tabachera… un neam prost. Cravata… luată la reduceri odată cu cămașa. Costumul… de-a gata…

Deodată tipul mișcă mâna spre farfuria uitată în fața însoțitoarei lui. Oare avea același gând? Dacă da, reevalua tabachera. Mâna se opri… Aha, ți-e frică de mine! Ca să-i dea un semn, mișcă și el mâna spre farfuria nevesti-sii. Un zâmbet înflori pe fața tipului. Mâna lui avea un mic avans. Recuperabil, printr-o mișcare puțin mai bruscă…

Câteva secunde mai târziu aveau fiecare în față farfuriile femeilor și înfulecau… Căutând din ochi smântâna văzu din nou tabachera… hai că nu e chiar așa de urâtă!

PS Piesa Something Stupid este un hit easylistening ( muzică ușoară) scrisă de Carson Parks și înregistrată împreună cu fiica sa, Gaile Foote. A fost singurul său succes ca autor, deși a scris și cântat timp de 40 de ani. Piesa, cuprinsă pe un album de country-folk i-a atras atenția lui Frank Sinatra. A înregistrat-o în 1967, împreună cu fiica sa, Nancy Sinatra. Datorită acestor două interpretări, deși este o melodie de dragoste, piesa a devenit un fel de simbol al iubirii tată-fiică, la multe nunți fiind dansul pe care tatăl își conduce fata pe ring.

Un cover bun al piesei am găsit cu Călin Geambașu și regretata Mălina Olinescu:

A închis calculatorul, dar imaginile nu-i dădeau pace. Mailuri, tabele, cifre…. toate au rămas în fața lui ca și cum curentul circula încă prin măruntaiele aparatului.

Pățea des asta. Aproape zilnic. Dura puțin până ce nervii și mintea se obișnuiau cu ideea că se încheia programul cotidian. De obicei, cifrele care nu-i dădeau pace se estompau dacă strângea ochii până când, paradoxal, durerea din pleoape îl detensiona. Atunci, în spatele textelor neclare din mailurile de peste zi, întrezărea sufrageria. Televizorul pornit. Putea să se întoarcă atât cât să vadă că e mișcare în bucătărie, să simtă chiar aroma celei mai liniștitoare mese…

Dar acum nu funcționa. Textele inutile se amestecau, lăsau ceva să se întrezărească-n spatele lor, dar nu era locul cald și primitor. Culorile se topeau și rămânea doar galben și albastru, despărțite de o graniță subțire de alb, ce venea și pleca… Valuri.

A strâns ochii și mai tare, sufrageria și aroma din bucătărie întârziau, valul părea că le spală. Odată cu apa sărată pleca și confuzia încheierii unei zile grele.

Telefonul. Telefonul vibră întâi și apoi a început să cânte.

Joe Dassin – L’Ete Indien

A lăsat câteva secunde ca ringtone-ul ales pentru acea săptămână  să curețe încăperea de fantasme și apoi a răspuns.

-Bună! Eu am terminat, tu?

-Acuma. Tocmai ce am închis calculatorul.

-Auzi? Azi n-am chef să gătesc nimic. Ce zici dacă mâncăm ceva pe malul mării? Dacă se face prea târziu poate rămânem peste noapte. M? Cum sună?

Convorbirea se terminase de ceva timp. Când ieșea din birou s-a întors spre calculatorul închis și i-a zis:

-Ghicești în cărți?

A ieșit flueirând.

PS Vara indiană este perioada de sfârșit a verii, când primul val de frig trece iar soarele ne mai desfată puțin, înainte de implacabila iarnă. Fenomenul – o perioadă de nostalgii odihnitoare după zbuciumul verii – e descris deopotrivă de expresia americană  ”vara indienilor” dar și de francezi, care o numesc ”vara bătrânilor”.

Melodia cu același nume – transformată în hit internațional de simbolul romantismului anilor ’70, Joe Dassin – a fost scrisă de unul dintre cei mai de succes muzicieni italieni, Toto Cutugno… doar că acțiunea e mutată pe coastele Africii.

Așa că un italian a scris o poveste africană, folosind o expresie americană care descrie un fenomen cunoscut în Franța, interpretată de un franco-american, fiul unei violoniste de origine maghiară… cosmopolitană poveste, nu?

Kenny Rogers – Lucille

Puține melodii se dizolvau mai bine în fumul gros din bar și în murmurul vocilor ce-și șopteau micile banalități care fac o seară plăcută. Am văzut-o ca pe o nălucă ascunsă de ceață. Am urmărit-o, mai mult cu mintea decât cu privirea, o Venus din Milo în miniatură, dar cu mânile făcute căuș pe un pahar în care era un lichid ce părea destul de tare ca să o facă să ridice ochii din masă și să mă vadă. S-a ridicat și a venit spre mine.

-Bună! Mi-a zis când a ajuns în dreptul mesei mele.

-Curios, „bună” e singurul cuvânt care-mi venea și mie în minte când te priveam venind încoace…

M-a radiografiat cu o mustrare, dar s-a așezat lângă mine. Parfumul ei…

Parfumul îl aveam în nări când am intrat în micul ei apartament. M-a pironit pe canapea și s-a dus să aducă două pahare din bucătărie. Am dat drumul la televizor. Speram să găsesc un post de muzică. În loc de asta…

-Te uiți tu la ăștia? Am întrebat-o puțin iritat. Pe ecran se certau unii.

-Da! E singurul post la care mă uit. Era în ușă, cu paharele în mână. Ceilalți mă enervează, mint!

-Care ceilalți? Păi ăștia mint ca să ascundă lovitura de stat…

Eram în stradă de câteva minute bune și încă nu-mi revenisem. Pe mână simțeam ca o arsură atingerea mâinii ei când m-a scos din casă, în urechi îmi răsuna ușa trântită, dar în nări aveam încă parfumul ei…

PS Lucille, înregistrată de Kenny Rogers în 1977, este cel mai mare hit al unui compozitor, Roger Bowling, cu un destin tragic. A ajuns scriitor de melodii country & western dintr-o întâmplare, mânat de lipsurile financiare. În 1974, la doar 30 de ani,  compunea deja pentru interpreți de marcă ai genului, dar nu reușise încă să producă un succes major. În 1977, era din nou în pană financiară, dar a câștigat 4000 de dolari la un meci de poker cu un producător care nu avea banii pentru că trebuia să se… însoare. În locul banilor, i-a oferit un contract pentru mai multe piese, în colaborare cu Hal Bynum.

Au urmat mai multe hituri, dar niciunul de primele locuri ale topuri de specialitate. Au scris și Lucille, povestea unui bărbat care agață într-un bar o femeie al cărei soț proaspăt părăsit își face apariția în cârciumă și începe să plângă… Tipic country classic. Depresiv, chiar…

Piesa e refuzată de mai mulți soliști mari, dar o cere Kenny Rogers, care abia încerca să înceapă o carieră solo după ce părăsise trupa First Edition. În același an, piesa câștigă premiul pentru cea mai bună melodie, stă 23 de săptămâni în topuri și devine un evergreen al genului.

În 1982, măcinat de cancer, Bowling se sinucide.