Category Archives: Texte de vineri

La început a crezut că lipsea muzica. Așa că s-a ridicat, a pus cd-ul în aparat și a așteptat până ce acordurile au umplut pereții precum heroina din venele cowboy-ului ce se văicărea.

Dwight Yoakam – Carmelita

S-a așezat din nou în fotoliul menit leneviei și a savurat. Și totuși ceva lipsea!

A spus că o cafea era ce lipsea și s-a dus în bucătărie. A privit în ibric până ce caimacul s-a adunat deasupra, ca și cum era sufletul zațului sacrificat în numele unei religii ce încă nu are nume.

Cu ceașca pe măsuța de alături, inspira cu nesaț aroma sud americană. Gustă. Era perfectă, mângâia gura precum un sărut. Și totuși ceva lipsea!

A crezut că trebuia ceva dulce care să spele după fiecare înghițitură de cafea amăreala ce amintea de mohoreala de după o noapte de păcat. A stors două portocale și peste sucul lor a pus o picătură de rom. A privit cum alcoolul își făcea loc prin sângele fructelor și a gustat exact când tăria se înmuiase. O căldură plăcută în relaxa mușchii. Era bine și totuși ceva lipsea!

Câteva zeci de secunde mai târziu, privea cum se ridică fumul dintr-o țigară. Aroma cubaneză, plimbată prin Orientul îndepărtat pe carnea putrezită a unei smochine, umplea locul. Trase adânc în piept și apoi a scos rotocoale de fum. Și totuși ceva lipsea!

Formă de pe telefon numărul ei și a așteptat să răspundă. Nu a răspuns…acum chiar că lipsea ceva! Abia lăsase aparatul pe măsuță când vibră ușor, ea suna înapoi. Amână puțin dar a răspuns.

-Iartă-mă, iubitule, vorbeam pe cealaltă linie. Ce faci? Ai ajuns?

-Da.. voiam să-ți spus doar că..

-Of, și eu te iubesc! Știai asta, nu? Termin repede și vin acasă. Fă-ți o cafea, fumează un trabuc și ajung și eu. Uite, ca să nu spui că-s fată rea poți să bei și un strop de rom. Știu că-ți place.

Închise și vocea ei încă-i vibra în tot trupul. Era perfect, încă un fum, o gură de cafea și apoi romul îndulcit… muzica… și totuși ceva lipsea!

I-au căzut ochii pe laptopul închis. Îl uitase de ceva timp. Provocări noi, relaxări noi. Multe prostii mici sau mari l-au ținut departe de momentul ăla al lui – și doar al lui – când se spovedea și apoi – ca un exibiționist mental – urmărea câți au parcurs spovedania lui zilnică și câți îi iartă păcatul părerii sau sentimentului și câți nu.

Când ea a juns acasă, el închidea laptopul. Pe ecran se estompa un text bizar care se chema ”Dor de blog”… ce conta câți citeau și câți înțelegeau!

PS Povestea acestei piese, pe care să o savurați ca pe o cafea în care ați jertfit zațul pînă la ultima lui suflare, o găsiți AICI.

PPS După mai bine de o lună de pauză chiar îmi era dor de blogul meu!

”Dacă tot vorbiți atâta despre sfârșitul lumii, mă gândesc să mă pregătesc și eu puțiin. Pentru început, pe ce melodie aș vrea să întâmpin huruitul final al sfărâmării realității în miliarde de cioburi. Grea alegere! Poate asta:

Giuseppe Verdi – Brindisi ( La Traviata)

Șampanie… da, șampania s-ar integra perfect în peisaj. Băutura trecerii de la un an la altul, de la o vârstă la alta, vioaie precum speranța, acidă ca uitarea neazurilor trecute.

Parcă nici n-aș mânca ceva greu. Să stai ore întregi la masă, așteptând să amesteci fiecare fel cu garnitura sa, fiecare îmbucătură cu gura de băutură care o pune-n valoare. Nu, aș turna icre negre, grase, reci precum promisiunea vieții noi care nu mai vine, pe o tartină fierbinte, scăldată în unt topit.

Și parcă aș mai face ceva…”

A închis calculatorul și s-a ridicat. În dormitor lucea slab lampa de veghe. S-a întins în pat și a simțit cum respirația de pe cealaltă pernă s-a oprit pentru o scundă. A întins mâna și a simțit în palmă sâniii fierbinți.

-Te iubesc!

Niciun răspuns. A coborât mâna spre pântecul femeii. Nesimțind nicio opoziție a șoptit:

-Știi, e sfârșitul lumii și mă gândeam că…

I-a simțit palma catifelată cum îi cuprinde mâna. I-a oprit cu blândețe drumul printre forme.

-Nu fi prostuț, ți-am zis că mă doare capul. Vorbim mâine. Hai, noapte bună! Nu fă un capăt de țară din asta!

PS Unii o consideră cea mai frumoasă melodie din lume. Veselă și totodată arogantă, Libiamo ne’lieti calici (Să sorbim cupa veseliei) este precum zâmbetul nepăsării de moment în fața unui destin tragic. Giuseppe Verdi a inclus-o în primul act al Curtezanei ( La Traviata), jucată în premieră în 1853.

Curtezana, Traviata sau Dama cu camelii – spuneți-i oricum – este povestea reală a iubirii dintre Alexandre Dumas și o femeie ușurată de povara moravurilor, dar împovărată de frumusețe fizică și spirituală. Precum șampania… dacă îmi amintesc eu bine din perioada când beam.

Muzica asta…

Randy Travis – I’m Gonna Have a Little Talk With Jesus

… îl adormea. Sau poate textul îl făcea să-și simtă pleoapele grele, acoperind, treptat, ochii, în spatele ochelarilor. Apoi îi căzu bărbia-n piept, mâna dreaptă se destinse și lăsă să cadă broșura viu colorată din care nu apucase să citească decât titlul: ”2013 – Horoscop general”.

Cam atunci pe umărul lui stâng se așeză un piitic îmbrăcat în roșu și negru. Zburase până acolo? Cui îi pasă? Piticul își aranjă hainele și îi șopti: ”La ce mai citești horoscopul? Nu știi cum va fi? E două mii… treisprezece! Treisprezece! Al 13-lea invitat de la Cina cea de Taină moare, trădează! Pe 13 au dispărut în temnițe Templierii! Mai ai nevoie de argumente? Uite, Moartea XIII la tarot, Moartea. Hi hi hi!”

Piticul roș-negru încă se hlizea, când a observat că pe umărul drept avea un alt pitic, de astă dată îmbrăcat în alb și albastru. Vorbi și acesta: ”Prostii! Nimeni nu știe care era al treisprezecelea, cel care renaște sau cel care trădează… Depinde de tine să alegi care conotație o vei da acestui an.”

Cel roș-negru deveni roșu la față: ”Te iei după drogatul ăsta? Trage ambrozie pe nas! 2+0+1+3=6 ! Scrie numărul ăsta de 3 ori și afli dacă mai renaște ceva după asta! O să dormi tot anul, planurile vor deveni visuri!”

Piticul alb-albastru se ridică-n picioare. Era nervos, vorbi răstit: ”6 e compus din două numere prime, 3! Dacă stai lângă jumătatea ta perfectă, veți trece împreună peste toate. Te așteaptă un an în care singurătatea poate fi nefastă, dar cuplurile vor avea în ele energia succesului.”

Celălat forță nota: ”E bine dacă sunteți un cuplu, vă țineți de mână și treceți peste spaime! Haha, poate nu știi, dar 2013 începe într-o marți și se termină la fel! 3 ceasuri negre, momentul ideal să-ți spui dorințele! O zi întreagă sub semnul lui Marte, lupte, orgolii, aroganță și egoism bine ați revenit printre noi!”

Piticul celălalt își dădu pe ceafă boneta albă și strigă: ”Prostule, o începe anul marțea, dar nu într-un ceas rău! Primul ceas rău e la răsărit, pe la 8 și 56, Dumnezeu știe câți ani care nu începeau marțea au început de fapt sub semnul lui Marte sau Saturn! Pune-ți dorințele, concentrează-te pe ele, cum faci în fiecare an și vezi la sfârșit ce se împlinește și ce nu! Eu cred că ora zero va fi între semnul lui Mercur și al Lunii, așa că poate la anul o pui de o afacere nouă!”

Nu apucă să termine pentru că îl văzu pe cel roșu cum încerca, agățat de gulerul cămășii să treacă pe umărul drept. Restul argumentelor se pierdură în încăierarea care a urmat.

PS Vă privește dacă luați sau nu de bune câteva din afirmațiile celor doi pitici. Oricum, astrele, numerele, semnele predispun, omul este cel care dispune.

PPS Și cu această idee ajungem la esența piesei alese pentru azi, o baladă western ( poate goespel) tradițională, interpretată în 1991 de Randy Travis. O să am o discuție cu Iisus! De neacceptat pentru un ortodox! Cum adică ”discuție”, prin rugi îi vorbim lui Dumnezeu, iar el ne răspunde prin semne, nicidecum prin cuvinte, Dacă unora dintre credincioși le vorbește – iar ei nu aud, clinic, mai multe voci – atunci ei răspund prin fapte, nu se întind la discuții cu Creatorul. Dialogul efectiv e exclus. de aceea piesa ascunde un mesaj creștin foarte puternic și, mai ales, rar. Și poate adevărat!

Nu-mi dau seama de unde făcuse rost de o margaretă, acum la începutul iernii. Cert e că înfrunta frigul, așezat pe o bancă și rupea una câte una petalele florii. Un nefericit în dragoste, mă gândesc în timp ce mă apropii de școală. Privindu-l – un tânăr oarecare, slab, îmbrăcat modest, dar curat și cu gust – am reușit, prin nu știu ce miracol să-i văd gândurile ca pe un film și să și ascult melodia pe care și-o pusese în căști.

John Lennon – Give Peace a Chance

Bune gusturi în muzică, mi-am spus în gând. L-am văzut tresărind și m-am temut că poate și el îmi aude gândurile, așa cum pot asculta și eu ce-i în mintea sa.  Am ascultat în tăcere.

A rupt o petală și a spus în minte: ”Votez! Da, votez. Păi altfel un bou de la partid decide în locul meu doar pentru că-l duce cu microbuzul la secție…” O nouă petale fu smulsă. Alt gând: ”Nu votez! Uite ce mutră de bețiv are cretinul ăsta de pe afiș. Nici pentru poză nu au putut să-l țină drept…”

Încă o petală… ”Votez! Altfel umflata aia își vinde un șirag de mărgele și încolonează toți bătrânii din bloc…” Apoi: ”Nu votez! Ce? Vreunul dintre măgarii și măgărițele astea ar face vreun gest pentru mine?”

Mi-am adus aminte de ce eram și eu parcul școlii. L-am lăsat cu petalele lui.

PS Give Peace a Chance, lansat în 1969, este primul hit solo al lui John Lennon. Chiar dacă drepturile de autor aveau să-i revină soției sale, Yoko Ono, iar la data lansării Lennon era încă membru al Beatles și compozițiile sale erau înregistrate sub marca ”Lennon-McCartney”.

Piesa a fost compusă în celebra Lună de Miere în Pat, petrecută într-o cameră de hotel din Canada, după nunta cu Yoko. Întrebat de un reporter de ce stă o lună încheiată în pat cu soția sa, Lennon a răspuns ”Vreau să dau păcii o șansă!”. Așa a apărut și primul vers. Prima versiune a fost înregistrată chiar în camera de hotel, participând zeci de ziariști, actori și cântăreți. Piesa avea să devină un simbol al mișcărilor populare anti-Vietnam din anii ce au urmat.

După ce mai bine de o lună te-ai plimbat prin locuri pe care n-aș fi vrut să le cunoști vreodată și ai trecut prin întâmplări ce n-ar fi trebuit niciodată să le trăiești, astăzi vii acasă. Iar eu – în loc să mă agit ca o muscă fără cap, să agăț ghirlande cu ”Bine ai venit!” prin casă, chiar dacă știu că ești prea mică să le vezi – stau, cu o țigară-n mână, privind în gol și mă gândesc că ești puternică precum firul de iarbă care străpunge asfaltul turnat tocmai pentru ca el să nu iasă. Înainte de a apuca eu să te învăț orice, mi-ai dat tu o lecție.

Și apoi îmi dau seama că de acum lumea mea va avea doi sori care să eclipseze soarele la care ne încălzim toți, că de aici înainte trebuie să dăruiesc două luni de pe cer, că ”minunea lui tata” devine ”minunile lui tata”, că toate gândurile care mă făceau să lăcrimez de bucurie se vor dubla de acum.

Și spre sfârșitul țigării îmi dau seama că urmează iar să mă cert cu Dumnezeu, nevastă-mea și soacră-mea de câte ori vei plânge că îți iese un dințișor pentru ca apoi să mă împac cu fiecare pe rând, rugând pentru iertare, când vei chicoti fericită că ai uitat durerea pe care nimeni nu a știut să o descrie vreodată.

Mă văd cum, la o partidă de cărți, discuțiile despre muzică și femei cu vechii parteneri sunt înlocuite cu eternele comparații despre ce se învață acum și cum era pe vremea noastră.

Și deodată un Făt Frumos se oprește la poarta noastră să-și adape roibul din jarul nostru iar eu brusc nu mai sunt Moș Nicolae, Moș Crăciun, pământul în care îți pui grâul aducător de speranțe, nici usturoiul care te apără de monștrii nopții, nici măcar sfrijitul ăla de Superman. Și devin un zmeu, în luptă cu orice dorință a ta, dar lupta cu eroul tău se termină înainte de a ne băga unul pe celălat până la brâu în pământ… mă înmoi și apoi, la sfârșit, într-o noapte, cu o țigară-n mână, mă holbez la un costum croit parcă după cel purtat cândva de mine ca ginere, dar mai larg, mai clasic decât trendy și mă pomenesc gândindu-mă că nu aș fi cunoscut niciodată acel amestec de amărăciune și împlinire dacă tu n-ai fi fost puternică precum un fir de iarbă…

Și poate te-aș veghea în ultima noapte acasă și ți-aș vorbi așa:

Jimmy Dean  – To a Sleeping Beauty

PS Poate că unii preferă să țopăie cu ochii-n lacrimi pe Fetele lu’ tata, dar piesa lui Jimmy Dean cred că descrie mai bine cum tații de fete reușesc să rămână toată viața doar… tați de fete.

Dean, cântărețul, merită câteva cuvinte. Lansat la jumătatea anilor ’50, el s-a încăpățânat să nu-și schimbe numele în ciuda asemănării cu al ”rebelului fără cauză”, James Dean. Asta nu l-a împiedicat să lanseze hituri country, să joace în producții de televiziune sau cinema și chiar să conceapă rețeta cârnaților Dean care i-au adus o avere. A murit în 2010, explicând răbdător că numele său e doar o coincidență cu al ”Gigantului”.

A căutat cea mai bună versiune pe youtube. Pare că e asta:

The Drifters – Save The Last Dance For Me

”Partajare link”… Facebook… distribuie… spune ceva despre legătură.

Tastă din telefon: E greu să nu ai cui spune ”Păstrează ultimul dans pentru mine”…

Și așteptă.

Două like-uri. Unul de la un bărbat. ”Ești pe invers, frate!” gândi. Apoi telefonul vibră ușor. ”Anca a adăugat un comentariu la linkul tău”.

”De ce ultimul dans și nu primul?”

Căută profilul ei, mări poza și se uită îndelung la ochii ei, mai albaștri ca fondul siteului de socializare.

A scris: ”Ca să ai cu ce să compari strânsoarea brațelor mele”. Și-o imagina mărind și mai mult ochii.

Anca a adăugat… ”Nu ți-e teamă de concurență?”

”Nu!”

”Te lauzi!”

”E o singură cale să afli… :)”

”:))”

”Poate nu mă interesează :)”

”Te-a interesat cât să comentezi o melodie veche”

”Ai tupeu!”

”E un lucru rău?”

”Nu. Dimpotrivă :)”

”Așa gândeam și eu după zâmbetele din comment-urile tale :)”

”Te obrăznicești! Parcă văd că imediat începi să butonezi spre mesaje private.”

”E o invitație? :))”

Telefonul vibră iarăși. ”Silvana a adăugat un comentariu la linkul tău”.

Cu teamă, dădu refresh postării. Comentariul se afișă: ”Înainte de ultimul dans cu fata asta nu uita să iei lapte în drum spre casă!”

Imediat telefonul începu să sune. Până să răspundă repetă de două ori cu voce tare: ”Bună, iubito! Sper că nu te-ai supărat, mă jucam și eu!” Nu-i plăcea cum îi ieșea scuza, nu suna convingător așa că nu răspunse la primul apel.

PS. Save The Last Dance For Me este una dintre marile melodii ale lumii. Deși a devenit în timp un succes pop sau rock’n’roll, piesa e compoziția a doi giganți ai muzicii western, Doc Pomus și Mort Shuman. Melodia a fost compusă chiar în timpul nunții lui Pomus, țintuit de poliomelită într-un scaun cu rotile, în timp ce-și privea mireasa (la acea vreme o glorie a spectacolelor de pe Broadway) dansând cu prietenul și asociatul său, Shuman.

În 1960 a fost înregistrată de Ben E. King și The Drifters, devenind primul hit al acestei colaborări.

Una dintre aberațiile economiei este că, deși lipsită de hainele și bijuteriile scumpe, o femeie goală se dovedește mult mai costisitoare,…

Cristian Vasile – Iubesc Femeia

PS Plăpândul și totuși etrnul cuceritor tenor Cristian Vasile este cel mai fascinant ingredient al parfumului boem care a dat Bucureștiului numele de Micul Paris.

Muzica sa – tangoul, pe care l-a iubit până la epuizare – a marcat generații întregi. Dar, parcă în ciuda milioanelor de mici bucurii pe care le-a dăruit și încă le dăruiește, destinul său tragic nu a atras empatia semenilor în ultimii săi ani de viață, în special între 1949, când și-a încetat cariera de solist, și 1974, când moare, măcinat de TBC.

Piesa Iubesc Femeia a fost compusă în 1933 de un alt personaj tragic al boemei bucureștene, Ionel Fernic.se spune că fernic îl aștepta pe Cristian Vasile în fața Conservatorului în ziua în care a renunțat la studii pentru a se dedica muzici ușoare.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre o melodie country & western care, în 1948, a ajuns în topurile de profil, dar a trecut și de barierele stilului. Este vorba de The Deck of Cards, compusă și interpretată de unul dintre simbolurile genului western, T Texas Tyler. Povestea e simplă și o să-mi permit să v-o expun pe scurt.

În timpul celui de-al doilea război mondial, în campaniile din Africa, un soldat este prins de superiori când desfăcea duminica, în biserică, un pachet de cărți de joc. Ajuns în fața superiorilor pentru a da socoteală, soldatul se scuză cu următoarea poveste:

Asul îmi amintește că e doar un singur Dumnezeu adevărat. Doiarul îmi spune că Biblia e împărțită în două părți, Vechiul și Noul Testament. Treiarul vorbește de Sfânta Treime. Pătrarul amintește de cei patru evangheliști…

Înșiruirea continuă până la micile statistici cunoscute de pasionații de jocurile de cărți, patru culori, cele patru anotimpuri, 52 de cărți, 52 de săptămâni într-un an, 365 de zile pe an, 365 de simboluri într-un pachet clasic de cărți, totul trecând prin dama care vorbește despre Sfânta Fecioară și valetul care îi amintește soldatului de Diavol… Pentru cowboy-ul înrolat, pachetul de cărți era Biblie și carte de rugăciuni.

”O blasfemie” veți spune sau, în cel mai rău caz, o prostioară pentru cefele groase adunate într-o crâșmă plină de fum. Probabil, dar…

Povestea s-a dovedit a nu fi inventată de Tyler, ci apare încă din anul 1762, în notițele unei gospodine din Hampshire, Mary Bacon. Istorioara avea să treacă oceanul și apoi să străbată Vestul Sălbatic, propagată de celebrii medicine men, acel bizar amestec de menestrel și escorc care vinde ceai stricat drept leac pentru orice boală de pe lume.

Povestea ascunde însă ceva, ceva care a făcut-o să dăinuie atâta timp. Simplist vorbind, e scuza ingenioasă a unui păcătos pentru a-și satisface viciul chiar și într-n loc sfânt. Dar trebuie să recunoașteți că, pentru a inventa scuza, cel care o face trebuie să cunoască la fel de bine și Cartea Sfântă dar și unealta diavolului. Speculând, putem înțelege că un păcătos oarecare, având mereu la îndemână un instrument al plăcerii vinovate, intră cumva și în posesia învățăturilor din Cartea Sfântă.

Cum se termină povestea, dincolo de moartea eroului din piesa country? Buna intenție de a învăța Biblia îl duce-n Iad pentru că a folosit un instrument al păcatului? Sau reaua intenție de a juca îl aduce mai aproape de Dumnezeu, învățăturile lucrând în sufletul său precum un antibiotic într-un trup bolnav? Iar ”păcatul cu gândul” nu este și el absolvabil prin căință?

T Texas Tyler – The Deck of Cards

Hank Williams  – I Saw The Light

În cât timp epuizezi, în condiții normale, ”arsenalul” de rugăciuni pe care-l ai? Un minut? Două? Poți să te rogi, fără să te repeți cât ține melodia asta? Eu nu. Tatăl Nostru, câteva cuvinte din Crezul și apoi mă copilăresc cu primele vorbe din Înger, îngerașul meu…

Și apoi vine un moment când soarta te plachează ca la rugby, crezi că alergi prin viață și te trezești în genunchi, cu privirea lipită de pământ, incapabilă parcă să urmeze sufletul care caută pe cer o rază de speranță.

Brusc observi că ”arsenalul” devine mai bogat, inventezi rugăciuni, iei porunca sfântă de a nu avea alți sfinți și ai fi în stare să te rogi la frunzele căzute, la ferestre deschise spre nicăieri. orice loc devine un templu, în care te poți ruga în liniște, chiar dacă în jururl tău vacarmul nu încetează nici măcar o fracțiune de secundă.

Apoi, printre rugi, începi să cauți semne dacă ți-au fost ascultate, dacă vreo divinitate a avut o clipă de răgaz ca să te audă. Cauți, bunăoară, o lumină în spatele ochilor doctorilor când îți spun doar ce nu vrei să auzi. Vrei să vezi profeți biblici în oamenii care-ți spun ”Lasă că va fi bine!” deși știi că sunt oameni obișnuiți, lipsiți de orice har.

În astfel de momente, păcătosul se roagă cu mai multă patimă decât habotnicul, cuvintele ”Iartă-ne nouă greșealele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” te ard ca un fier roșu. Uiți dușmănii, cauți prietenii și, când le găsești, îți dai seama că de fapt vrei să fii singur, să te rogi… și atât.

Apoi afli că speranța moare înaintea celor pe care-i iubești, simți cum deznădejdea ia locul fricii, că reproșurile, blestemele înlocuiesc cuvintele frumoase, lovești lucruri, le arunci și le privești cum se fărâmă de pereți așa cum visele tale se sfărâmaseră de crunta realitate.

Și apoi… vezi Lumina. Habar nu ai cui să-i mulțumești. Omului care te-a salvat, divinității, care rugă a avut efect, care promisiune făcută chiar ție s-o ții, te-a ajutat că te-ai rugat la frunze. că ai căzut în genunchi în fața unei icoane? Știi doar că împlinirea dorinței atât de arzătoare e mai neprețuită decât orice alt dar primit până atunci. Iar darul e întrupare a Luminii care te călăuzește prin întunericul vieții tale de până atunci.

PS Păcătoșii se roagă cu mai multă patimă decât habotnicii, aici nu cred că am greșit foarte mult. Și în ceea ce mă privește, dar mai ales în privința lui Hank Williams, un om care în doar 6 ani de carieră și mult mai mulți de băutură a reușit să schimbe muzica modernă. I Saw The Light a fost lansat în 1948 – cu doar un an înainte de a se naște primul său copil și cu cinci înainte de moartea prematură a solistului – fiind parte a unei serii de country-gospel prin care Williams a demonstrat că în adâncul sufletului doborât la doar 30 de ani de alcool și morfină se ascundea un predicator. Nu l-a ajutat cu nimic…

Din tot târgul, ochii ei mari cât două stele întunecate s-au oprit pe o tarabă cu păpuși rusești. De la un difuzor răsunau fluierăturilor cazacilor care-și mânau caii peste praful pământurilor altora.

Corul Armatei Roșii – Kalinka

Pe masă stăteau căteva sute de grase, toate roșii în obraji, cu șalurile acoperindu-le părul prins, probabil, în groase codițe înspicate, ”gorbaciovi” cu petele de pe chelie lucind de la vopseaua cu ulei, cavaleri umflați, ba chiar și o sticlă de vodcă din lemn ce ascundea altele mai mici. ”Tâmpenii”, gândii eu, ”Drăguț”, spuse ea cu voce tare…

–      Dragă, stai puțin, ia uite ce drăguțe sunt astea.

–      Care? Matriușcele astea tâmpe? Spuneai că venim aici să luăm un cadou de casă nouă nu să ne jucăm.

–      Casă nouă? Căutați un cadou de casă nouă?

Abia atunci am observat că în spatele tejghelei era o bătrânică. Nu se deosebea mult de păpușile de pe masă. doar că avea ochii vii, atenți la tot ce mișcă-n jur.

–      Dacă vreți un cadou de casă nouă aici e locul..

–      Da, sigur, am spus eu cu un toc ce se dorea ironic, mare noroc am avut…

–      Ba da, uite ce drăguț e cățelul ăsta? Are alți căței în burtică?

A desfăcut păpușa cu un chip de câine desenat și a dat peste un altul, identic.

– Da, or să creadă că le dorim să le fete cățeaua.

– Puteți lua o căsuță, uite are în ea alte case… Insista vânzătoarea.

– Adică ”asta e casa voastră nouă, noi vă dorim să vă mutați în alta mai mică”!

Vânzătoarea lăsă casa pe tarabă și luă sticla de vodcă. O desfăcu. Normal, altă sticlă și apoi alta și iar alta…

– Mergem, iubito, bea el destul ca să-i mai luăm și noi.

– Stai, dragă. Ținea în mână păpușa clasică. O luăm pe asta.

-Și asta înseamnă că le dorim ce?

Nu mă băgau în seamă, nici ea nici vânzătoarea. Împachetau păpușa-n hârtie roz, ca și cum ultima figurină din pântecul ultimei mame avea nevoie de scutece de fetiță. Personal cred că mai bine luam sticla…

PS Cine nu știe păpușile Matriușca, viu colorate, rotofeie, mereu vesele, ascunzând o păpușă identică primei? Practic nu te poți juca nimic cu ele, poți doar, dacă are cineva răbdare cu tine, să înveți, așa cum faci cu primul abac. Asta poate și pentru că ele nu au fost, la origini, jucării ci… o piesă de art nouveau, creată de sculptorul rus – devenit mai apoi revoluționar sovietic – Serghei Maliutin. Inspirația și-a găsit-o într-o păpușă japoneză care simboliza legătura de sânge dintre mai multe zeități, toate însă de sex masculin, și ouăle de lemn de Paște, ouă care ascund un ou adevărat, vopsit cu aceleași culori ca ”ambalajul” ( de fapt străbunul popoular al ouălelor cu surprize din marketuri).

Un strungar a făcut primul model, desenat de Maliutin, în jurul anului 1890, iar zece ani mai târziu, la Expoziția Mondială de la Paris, primește medalia de bronz. Jucăria a căpătat în timp o asemenea notorietate încât originile ei s-au pierdut, fiind considerată astăzi un obiect de artă populară.

Pe lângă fertilitatea, sugerată și de faptul că prima păpușă trebuie să aibe în brațe un cocoș negru, jucăria-lecție este și un simbol al continuității, principalele caracteristici ( costumație, chip… ) fiind transmise de la ”mamă” la ”fiică”.

Tot populară este considerată și melodia Kalinka, asimilată de mulți unui cântec de război pentru că e permanent în celebrul cor al Armatei Roșii. Cor care… fie vorba între noi… nu mai are niciun soldat în componență.

Inițial Kalinka, nu avea legătură cu nicio luptă, fiind doar un cântec copilăresc despre un tânăr care adoarme la umbra unui arbust ”fulg de nea” (călin) și își visează iubita. Piesa este atribuită compozitorului rus Ivan Larionov și a fost compusă în 1860. În timpul Primului Război Mondial și al Marii Revoluții din Octombrie, Kalinka era unul dintre puținele cântece cunoscute de toți recruții și era intonat ca marș. S-a menținut după primele bătălii pentru că marșurile vechi, țariste, nu erau agreate de comuniști, iar aceștia din urmă nu aveau încă propriile cântece de război…