Category Archives: Texte de vineri

Cândva aia era mochetă. Acum era o coajă lipită prin presare de parchetul ce părea făcut din lemn și praf. Trei birouri, niciunul din același model, patru scaune prea negre pentru a le deosebi unul de celălalt și un dulap cu rafturile pline de hărtii. Șpalturi îngălbenite, corectate cu pixul acopereau igrasia care mânjea pereții. Fum stătut, un ambalaj de McDonald’s , pe masă o sticlă cu apă răsuflată și o scrumieră în care păreau că s-au adunat resturile de la două chefuri studențești. Era liniște. ”A început sumarul!” Gândi el, îi părea rău că n-a ajuns mai devreme să le spună ce declarase președintele la federație.
S-a așezat la unul dintre birouri și a pornit calculatorul. Până se încălzea hârbul devenit bej de atâta stat în fum avea timp să-și toarne o cafea din filtrul de pe pervaz, să-și deschidă geanta și să scoată un carnet zdrențuit. Se privi un pic, de sus în jos, bluza se lățise, blugii se tociseră înainte ca tocitul să fie la modă iar pantofii… pielea lor arăta ca și cum o imprimaseră vărfurile de plumb din culegătorie. Reciti din notițe și se ridică să dea niște telefoane. Atunci – Nu are cum să-ți citească un telefon gândurile! – aparatul sună.
-Da! Bună! Păi am ajuns la Scânteii, abia am plecat de la voi… Bine, bine, cer o mașină de la redacție și vin din nou.
De dincolo de pereți se auzi muzică.

”Bine că au terminat ședința de iar și-a dat chelu’ drumul la muzică!” Câteva secunde mai târziu în birou intră șeful. Aruncă o agendă de anul trecut pe masă. A vrut să-i spună că-l cheamă iar la federație dar și-a dat seama că tipul are de făcut un anunț mai important. ”Ce mama dracului s-o mai fi întâmplat?”
-Auzi, spuse șeful, de azi băgăm textele într-un folder nou. Se cheamă ”Net”.
-Ce e aia? În p… mea, nu are încredere în ce scriem și vrea să citească? Eu nu stau, bă, să-mi taie ăsta textele!
-Nu e asta, cică facem ediție pe internet și băgăm și acolo articolele.
-Cui îi trebuie asta? Ce pierdere de timp! Ăsta nu mai știe cum să arunce banii!
-Da, băi, o prostie, toți i-am zis în ședință: ”Hai să ne concentrăm pe ziar și la dracu’ cu net-ul ăsta! Mai trec douăzeci de ani până să citescă românul ziare pe calculator!” Dar știi că e încăpățânat…
-Hai că nu am timp de asta, îmi trebuie o mașină să mă întorc la federație. Cică mai au o știre…
Câteva minute mai târziu era în parcare. Se uita după șofer și se gândea: ”Ediție pe net! Ce le mai bese mintea! O prostie care nu trebuie nimănui!”
Zece ani mai târziu… a murit șomer. Ferparul lui a apărut pe… net.

PS Vinerea scriu despre lucrurile care mă impresionează și acum m-a impresionat vestea morții fulgerătoare a unui fost coleg. Ca pe mulți dintre noi l-a măturat valul modernizării. Acum ceva timp vorbeam cu un alt fost coleg de redacție și am ajuns noi la concluzia că, atunci când au apărut mașinile, crescătorii de cai s-au plâns între ei… așa că și gazetarilor de presă tipărită le rămâne să se plângă între ei… Și poate cândva un doctor nebun ne va umple trupurile cu plastic și ne va expune într-un muzeu.
Dumnezeu să-mi ierte colegul și să-l ”cazeze” pe un nor unde se organizează o redacție… numărul celor ajunși acolo cu cv-ul în mână e tot mai mare!
PPS Old Hippy a fraților Bellamy e o melodie despre ei… din zece în zece ani au imprimat-o din nouu, schimbând doar primul vers… ”vara trecută a împlinit 35 de ani”, apoi ”vara trecută a împlinit 45 de ani” și tot așa. Piesa celebrează într-un mod bizar trecerea anilor de la lansarea singurului lor hit internațional, ”Let Your Love Flow”, succes din perioada, evident flower-power.

M-am gândit să-i iau un cadou. Fără să fie ziua ei, fără să fie 1 Martie sau 8, fără nicio ocazie specială, așa… doar un cadou.
Până acum i-am luat ceasuri, bijuterii, ba chiar și o mașină, haine. I-am dăruit muzică…

Anthony Quinn – I Love You, You Love Me

I-am dăruit liniște. Apoi i-am luat-o înapoi și am ocupat locul cu zarva mea de zi cu zi. I-am luat vacanțe. I-am dat și plecări de scârbă. I-am luat necazurile și i-am dat altele. Am supărat-o, am bucurat-o, am dezamăgit-o și am surprins-o.
I-am luat flori, le-am privit impasibili cum se ofilesc. Am plantat împreună, am cules, am irosit sau am economisit. Am cumpărat împreună jucării, am îmbătrânit împreună sau am întinerit.
Îi luasem până atunci un loc la petreceri, dar și la priveghiuri. Dansasem împreună, separat sau cu alții. I-am dat din serile mele proaste, dar a fost prezentă și la cele bune…
I-am dat tot ce am avut, dar tot mai simt că trebuie să-i dau ceva. Poate un text de vineri? Da, dacă voi fi inspirat. Dar nu e cazul, așa că mai caut prin magazine.

PS Anthony Quinn nu lipsește de pe niciun top al celor zece cei mari actori ai lumii. Felul în care poate rosti ”Te iubesc!” în atât de multe și de diferite feluri.. e o lecție de masculinitate.

-Azi n-am chef să scriu textul de vineri!
Se aștepta la o reacție din partea ei, dar stătea impasibilă și privea telefonul, cu căștile-n urechi. Atunci s-a ridicat și a împins laptopul din fața sa. Abia când i-a intrat în câmpul vizual, a scos una dintre căști și l-a privit întrebătoare.
-Nu scriu azi. Și așa nu citește nimeni și, dacă e doar un exercițiu de evadare, pot evada chiar și chiulind!
-Cum vrei. Dar ce s-a întâmplat. Uite și melodia e superbă.
Abia atunci băgă de seamă că melodia care ar fi trebuit să-l inspire mergea pe replay, probabil de câteva zeci de minute bune.

Nu-i mai spunea nimic. Devenise ca unul dintre pereți sau ca unul dintre dulapurile ce decorau încăperea. Sau ca ea, nemișcată, conectată la telefon.
-Și ce ai vrea să scrii?
-O scenă western. Știi melodia asta?
-Stau cu tine de 11 ani.. o visez… ce e cu ea? E aia când el îi promite, când îi înconjoară federales, că e ultima lui bătălie. Bărbații… niște mincinoși! Asta scrii?
Hotărâse să nu se enerveze, așa că a continuat fără să bage în seamă alegația sexistă.
-Ei bine, în poveste, el moare după ce a tras toate cele șase gloanțe din revolver. Ea ridică arma descărcată, se roagă la Dumnezeu să o ajute și atunci o lovește un fulger și moare lângă omul iubit…
-O proastă, în fine și?
-Vreau să îi dau alt final. Vreau în armă să rămână un cartuș, să ridice pistolul și nu știu ce e mai logic să facă, să-l împuște pe cel care i-a ucis iubitul sau să se omoare, tu ce zici?
I-a trezit interesul, pentru că a scos și a doua cască. Se uita la el ca la un elev care povestește cum i-a mâncat bichonul tema. A făcut din nou abstracție și a continuat.
-Adică dacă scapă bărbatul și mai are un cartuș știu ce face. Trage în rangerul care i-a împușcat iubita! Și parcă văd secvența, șapte arhangheli duc sufletul fetei la picioarele tronului Lui în timp ce duhul rangerului se pregătește de supliciul veșnic în Iad. La bărbați e totul simplu și clar, dar cum gândește o femeie?
-Asta cu Iadul e dacă l-ai nimeri…
-Hai, măi, pune-te în pielea personajului! Vrei să mă întind pe jos? Ca și cum aș fi mort?
-Da, chiar să torni niște suc de roșii, că tot ești în bluza de la mama!
Abandona. Nu se putea discuta cu ea ceva serios. Dar deodată ea intră în joc.
-E un singur cartuș? Îl are în față pe ăla care a tras? Păi ăla nu merită să mai trăiască…
-Aha, deci bărbatul și femeia gândesc la fel! Dar asta înseamnă că poți trăi apoi fără mine?
-Sincer da, dar nu și dacă am fi eroi într-un western! Nu, cred că ai dreptate, mai bine pun arma la piept și trag! Poc și gata, sunt iar cu tine!
-Așa și ăla trăiește fericit până la adânci bătrâneți… Nu e bine nici așa.
Se așeză din nou la calculator și, cu coada ochiului, o vedea cum își pune casca, dar nu mai părea atât de absorbită de telefon.
-Auzi? Parcă ai spus că erau înconjurați, adică erau mai mulți.
-Da, sunt o sută de federales și o sută de rangers! Ce schimbă asta?
-Și pistolul e din ăla greu, cu butoiaș?
E clar îl ia la mișto! Asta e femeia!
-Da, are peste două kile… Faci fitness cu el?
Ea stă un pic pe gânduri și deodată îi spune.
-Dacă vreodată niște rangeri sau federales din ăștia ar da doi bani pe tine ca să te prindă…stai, nu sări, să termin! Dacă aș ajunge în situația asta, cu un singur cartuș și față-n față cu ăla care a tras în tine, m-aș gândi că e o șansă mare să trag în ăla și să nu-l nimeresc… Și aș irosi glonțul… iar viața fără tine… în fine, dacă ai face ceva schimbări, viața cu tine ar fi destul de acceptabilă ca să o regret.
-Hei, dacă ai chef de ceartă doar pentru că te-am întrebat o prostie…
-Mă asculți sau sari ca un nebun, ești mort sau nu? Stai mort și bântuie-mă în tăcere!
A zis că nu pierde nimic dacă o ascultă.
-Așa, că m-ai întrerupt. Aș îndrepta arma spre ranger și m-aș ruga la Dumnezeu să-mi călăuzească glonțul spre inima lui. Apoi aș îndrepta arma goală spre ceilalți și aș aștepta ca gloanțele lor să mă aducă din nou lângă tine… Că doar ei nu au de unde să știe că era ultimul meu cartuș.
Avea logică. Și farmec. Îl enervase puțin așa că nu a reacționat pe loc. Apoi vocea ei a răsunat din nou.
-Asta evident dacă faci ceva schimbări că altfel arunc arma, ridic mâinile, mă predau și le mulțumesc că m-au scăpat!
O iubea!
PS Povestea melodiei Seven Spanish Angels o găsiți în textul Să nu dea Dumnezeu să ți se împlinească ultima dorință.
Dacă o să aveți răbdare să-l citiți trebuie să știți că bătălia aceea am câștigat-o. Cu ajutorul ei, evident. Dar n-a fost ultima… vorba ei: ”Bărbații, niște mincinoși!”

-Bună ziua, ce doriți?
M-am uitat lung la ea și m-am gândit ”ce-mi pot dori dintr-un magazin care vinde numai cravate? Brânză?” Tot ce-mi lipsea era o vânzătoare proastă, de parcă nu-mi era destul de greu să-mi aleg o cravată pentru…
-Vă pot ajuta cu ceva?
Am scanat-o și mi-au venit vreo două idei despre cum m-ar putea ajuta. Evident, dacă magazinul nu avea așa geamuri mari care dădeau direct în stradă.
-O cravată pentru o ocazie specială sau de fiecare zi?
Aha, adică e o diferență? Începeam să înțeleg prima întrebare.
-Cravată neagră e perfectă pentru ocazii. O linie sobră care vă brăzdează pieptul, e ca un legământ de seriozitate. Plus că se asortează perfect oricărei ținute a partenerei dumneavoastră.
I-am privit mâinile, țineau cravata de parcă era țesută din pânză de paianjen. Oare așa arătau și când mângâiau?
-Ah, am înțeles! Nu ieșirea e ocazia, ci persoana care vă însoțește.
Abandonă cravata neagră ca și cum ardea și s-a întors spre un raft cu zeci de pânze colorate.
-Știți ce e chic? Să asortezi cravata la ochii partenerei. Dacă e o cravată frumoasă pare că doamna a plâns de fericire la pieptul dumneavoastră. Albastră, verde… dacă ochii ei sunt crăpui… atunci asortați cravata la culoarea main a toaletei doamnei.
Mă blocase. Îmi era oricum greu să aleg o cravată, dar vânzătoarea asta făcea totul imposibil.
-Poate vreți ceva mai vesel, care să trădeze fericirea de a fi împreună? Priviți margaretele astea pe fond negru. Sau trandafirii ăștia roșii și strălucitori. O floare de nu-mă-uita, bleu ca o speranță timidă…
Nemulțumirea se citea deja pe fața mea. Și disperarea… Fără să mă gândesc prea mult mi-am jurat în gând să cumpăr prima cravată pe care mi-o mai arată…
Peste câteva zeci de secunde, eram în stradă și fluieram vesel…

Eram sigur că în acea dimineață fusese ultima oară când nevastă-mea îmi spusese ”Te rog azi să-ți cumperi o cravată nouă. Ne-a invitat șeful meu la teatru și nu vreau să arăți ca și cum te-a târât calul până-n foaier!”
În mână strângeam pachetul luat din magazin. Jurământul era jurământ, ce dacă ultimele cuvinte ale vânzătoarei fuseseră: ”Ah, mă iertați, acum am înțeles. E o ieșire ca băieții, trebuie ceva să vă scoată în evidență și să binedispună. Ia priviți acest imprimeu cu văcuțe în desuuri roz! Toate balerinele din club vor fi cu ochii pe dumneavoastră!”
Ador femeile care le știu pe toate!
PS Serenadă elizabetană trebuia să se cheme inițial ”Omul din stradă” dar, neîncadrându-se în stilul de muzică ușoară care făcuse celebru cuplul compozitor Ronald Binge / interpret Mantovani, autorul a dedicat-o, în 1952, încoronării reginei Elisabeta. Piesa a devenit un simbol.
Kenyanul Roger Whittaker a dat o interpretare de excepție, doar fluierând linia melodică de o finețe greu de egalat.

De ce ar cumpăra cineva lalele? Când le alegi boboc, sunt ca un dar din care are valoare doar ambalajul. Când le cumperi, bobocul, gras, cu petale parcă date cu lac, pare că ascunde o comoară. Mai ales că are tulpina groasă, pregătită să tragă toată seva pământului. Și are și frunze mari, rotite în jurul firului ca și cum ar fi bolovani aruncați peste cine știe ce comoară.
Apoi, când se deschid… nimic. Nimic nou, petala e la fel și pe partea cealaltă, nu au parfum, nu dăruiesc nimic, doar pete de culoare fără viață, fără înțelesuri ascunse.
Iubitei îi duci ghiocei la începutul relației. Orhidee, când iubirea e împlinită. Mamei îi duci trandafiri, vecinei… da, vecinei poți să-i duci lalele. Scapi de obligație și duci o floare care nu e încărcată cu niciun simbolism ascuns. Flori pentru educatoarea copiilor, pentru învățătoare, dacă nu e o școală de fițe, să fie nevoie de crini sau mai știu eu ce.
Da, e clar, nu am de ce să cumpăr lalele! Poate doar de dragul melodiei ăleia vechi, cum era? Aha! Lalele, lalele, frumoasele mele lalele…
-Cumpărați ceva sau doar cântați în fața tarabei?
Vocea gâjâită, venită din cel mai smochinit cap care a stat vreodată într-o basma, m-a trezit din visare. Florăreasa mă fixa prin fumul care-i ieșea din țigara bine ținută în spațiul lăsat liber de un incisiv dispărut.
Am plecat înainte de a-mi da în cap cu găleata cu lalele. Melodia mă urmărea, alungând amintirea jenantei scene.

P.S. Dacă ar fi să aleg 20-25 de melodii românești din toate timpurile pe care să le iau cu mine pe altă planetă, cu siguranță ”Lalele, lalele” s-ar număra printre ele! Și nu de pomană ”bag” puțin SF în poveste, piesa fiind compusă ca un omagiu adus lui Iuri Gagarin, primul om care a zburat în spațiu…
Temistocle Popa – unul dintre cei mai inspirați compozitori români de muzică ușoară – își amintește că, în 1961, Radiodifuziunea Română a comandat mai multor creatori o melodie prin care să celebreze și țara noastră succesul ”fratelui mai mare de la Răsărit”. Popa a compus o linie melodică, dar aceasta a fost respinsă, nefiind destul de ”eroică”.
În același an, compozitorul a fost vizitat de Luigi Ionescu – falnicul băcăuan cu care era coleg la teatrul de revistă Constantin Tănase încă de la sfârșitul anilor ’40 – aflat în căutare de noi melodii. Abia a patra propunere a fost piesa respinsă de Radio, dar solistul a fost extaziat la auzul primelor acorduri. Tot el a fost cel care a găsit titlul și primul cuvănt din refren, ”lalele”… nu pentru că iubea vreunul dintre ei florile fără de parfum, ci doar pentru că ”lalele” suna asemănător cu ”lalala-ul” prin care compozitorul își exemplificase lucrarea. Câteva zile mai târziu, Aurel Storin a scris versurile nemuritoare.
Acea inspirație de moment – de a-și alege melodia – a însemnat vârful carierei pentru Luigi Ionescu. Chiar și la moartea sa, în 1989, publicul strâns a cântat refrenul iubit.

Nu poți să iei un singur ghiocel. E meschin. Deși… dacă stau bine să mă gândesc, are farmec. Singur, plăpând, pierdut undeva între degetele lui groase arăta ca un suspin de amor. Când sunt mai mulți, toți cu capetele plecate, par niște bărbați, cu frunțile înclinate, albiți de spaima permanentă că zeița lor și-ar putea întoarce fața de la ei.
Zambila părea mai potivită, cupele ei colorate precum desuurile provocatoare răspândesc mirosul acela unic al morții iernii. Și dacă o floare nu are de ajunsă forță să facă primăvară, pe tulpină răsar tot mai multe, una după alta, doborând frigul sub asaltul lor repetat.
Și trandafirul merge. Umflat, cu petalele grase și parfumate, seamănă cu dragostea mic burgheză, declamată în cuvinte mari, dar trăită până la urmă în cele mai simple și naturale moduri, precum parfumul proaspăt și discret al florii.
Orhideea… da, o orhidee! Un ”te iubesc” rostit în toate limbile pământului. Are în ea erotism și fragilitate, picurate în doze perfect egale, ca în iluzia oricărui bărbat.
Poate un crin, simbol al supușeniei pământene în fața frumuseții…
O frezie? Mici sticluțe de parfum de cameră. Lalele? Amintirea picturilor mari ale lumii.
Sau mai bine cumpăram un buchet de flori de câmp, atât de stinghere în oceanul de beton.
Contemplam încă florile de câmp când telefonul a vibrat scurt în buzunar. Înainte de a citi mesajul am contemplat încă o dată mica florărie în care-mi omoram timpul. Dintr-un difuzor răsuna o melodie veche, ale cărei versuri îmi demonstrau încă o dată cât de patetic poate fi un bărbat când alege flori…

Mesajul mă anunța că vânzătoarea de la bijuterie terminase de ajustat și împachetat lanțul de aur pe care tocmai îl alesesem. Văd mâine dacă mai am timp să iau și flori. Oricum, lanțul face mai mult decât tot standul de flori… Așa să fie?

PS În 1955 avea doar 15 ani, dar a avut noroc. La o reuniune l-a cunoscut pe Elvis Presley. Și, deși tânărul, pe atunci, începuse deja să-și trăiască succesul mondial, a avut timp să o asculte cântând. Probabil că starul rock’n’roll nu și-a amintit niciodată, dar puștoaicei cu părul prins în celebra ponytail i-a schimbat viața. Și ce viață! Una dintre cele mai frumoase din lumea country și rock!
Numele ei era Sharon Sheeley și, după episodul fulgerătoarei întâlniri la sfârșitul căreia Elvis i-a spus că n-ar trebui să abandoneze muzica, și-a petrecut sfârșitul adolescenței cizelând zi de zi și seară de seară melodia care i-a plăcut Regelui. În 1958, a simțit că melodia e gata, dar devenise imposibil să mai ajungi la Elvis. A ales un alt star, idol al tinerilor, Ricky Nelson, dar și acesta s-a dovedit greu de abordat de o puștoaică. Într-o dimineață, Sharon, disperată, l-a pândit pe star și a intrat cu mașina în Cadillac-ul cântărețului. Când Nelson s-a dat jos să vadă ce s-a întâmplat, fata pur și simplu a început să-i cânte melodia.
În iunie 1958, Imperial Records cedează ”fiței” lui Ricky Nelson de a înregistra piesa unei adolescente anonime. Melodia – Poor Little Fool – ajunge pe locul 1 în toate topurile americane și acea versiune figurează și astăzi în topul celor mai bune piese de dragoste din toate timpurile.
Pentru Nelson piesa a însemnat nominalizarea pentru un rol principal în celebrul Rio Bravo – alături de John Wayne și Dean Martin – pentru Sharon a fost poarta spre marea industrie a muzicii. Dar și odată ajunsă aici surprizele nu au încetat.
S-a logodit tot cu un star de la granița dintre country&western și rock’n’roll, Edie Cochran. Au trăit împreună doi ani de vis – fiind deliciul tuturor revistelor de glamour din America, dar… în 1960, rebelul Cochran moare într-un accident de mașină. Gășiți aici o poveste despre influența avută de Edie Cochran în istoria muzicii și a… politicii – Bluesul verii sau ”Unde sunt țâțele de altădată”.
Sharon pare că se reface repede după pierderea suferită și se mărită, în 1961, cu Jimmy O’Neal, un promotor al genului beat în SUA. După cinci ani de mariaj, Sharon spune că l-a visat pe Cochran. Își părăsește familia și se consacră doar cinstirii memoriei rebelului dispărut…
Sharon Sheeley a murit în 2002, la câteva zile după ce a organizat un ultim spectacol în amintirea lui Edie Cochran. În ultimul discurs a spus că simte nu a reușit să ispășească ”păcatul” de a-l înșela și după moarte… și că încă-l iubește ”ca o sărmană și mică nebună”.
PPS Anul ăsta sper să mă descurc mai bine decât am făcut-o ultima oară… povestea despre cum, cu o singură floare, am dat-o în bară anul trecut o găsiți aici, Cadoul ideal pentru 8 Martie.

Unei femei îi poți spune ”Te iubesc!” 364 de zile pe an. Poți să o trezești în fiecare dimineață presărând petale de trandafir în patul ei, dar dacă de 1 Martie uiți să îi aduci un clovn schimonosit, strangulat cu un șnur înseamnă că ești un porc fără sentimente care într-o relație are numai necesități fizice. Așa că astăzi s-a hotărât să-i facă femeii pe plac. va fi o seară – poate chiar și o noapte – specială…

Pregătise totul până în cele mai mici amănunte. Toată ziua a suportat la telefon tonul ei tot mai iritat că  ”porcul” nu-și aducea aminte că era Valentine’s Day… Ca și cum puteai uita când în tot orașul erai atacat de iepurași care, când îi apăsai pe lăbuță, repetau ca handicapații ”I love you, I love you…” sau cu urși supraponderali de mici care țineau în brațe inimioare cu același mesaj! Cred că până și-n wc-urile publice puseseră deasupra pisuarelor tot cele 3 cuvinte englezești! Noroc că toate inimioarele erau de pluș că altfel se scufunda orașul în sânge…

După ce ea va trece de hol o va invita să ia loc în sufragerie, până e gata masa. Aici, pe măsuță era o sticlă de alcool dulce, un anestezic pentru amintiri și totodată un stimulator pentru apetitul de noi experiențe. Știa și pe ce muzică vor savura paharul de dinainte de masă.

A închis ochii, încercând să-și imagineze cum va reacționa ea. Probabil că va intra în casă încă iritată că el a uitat că e o zi atât de specială. Se va uita prin el ca printr-o fereastră murdară și va lăsa pantofii în hol, cu acel gest unic al femeilor care astfel îți transmit ” Știu că nu-ți pasă, dar sunt ruptă de oboseală!” Nu trebuie să-i vezi fața, e de ajuns să vezi cum își masează ușor laba piciorului după ce-și scoate fiecare pantof.

Va accepta paharul, ca pe un hatâr pe care-l ți-l face. Ce mai contează că e băutura ei preferată și că știe de zece ani că lui îi provoacă greață.

-Dă, te rog, muzica aia mai încet! Mă doare capul!

-Poate de la foame. Sigur n-ai mâncat azi la cât ai avut de alergat.

-Nu, nu sunt chiar așa obosită…

Nu e obosită! Atunci e oare… PM? Nu se putea să aibă chiar așa ghinion!

În bucătărie era totul pus la punct. Masa aranjată deja arăta că nu uitase că era o zi specială. Poate chiar, văzând bobocul de trandafir ce-și trăia agonia lângă farfuria ei, va avea remușcări că-l tratase toată ziua ca pe un… mai bine nu mai vorbim. Mâncarea fusese și ea aleasă pe gustul ei, carne puțină doar să dea o aromă de păcat diverselor verzituri topite în cele mai rafinate combinații.

Cu ochii din nou închiși își imagina scenele ce aveau să se deruleze în bucătărie. Ea avea să ia trandafirul în mână, îl duce la nas, inspiră adânc și spune:

-Ce pute aici? S-o fi stricat ceva . Miroase a ciuperci…

-Da, am pregătit ciuperci. Știu că-ți plac..

-Îmi plăceau, nu îmi plac… Nu ai citit că sunt pline de toxine, mai ales dacă-s pe plită?

O dăduse în bară cu ciupercile. Nu-i nimic, rămânea desertul.

-Ai scos farfurii mici, dacă e ceva dulce pe mine să mă sari. M-am îngrășat.

Privindu-i rotunjimile atât de promițătoare nu va reuși să o contrazică, va gândi doar că ”da, începi să arăți ca și cum un schelet prinde viață! Puțină grăsime mai unge încheieturile să nu trosnească!” Își va ține gura, sperând că următorul pas va ieși.

Planul său prelua scena din bucătărie, exact când ea avea să împingă farfuria golită de mouse-ul de ciocolată presărat cu vișine. Voia să o roage să accepte un joc. Să-i lege ochii cu o eșarfă, evident nouă, un cadou mătăsos de Valentine’s Day, purtând-o apoi pe brațe spre dormitorul ornat din timp cu petale de trandafir, simboluri moarte ale jertfei spre îmbunarea unei zeițe a frumuseții. Camera avea să miroasă a anason – parfumul dulce al maternității – dintr-o lumânare pe care va avea grijă să o aprindă când ea savura încă ultimele guri de desert.

-Decât cu eșarfa mai bine, mă legi la frunte cu un prosop înghețat!

Cu ochii din nou strâns închiși, imediat după ce a pus lumânarea în suport, ultimul amănunt pentru ca totul în casă să fie perfect, își imagina ce urma.

”Capul, poate că nu e PM… poate e deja M?” Va accepta totuși jocul și va merge spre dormitor.

-Arde ceva? Tu ai închis focul la ciuperci?

Telefonul sună chiar înainte de a-și imagina sfârșitul serii. El bând singur vodcă în bucătărie.

-Bună, eu am terminat. Vin spre casă, tu ce faci?

Vocea, vocea ei era puțin iritată. Știa asta.

– Bine. Nimic special, te așteptam. Ești supărată?

-Nicidecum. Ba chiar azi am aflat o chestie… îți spun când ajung.

Aha, e obosită, de aia abia așteaptă să ajungă acasă.

-Nu știu, mă gândeam, după vocea ta… poate ți-a venit…

-Nu mi-a venit decât nota la telefon și e mai mică decât credeam.

Doamne Dumnezeule! Sfântul Valentin chiar există!

-Auzi, dragă, au venit pe la mine Alex și Mădălina. Le-am spus că plecăm de aici toți trei și mâncăm acasă împreună. Încropesc eu ceva.

Nu o mai asculta. Privea cu ochi pierduți lumânarea și-și repeta în gând ”Nu e frumos să omori femei… nu e frumos să omori femei…”

PS Valentine este – așa cum recunoaște și Willie Nelson – un cântec pentru copii, dedicat de marele artist nașterii lui Lukas, al șaselea său copil. Nașterea venea după ce, în 1991, un alt fiu se sinucisese. Piesa a fost cuprinsă pe albumul Across the Borderline, apărut în 1993.

Anul acesta, pe 30 aprilie, Willie Nelson împlinește 80 de ani, din care cea mai mare parte i-a petrecut în studiourile de înregistrare sau pe scenă. În această perioadă a revoluționat muzica.

Luni. Ora 8.30

La cafea a pus un vechi disc cu Adamo. L-a pus mai tare decât de obicei, sperând să o trezească.

Ea a apărut cu ochii cârpiți de somn. În loc să-l certe, a zâmbit. Pe masă era un pliant cu un hotel de pe Valea Prahovei. Într-una din poze se putea vedea pârtia, foarte aproape, lipită de terasa hotelului.
-Nu crezi că te grăbești?
-Păi ai promis că weekendul ăsta…
-Am spus că o să o rog pe mama să ia copiii, dar ieri era nervoasă și n-am îndrăznit. Dacă îi ia, mergem la munte.
Marți. Ora 12.45

Nu avea mască. Și așa nu-i era foame, în pauza de prânz a mers la un magazin și și-a cumpărat una nouă. Melodia îi suna în cap. Poate o căuta pe net și o va pune ringtone.
Miercuri. Ora 18.30

-M-a sunat mama…
-Ah, ce mai vrea?
-Dacă iar ești rău la adresa ei nu-ți spun.
Vreo 20 de minute nu au mai schimbat nicio vorbă. Prima a cedat ea.
-Deși ești un porc de câte ori vine vorba de ea…
-Ok, lasă-mă să ghicesc, sâmbătă e invitată de Regina Angliei și nu poate avea grijă de copiii…
Au mai tăcut vreun sfert de oră. Tot ea a cedat prima.
-Ia ea copiii, dar sâmbătă, vineri e invitată la teatru de o prietenă.
După ce ea a dormit, el era încă la calculator și aștepta confirmarea rezervării. Noaptea, a visat pârtii albe ca o foaie ce așteaptă măna unui pictor, brazi alergând pe lângă el și vântul lovindu-se de masca nouă…
Joi. Ora 7.15

Nu, nu era foarte ridicol să montezi din vreme portbagajul pentru schiuri. În definitiv, vinerea e aglomerat peste tot!
Vineri. Ora 23.10

Nu putea dormi, se lipea de geam și șoptea ”Se transformă în ninsoare… Sigur, e frig afară, cu siguranță la munte ninge!” Legănați de ploaia de afară, copiii dormeau duși.
Sâmbătă. Ora 12.45

Era încă la geam. A rămas acolo după ce a privit-o pe soacră-sa cum urcă în mașină copiii. Umbrela abia făcea față. Sigur i-a udat până la piele. Bagajele lor erau la ușă. Schiurile probabil se udau de la picăturile care se strecurau pe la încheieturile cutiei de pe mașină.
A auzit un foșnet în spate și s-a întors.
-Nu te îmbraci?
-M-am gândit că nu are rost să stăm în casă acolo în loc să stăm aici…
De la ploaia rece, ochii erau acum opriți pe formele ei, ușor de ghicit sub halatul de mătase.
-Pe vremea asta mai bine stăm în pat. Hai lângă mine și dacă ninge…
Atunci a sunat telefonul. L-a oprit cu un gest nervos. ”Morții mă-tii de Adamo, cu ninsoarea ta cu tot!” Pe drumul spre dormitor a călcat pe halatul abandonat de ea pe jos…

PS Tombe la neige este printre cele mai frumoase melodii de limbă franceză. Iubită pe întreg mapamondul de fix 50 de ani, ea este scrisă și interpretată de un italian ce nu a putut obține, până la vârsta de 58 de ani, cetățenia belgiană.

Nu am curajul să deschid următorul subiect fără o anumită muzică pe fundal.

Cristian Vasile – Iubesc femeia ( compozitor Ionel Fernic)

Căprui, negri sau albaștri, fie și verzi, ochii femeii ideale trebuie să fie adânci, să te uiți în ei și să simți cum te scufunzi în apa mării sau că ești prizonier undeva în străfundurile lumii, din irișii ei venind o singură rază de lumină, salvatoare.
Părul femeii ideale trebuie să fi precum drumul vieții din prevestirile ursitoarelor. Gros, să nu te lase să te abați de la el, mătăsos ca să nu obosești jucându-te în el.
Femeia ideală are sânii precum piatra în mâna sculptorului. Îi atingi și tot ce visezi se materializează ca și cum o zână de care n-aveai habar că există s-a milostivit de tine.
Picioarele femeii ideale trebuie să decoreze dormitorul ca și cum zidurile asta așteptau ca să prindă viață, iar patul a găsit în sfârșit impulsul de a se transforma în corabie și de a porni spre țărmuri necuprinse în nici o hartă.
Vocea femeii ideale trebuie să fie precum chemarea îngerilor, estompată de cântul amăgitor al sirenelor din mitologie, să topească o religie în alta, singurul fir călăuzitor fiind păcatul…
Ideal mai e și ca toate aceste femei ideale să se înțeleagă între ele și să te iubească deopotrivă…