Category Archives: Texte de vineri

-Tu cum ai cucerit-o pe mami?
-Ăăăăă…
Au talentul ăsta de a te face să folosești multe ”ă-uri” atunci când le tună prin căpșoare unele întrebări. Am continuat cu răspunsul:
-Ăăăăă…
-I-ai luat flori?
-Ăăăă…
Moșmondea ceva la o păpușă care în câteva minute reușise să arate mai ciufulită decât o cârpă scăpată în mașina de tocat. A ridicat ochii mari de la ce făcea și a smuls capul păpușii, cu un gest delicat, aproape matern. Eu m-am gândit la un răspuns care să schimbe subiectul:
-Păi…
-I-ai luat un inel?
-Ăăăă…
Încerca, fără să se uite, să monteze capul pe piciorul păpușii și cum, evident, nu stătea singur, îl străngea între degete cu destulă forță pentru ca ochii pictați să se umfle hidos. Era clar, de dragul a ceea ce mai rămăsese din păpușă, trebuia să schimb subiectul:
-Eh…
-Ai dus-o-n parc?
Gura păpușii se întinsese până la limita ruperii când a încercat să-i bage pe gât ambele mâini. Mă așteptam să văd sânge când le va scoate. Îmi venise și răspunsul salvator:
-Vezi tu…
-I-ai luat înghețată?
-Ăăăăă…
O mână a cedat efortului de a intra pe gât. Umărul golit se dovedi și el un loc impropiu pentru cap.
-Oamenii mari nu…
-Ați dansat?
-Ăăăăă…
Dacă faci pârghie din picioare pentru a forța un umăr, unul dintre picioare va ceda la un moment dat. La rupere, piciorul sare ca o scoabă trasă de crăcan. El va ateriza întotdeauna undeva unde nu e nevoie de el, de exemplu în cana de apă.
-Ăăăăă…
-Te-ai jucat cu mami?
-Ăăăăă….
Dacă ai capul păpușii în mâna pe care o bagi în cană ca să scoți piciorul fugar e foarte posibil să răstorni cana. Sigur, poți și să nu o răstorni, dar nu se va întâmpla asta niciodată dacă ai telefonul lângă cană.
-I-ai luat o păpușă?
-Ăăăăă…
Nu are rost să ștergi masa cu rochița păpușii dacă resturi de plastic mai sunt printre dantele. Nu vei face decât să dărâmi mai multe lucruri, unele despre care nici nu conștientizase nimeni că sunt acolo.
-Tati, tu nu ai chef de vorbit?
Ud în poală, cu telefonul picurând în mână am găsit răspunsul care să schimbbe subiectul:
-Tati merge pe balcon să fumeze. Tu te joci aici frumos cu păpușa, da? Uite își pune tati muzică!
-Care păpușă, nu vezi că ai stricat-o că m-ai ținut de vorbă când o coafam?

A ascultat puțin și a venit după mine, având încă în mână capul păpușii.
-I-ai pus și ei muzică?
-Ăăăă…
A mai asculta un timp și a rămas gânditoare.
-Nu, nu cred că ii-ai pus muzică. Poate i-ai luat o păpușă.
-Ăăăă…

PS Lady, în interpretarea lui Kenny Rogers este pe locul 47 al succeselor pop ale tuturor timpurilor. Piesa e compusă – deși e un hit country – de Lionel Richie, star R&B al anilor 1980. Pe cei doi artiști îi leagă o prietenie trainică, motiv pentru care s-au influențat reciproc de-a lungul timpuluii.

A luat-o în mână și a măsurat-o pe lățimea degetelor. S-a jucat cu ea, lăsând un semn unde se terminau degetele și apoi a măsurat câte mai intră. Apoi – mă jur că așa a fost! Auzisem multe despre lungime, despre grosime, dar niciodată despre greutate! – a cântărit-o. Părea mulțumită de dimensiuni. Atunci a ridicat privirea spre mine și mi-a surprins ochii măriți de o amplă operațiune de scanare. Cel mai inteligent lucru pe care m-am gândit să-l ”spun” a fost să-mi pocnesc buzele și să emit un ”Poc!” Părând astfel că mă scufund în muzica de la megafon.

Din privirea ei am înțeles că e la fel de multă minte în capul meu câtă e și-n ce avea în mână. S-a întors la ce făcea.
Și-a apropiat-o de nas, ca și cum încerca prin înveliș să ghicească gustul. Nările i se mișcau amplu și apoi a dat învelișul la o parte și a privit-o îndelung. Părea că îngheață și se topește sub ochii ei. La un moment dat a apărut o picătură în capul ei și ea a întins limba, ca o mână lacomă, și a cules-o.
Am înghițit în gol și am privit în continuare cum o ducea la buze și cum se micșora la fiecare atingere de ele, ca și cum gura ei era făcută din lavă fierbinte…
Am pocnit din nou din buze ”Poc!” A ridicat ochi și m-a scanat. A văzut că eram numai ochi și instincte. În timp ce i se topea-n palmă, am vrut să-i arăt că se înșeală în privința mea și am vorbit din nou:
-E cu vanilie?
În loc de orice răspuns a lăsat deoparte înghețata pe băț pe care o savura și m-a străpuns cu privirea:
-Domnule… domnule, dumneata ești un… porc!
PS În 1958, un compozitor de care nu auzise nimeni la acea oră, Julius Dixson, a întârziat la studiou pentru că fetița lui își lipise în păr o acadea – lollipop – avea întânire cu partenera sa, Ruby Ross, la fel de necunoscută pe atunci. Râzând de pățania prietenului, Ross a început să se joace la pian și să repete ca un copil ”lollipop, lollipop”. Astăzi, dacă asculți posturile de radio încă se cântă ce a ieșit din joaca lor. Demo-ul s-a înregistrat de un duo inedit, Ruby Ross și un vecin de-al lui Dixson, Ronald Gumm… a ajuns un hit, dar nu răzbătea în topuri din cauza unui lucru simplu, Ruby era albă iar Ronald negru. Totuși au fost difuzați îndeajuns cât să fie auzită piesa de cei de la RCA. Ei au oferit-o unui quartet de femei – toate gospodine sudiste – pentru care se căuta o linie nouă muzicală decât balade folk interpretate a cappella, The Choedettes. Tot în 1958 ele înregistrează piesa și… intră în legendă!

M-am așezat pe banca din parcul din fața blocului și am scos pipa din buzunar. Am umplut-o calm, tasând pe marginea vetrei bentițele de tutun. Am apris-o și am inhalat primul fum cu resturi de caisă, putrezită într-un mormânt de fire groase de tutun, și niciun alt simț nu-mi mai funcționa. Am închis ochii și am tras un alt fum și apoi am dat drumul la muzica din căști. Meditam sau fumam?

Nu aveam nevoie de auz, văz sau de miros ca să știu că teii își începeau ploaia parfumată din fiecare seară și că oamenii care veneau înspre casă încetineau pasul când treceau pe sub coroana ornată cu frunze urâte, delicate și tămăduitoare, ca să lase mirosul să le curețe puțin nările de duhoarea zilei toride.

Nu aveam nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că e 6 și că se aud pașii înțepați ai femeii de la etajul 3. Ca în fiecare zi poartă probabil și astăzi un pachet de la cofetărie, în care sigur e și o porție de tort diplomat, plăcerea simbol pe care i-o permite soțului pe al cărui abdomen se cunoștea plinul fericirii în doi.

Nu aveam nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că se va deschide ușa blocului pentru a face loc unui maidanez atât de bătrân încât se clatină la fiecare pas. În urma lui au ieșit soții de la etajul 8. Se țin de mână și urmează bietul animal cu pași la fel de obosiți. La anii lor, câinele e poate singurul pretext ca să mai iasă împreună și să se plimbe în fiecare seară. Cei câțiva pași din fiecare seară prelungesc dorința trupului de a mai trece prin ziua ce urmează.

Nu am nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că mai e puțin până ce blocul va răsuna de râsul fetiței de la 2, adusă în brațe de un tată puțin cam trecut și cam masiv pentru a mai fi delicat cu prințesa lui. Când o pune jos ca să deschidă ușa, fetița se face că o zbughește, dar se oprește după doi pași, râzând în hohote.

Nu am nevoie de auz, văz sau miros ca să știu că mai încolo se va întoarce, clătinându-se, vecinul de la 1 și apoi, până târziu, vor răsuna țipetele femeii lui și jurămintele că viața nu merită trăită.

Nu-mi trebuie vreun simț ca să știu că e ora când pisica doctoriței de la 7 va trece în balconul alăturat, unde profesorul de muzică pune zilnic, grijuliu, un castron cu cronțonei. Toți din bloc pariam pentru momentul când va trece și doctorița dintr-un balcon în altul.

Nu aveam nevoie de auz, văz sau simț ca să știu că a dispărut tot ce mă ținuse până ieri chiriaș la ultimul etaj al acestui bloc. Că sunt nemișcate masa, biblioteca prea mare pentru câte cărți port eu după mine de la o adresă la alta, bucătăria cu aragazul cu folia din magazin păstrată încă, toate sunt acolo. Lipsești doar tu și puținele lucruri aduse când credeam că facem un pas pentru o viață. Și atunci m-am gândit că poate e semnul să termin pipa, să achit chiria la zi și să-mi iau geamantanul și să plec spre un alt loc unde să aștept un alt pas pentu o viață.

PS George Topârceanu și Nicu Alifantis, o întâlnire între doi bărbați care-și ascund sensibilitatea sub un strat fin de autoironie și lasă să răzbată delicatețea printre cuvinte sau sunete bărbătești. O întâlnire la care micul grec a visat încă din primii ani când a ajuns în București și a testat gustul dulce-amar al chiriașului grăbit până când a ajuns în celebra garsonieră din Piața Romană numărul 9…

Din întâlnire a ieșit o baladă country cu o instrumentație desăvârșită, albumele lui Alifantis fiind aproape toate fotografii ale felului în care se cântă în anumite perioade. În piesa asta lapsteel-ul mânuit de Marius Pop și vioara lui Mihai Neniță dau savoarea hălăduirii western dintr-un oraș prăfuit în altul poveștii plimbării chiriașului prin apuse cartiere bucureștene.

Așadar ce avem? Un Alifantis matur, cântând despre un Alifantis tânăr, așa cum se regăsește el în vorbele lui Topârceanu. Nu am nevoie de simțuri ca să știu că e ceva de bine!

Amanunte despre albumul Mozaic găsiți pe siteul albumului, alifantismozaic.ro .

Stăteau toți trei la masă și se uitau unul la altul. Fiecare spera să aibă atuul în mână, mai exact în cap. Măcar ca ideea sa să nu fie mai proastă decât ce le bubuise mintea celorlalți. Cel mai comun gest în camera înghesuită și întunecată era dusul mâinii la gât, în încercarea zadarnică de a slăbi strânsoarea gulerului tunicii. Nici picioarele nu-și găseau locul pe sub masă. Se întindeau, se strângeau, tremurau necontrolat, preluând din tensiunea restului trupului. Ca trei pokeriști la ultima miză, se urmăreau cu atenție, încercând să-și citească, fure gândurile.
Deodată ușa a zburat în perete și a intrat sergentul major. Toți trei au sărit în picioare și au înlemnit. Nu era nevoie să strige nimeni ”Atențiune!” pentru că pașii sergentului țineau loc de orice anunț. În acele momente era mai urât decât fusese vreodată și nu era ușor… Părea că un creator nebun a înghesuit un căpcăun în pielea unui om normal și ”pe la cusături” țâșnea carnea monstrului, în gâlme de mușchi peste care pielea se subțiase până la a deveni străverzie, lăsând să răsufle vene groase, prin care pulsa sângele vâscos. Acum spectacolul forței brute era completat bizar de cearcănele de la ochi, negre, adânci, victorioase după ce împinseseră spre obraji pungile de grăsime. În loc să răspundă la un tunător ”Să trăiți, domn sergent!” a spus:
-Ia ziceți, ați găsit?
Se uitară unul la celălat. Primul care a avut curajul să răspundă avea vocea gâtuită:
-Domnule sergent…
-Major, sergent major, boule!
-Scuzați, domnule sergent major, dar eu… eu zic să-i puneți doamnei o melodie, uite asta, dacă-mi permiteți…
De unde era a pornit muzica la un casetofon portabil…

Sergentul ascultă un timp deși părea că mai mult miroase melodia, pentru că i se mișcau doar nările. Fremătau ca ale unui taur care vede un toreador care-i încalecă vaca.
-Adică, bă boule, aseară mă îmbăt ca un animal, ajung acasă și fac scandal că nevastă-mea nu a cântat cu mine ”Hai leliță în deal la vie” și azi vin și pun muzică? Mă iei la mișto?
Ochii de căpcăun păreau să sară din orbite, trecură prin ai recrutului și se zbenguiau în craniul victimei, golit de orice altă reacție.
Al doilea își luă inima în dinți și spuse:
-Luați flori, domnule sergent major… frezii, zic eu. Miros frumos…
-Ce miros, bă, eu m-am căcat în casă sau m-am dat în spectacol? Sunteți niște cretini!
Palmele i se strângeau convulsiv, a lovitură.
-Bă, de aia v-am scos azi de la instrucție? V-am omenit la gustarea de zece cu cafea din rezerva domnului maior! Ca să veniți cu prostii? Mie să-mi spuneți cum o repar cu nevastă-mea pentru că altfel…
Nu, nu există ”altfel”, gândi al treilea. Cu voce mai sugrumată decât a celorlalți, vorbi și el:
-Domnule, uite ce cred eu, ajungeți acasă și îi spuneți așa: Draga mea, azi m-am frământat toată ziua. Ieri te-am speriat, te-am supărat, animalul trezit în mine de alcool te-a făcut să plângi. M-am jurat să nu mai beau niciodată când am văzut cum lacrimile tale curg și sărează inutil buzele cu gust de căpșuni… Mi-au spus unii să-ți aduc flori sau să-ți pun muzică, dar eu simt să spun doar: Iartă-mă! Iartă-mă și lasă-mă să-mi odihnesc fruntea mistuită de griji la sânii tăi.
Sergentul ( major, mă scuzați!) a rămas un timp pe gânduri. Trăsăturile aspre păreau că se îndulcesc la imaginea femeii iubite care lăsa supărarea și îl lua în brațe… Apoi s-a încruntat. Ca și cum o muscă verde i s-ar fi așezat pe frunte tocmai când se pregătea de o fotografie de grup cu întreaga companie. S-a apropiat de al treilea recrut și i-a dat un pumn de l-a aruncat în dulapul de arme. Cu mirarea întipărită pe față, tânărul a rămas țeapăn ca ușa de care se lovise. Ceilalți doi au încremenit.
Ieșind, sergentul repeta convulsiv:
-De unde știe pifanul ăsta că ea are gust de căpșuni? De unde morții mă-sii știe pifanul ăsta…

PS În 1976, olandezul George Baker a făcut senzație în întreaga lume cu hitul Una Paloma Blanca, o piesă bizară pentru acea vreme, atât ca text – încă nu e clar dacă autorul zboară din cauza unui cocktail de gin și suc de struguri sau ca efect al unui amestec de somnifere, amândouă purtând în argou numele de ”Porumbița albă” – cât și ca linie melodică, piesa urcând simultan în topurile de easy listening și în cele de country music, deși, peste ani, șlagărul a fost considerat unul dintre primele disco! Revin, fiind vorba de anii de imediat după hippy și fiind vorba de un olandez, tind să cred că nu se referă la băutură…
Într-o carieră de 40 de ani, acesta a fost singurul hit al lui George Baker.

Ea părea pierdută undeva în desktopul calculatorului. El părea absorbit de muzica de la radio.

În realitate, mintea lui ”lucra” mai rapid decât o făceau degetele chitaristului pe corzile instrumentului. ”O fi găsit mesajul? Mi-a umblat în telefon. Asta e clar, l-am găsit deschis. Oare așa îl lăsasem eu? De ce mama dracului nu l-oi fi șters? Sunt un bou!” Deodată ea se întoarse și a spus, cu o voce ezitantă:
-Ce spui de Alexandra? E un nume frumos, nu?
A înlemnit. ”E clar, știe! M-am nenorocit… Inventează repede ceva că te duci la vale pentru un mesaj cretin pe Facebook!”
-E numele sfântului care a răzbit prin puterea cuvântului! nu e frumos? Of, spune ceva…
Cum să vorbești când ai fălcile încleștate de teroare?: ”Ea mi-a scris. Nici n-am răspuns. Bine, asta pentru că nu știam cum să reacționez la dulcegării picate din eter…”
-Ok, lasă, dar Teodora? Nu e frumos? Are și o rezonanță de istorie… Cea dăruită de Dumnezeu… Frumos!
”Asta e! Se joacă acum precum pisica cu șoarecele… cum să mai creadă că nici n-o cunosc pe aia? Acum ajunge și la numele ei și atunci să vezi scandal!”
– Știi ce nume îmi mai place?
”Până aici a fost! Ce să inventez?Cum să creadă că m-am trezit cu mesajul ăleia, așa din senin, nici măcar nu suntem prieteni…”
-Sofia… Sofia e nume frumos… vorbește despre înțelepciune, răbdare, dăruire calculată…
”Nu mai ține! Dacă nu spun acum ceva o să mă creadă vinovat și nu e drept!”
-Dragă, dă-mi voie să-ți explic…
-Ce să-mi explici? Nu-ți place nimic din ce-mi place mie…
”Gata! Începe!”
-Iubito, cel mai frumos nume de femeie e al tău…
-Da, sigur…
”Nimic n-o mai împacă…”
-Și ai vrea să ne cheme pe amândouă la fel?
”Amândouă… știe. De ce mama dracului nu i-am arătat eu mesajul și să-i fi spus că o tipă pe care nu o cunosc mi-a scris un mesaj pe Facebook…”
-Adică să ne strigi la fel?
”Dar eu nu am strigat în niciun fel! E nedrept! Ok, nu am răspuns cu un mesaj tăios, nu am șters mesajul, dar de aici până la…”
-Mamă și fiică… același nume!
”De la un mesaj de rahat să spui că o alint ca pe tine pe o femeie pe care nu am văzut-o vreodată…”
-Dar fie, poate s-o cheme ca pe mine, dacă tu faci din asta un capăt de țară…
”Mamă și fiică… nu cred, din poză, că e chiar așa de tânără!”
-Tu ești tatăl, tu alegi numele!
”Da, eu sunt…”
-Tatăl? Ce vrei să spui?
-Că am făcut testul dimineață și eu simt că o să fie fetiță…
-Adică nu…
-Nu, nu mai discutăm, rămâne cum ai spus…
Peste câteva ore, o ținea încă în brațe.
-Auzi? Sofia e foarte frumos… Chiar îmi place, dar nu și aia cu ”dăruirea calculată”… Și… mai vreau să-ți spun ceva. Am primit ieri pe Facebook…
-Un mesaj de la una, da, știu. O nebună, nu? Cum să-i scrii așa ceva unuia pe care nu-l cunoști? Dar să știi că am văzut mesajul din întâmplare… Te superi?

PS John Lee Hooker și ”diva delta blues” Bonnie Rait… în mod normal nu mai e nimic de spus, doar poate că piesa asta – în interpretarea duet – face înconjorul lumii din 1989 încoace… și nu s-a oprit încă!

Întâi a postat pe wall-ul lui asta:

Apoi a așteptat. Două like-uri, trei, primul minut și jumătate a trecut greu… Deodată, un punct roșu a apărut pe desktop. Un mesaj privat. De la Anca.
Anca: Frumoasă melodie. Mulțumesc, mi-a trezit amintiri…
Înainte de a-i răspunde a deschis profilul. 38 de ani, contabilă, căsătorită, doi copii.
Adi35: Sărut mâna. Stăteam în ”căsuța mea din copac”, ascultam asta și m-am gândit că o mai fi pe undeva vreun suflet care tânjește după atingerea unei chitări.
Anca: Ai o ”căsuță în copac”? Ce drăguț!
Adi35: 🙂 Nu, așa am botezat eu biroul de la mansardă. Când mă închid aici mă simt ca un adolescent visător…
Anca: E periculos 🙂 Să nu cazi din ea!
Adi35: La picioare am numai flori. Vrei să le vezi?
Atunci punctul roșu s-a reaprins. Mesaj privat de la Selena.
Selena: Bună. Deranjez? Superb tango. Sălbatic și potolit totodată.
Deschise profilul și citi: 35 de ani, a studiat la Filologie, într-o relație ”complicată”, iar pe wall poze cu o doamnă ce avea nevoie de ajustări ca să ajungă la 35 de ani, multe flori și câteva poezii.
Adi35: Bună. Îmi făceam curaj să plec de la birou spre casă…
Selena: Hm… curaj? De ce? Am văzut la tine pe perete, sper că nu te superi că m-am uitat, poze cu două fetițe superbe… Nu te grăbești la ele?
Adi35: Dacă ”acasă” ar însemna numai ele, m-aș zidi la ușa lor…Dar… în fine, lasă.
Selena: Biroul poate deveni un turn de fildeș din care să răsune tangouri…
Adi35: Sau un loc din care să plouă cu flori. Vrei să vezi?
Mesaj nou. De la Georgiana.
Georgiana: Mulțumesc pentru postarea cu tangoul… M-a impresionat ca și cum era numai pentru mine deși nu ne cunoaștem…
Profilul era clar: casnică, 43 de ani, căsătorită și poze cu un adolescent care ridică un premiu la școală.
Adi35: De unde știi că nu era chiar pentru tine?
Georgiana: Chiar?
Adi35: Sigur. E pentru cine are sufletul să o primească…
Georgiana: De mult nu mi-a dăruit cineva ceva…
Adi35: Asta-i culmea! Uite, eu îți dăruiesc și un buchet de flori… Îl accepți?
Căută repede pe net o poză care să-i convină. A găsit:

Și a scris deasupra ei: ”Răspuns la un mesaj privat… noapte bună!”
Imediat a văzut: Selena apreciază fotografia ta, apoi Anca și, un pic mai târziu Georgiana.
A închis calculatorul și s-a dus spre dormitor. O voce adormită îl chestionă:
-Ce-ai făcut la calculator până la ora asta?
-Nimic. Am răspuns la mail de la firmă. Mâine e negocierea aia grea și…
Vorbea singur…
PS Dumnezeu a lăsat pentru fiecare femeie rețeta ei unică pentru a fi cucerită, dar tangoul e o ”cheie” universală…sau, mai degrabă un șperaclu, o unealtă de hoți. Argentina este creuzetul unde Cel de Sus a combinat această rețetă unică, iar compozitorul Julio Cesar Sanders a fost unul dintre cele mai bune instrumente folosite de El… Carlos Gardel a fost – la rândul său – o săgeată tocită de un Cupidon creol pe inimile a miliarde de femei!

Eu aveam privirea AIA… Ea avea privirea AILALTĂ.
Se întorsese ca să scoată aspiratorul din priză și îmi întrerupsese cea mai dragă pregătire a mea pentru sărbători, privitul și, evident, oferirea – absolut dezinteresată și gratuită – sfaturilor care te scot din impas exact când trebuie.
Tăcerea aspiratorului – și huruise ca o conferință internațională a soacrelor întreruptă de apariția intempestivă a unui ginere în pielea goală! – făcu loc muzicii vecinilor ieșiți în curte la un grătar.

Liviu Vasilică și Grupul Teleormanul – Hai, hai cu trăsioara

Cât a dat cu aspiratorul privitul avea o savoare aparte. Cu memoria retinei refăceam fiecare gram al ei de carne care juca provocator la orice mișcare. Ah, și știu femeile să se îmbrace atunci când trebăluiesc prin casă! Aleg exact acea haină care arată precum coaja nucii, tare, ridată ca fața babei, dar – dacă te țin nervii să treci de ea – plină de miez umed, aromat și hrănitor!
Deodată ridică privirea și scrută aerul ca o căprioară care simte primejdia înainte de a o putea auzi sau vedea. Ce o distrăsese, muzica prea tare sau fumul cărnii de mici, în momentul când e cel mai intens, atunci când curge pubertatea din ea, lăsând-o matură, numai bună de savurat?
-De trei zile ăștia joacă și mănâncă! Chiar n-or fi aflat că e Vinerea Mare?
Întoarsă spre mine i-am observat sânii, goi și tari sub tricoul mulat de transpirație.
-Niște păcătoși!
Sincer, habar n-am de unde-mi veniseră cuvintele astea. Mi s-a părut că sânii ei au tresărit apobator așa că am continuat:
-Când toată lumea postește ei fac atâta halimai!
Dacă ar fi avut cap, sigur sânii ei ar fi dat din el în semn de încuviințare… dar ei se mulțumiră să ridice din sfârcurile iscate de răcoarea de afară. De deasupra lor se auzi o voce:
-Și ce melodie tâmpită ascultă! Vreun bețiv care n-ajunge la nevastă că, vezi Doamne, poposește calul! În materie de inventivitate nimeni nu întrece un bărbat la minciuni…
Am încercat să schimb subiectul:
-Știi de ce chiuie oltenii la nuntă? Ca să alunge găinile din calea horei!
Am răs. Gluma asta chiar e bună! Ei nu i se clintise niciun mușchi. Am încercat din nou s-o dreg:
-Eh na, omul spune că-și iubește nevasta.
-Da, după cal și pușcă! Merci de așa iubire!
De după tricou, sânii mă priveau drept în ochi. Așteptau de la mine reacția potrivită altfel…
-Iubita, e o cursă fără miză, voi, nevestele ați câștigat-o. Caii ni i-au făcut salam iar puștile le-am predat spre liniștea femeilor de la televizor, așa că acum, orice o zice, unui bărbat i-a rămas numai nevasta!
A zâmbit. S-a apropiat de fereastră și a închis-o, sunetele și mirosurile ispitoare ale păcatului loveau în geam fără noroc. Nu contează, bine că nu m-a prins pe mine cu gândurile rânjind pofticios pe față!
A pornit aspiratorul, dar l-a oprit după numai câteva secunde și s-a întors spre mine:
-Iar tu ești un porc!
Sânii ei – pe cuvânt – spuneau altceva, dar i-am lăsat să vorbească singuri și am ieșit din cameră.

PS După mine, Liviu Vasilică – medicul teleormănean care și-a dedicat prea scurta viață culesului comorilor populare românești – a fost unul dintre cei mai valoroși cântăreți de folclor autentic. Piesele culese de el și interpretate cu savoarea călăritului prin codrii sălbatici vorbesc despre o masculinitate pierdută acum, când bărbații militează în stradă pentru dreptul de a se îmbrăca în furou. Vă dați seama cum ar suna ”nediscriminatoriu” celebra ”Hai, hai cu trăsioara” dacă ar scrie-o rapsodul în zilele noastre: ”Ce mi-e drag pe lumea asta / Tableta, telefonul și nevastul!”

Deodată mi-am dat seama că-mi zâmbește. Toate lucrurile din cameră erau la locul lor, nici măcar aerul cald-răcoritor de primăvară nu mișca perdeaua și totuși zâmbetul ei schimbase brusc totul.
Poate zâmbea la curcubeul de sunete care ieșea din aparat și umplea încăperea ca un tapet nou, cu picturi naive.

Poate că zâmbea privindu-mă cum mă legănam, furat de ritmul cântecului.
Poate zâmbea la soarele care-și intrase în drepturi. Soarele a văzut și el zâmbetul și i-a vărsat în brațe un râu de aur, îmbogățindu-i – dacă mai era nevoie! – fiecare linie a trupului.
Poate zâmbea la un vrăbioi gras, oprit pe pervaz, care-și încetase, în semn de respect pentru muzica noastră, cântecul de căutare a unei iubiri de-o primăvară.
Poate zâmbea la floarea din cireș care, topită de căldură, nu mai anunța primăvara, ci deja prevestea răcoarea dulce a gustului de fruct.
Sau poate zâmbea doar așa… la vreo amintire uitată în mintea ei de îngerul său păzitor sau la premoniția vreunei bucurii ce va să vie…
Sau… dar cine poate înțelege de ce zâmbește un copil care abia împlinește cinci luni! Te bucuri de zâmbetul lor și atât.
PS În Canada, Lucille Starr este un monument național. A fost – cu zeci de ani înainte de Celine Dion sau Justin Biber – prima solistă din această țară care a reușit să vândă mai mult de un milion de discuri! Cheia succesului său a fost îmbinarea versurilor în franceză cu cele în engleză. Ascultătorilor de aiurea, franceza le oferea un strop de clasă, perfect mulată pe duritatea scenelor country & western, dar canadienilor le vorbea despre o ”împăcare” peste secole între celebrele tunici roșii și albastre care s-au alergat cu puștile în mâini printre copacii de pe maluurile Marilor Lacuri.
Mesajul era, evident, fals, indus de creierul din spatele acestor înregistrări franco-engleze, Bob Regan. Piesele – ca și Allons danser Colinda – erau fie hituri country adaptate fie piese tradiționale din altă oază francofonă, Louisiana. În 1965, imediat dup lansare, au devenit atât de populare încât le cântau și copii și de atunci două dintre ele, Colinda și Jolie Jacqueline au fost adoptate drept cântece de copii deși ele vorbesc aproape pe față – cum îi stă bine unui redneck din mlaștinile cajun – despre … sex.