Category Archives: Texte de vineri

Zăceam într-o cafenea, la sfârșitul unei zile în care cel mai interesant lucru a fost momentul în care am ales din meniu ce să mănânc la prânz. Am mâncat ce mâncasem și ieri și… mi-a displăcut la fel de mult. De la ceașca aburindă, privirea mi-a alunecat spre femeia din fața mea, stând la masa ei, indiferentă la lumea înconjurătoare precum o axiomă într-o mare de teoreme.
Muzica aleasă de barman m-a făcut să mă afund în gândurile mele, tot mai îndepărtate de murdăriile zilnice din mintea unui bărbat.
Ascultați și voi melodia ce răsuna atunci:

Cum să nu filosofezi? Gândul mi-a fugit la celebra zicală ”drumul spre iad e pavat cu bune intenții”. Gândul bun se naște din lumina unui suflet curat căzută peste o aspirație. Și apoi pornești spre împlinirea gândului bun, aspirației.
Femeia ținea picior peste picior. Carnea ei se arcuia perfect, sugerând că, dacă vrei să le desparți, picioarele au exact atâta forță cât să nu te descurajeze dar nici să ți se pară prea ușor.
Evident că peisajul nu-mi oprea filosofarea la aburul cafelei. Problema mersului spre împlinirea unui vis este că drumul merge prin realitatea care, chiar dacă nu ți-a putut întina sufletul născător de gânduri frumoase, îți rănește trupul cu asperitățile printre care te poartă cărarea, îți murdărește mâinile și picioarele.
Când inspira, sânii ei se aruncau spre cer ca două acvile în căutarea prăzii, iar când scotea aerul din trup, păsările ca de piatră se întorceau pline de vești bune, despre prăzi ce așteptau ca hipnotizate să fie înhățate.
Ajungi la visul tău. Îl ai în față și trebuie să faci gestul final pentru a-l avea. Dar pui pe el mâna murdărită de obstacolele pe care le-ai dat din drum și murdărești totul. Scânteia de curat din sufletul tău se materializează într-un bulgăre de pământ. Dar ai călătorit prea mult ca să îl lași. Îl iei și te murdărești mai tare.
Părul ei arăta ca un așternut pentru fruntea ta, după ce extazul din ochii ei te-a golit de orice energie.
Bărbatul din visul meu, din sufletul căruia plecase gândul angelic ajungea la poarta Iadului murdar, obosit… Vedeam, însă, parcă folosind o a doua pereche de ochi ai minții, cum străjerii Raiului primeau înăuntru un alt bărbat, ajuns acolo curat și pur deși plecase spre a atinge un coșmar. O fi reciproca valabilă? Drumul spre Rai e pavat cu rele intenții?
Deodată ea s-a ridicat și, cu o țigară în mână, s-a apropiat de mine. Am intuit ce vrea… am sperat că vrea altceva, dar m-am ridicat și i-am oferit un foc. Cât a aprins a ținut mâna pe a mea, ca și cum fără atingerea ei flacăra s-ar fi stins.
-Mulțumesc!
-Cu plăcere!
A vrut să plece la loc, dar s-a întors din nou spre mine. Sperând măcar la o nouă atingere, m-am ridicat din nou. Mi-a vorbit după ce a suflat fumul ca și cum se curăța de duhurile rele din corp:
-Știți, mă gândeam, oricum nu ai cum să oprești mintea să lucreze cât bei cafeaua singură, că va fi plictisitor în Rai. Numai femei… Dar, cât timp Dumnezeu afurisește și păcatul cu gândul, sunt puține șanse să ajungă vreun bărbat acolo. Greșesc?
Nu am ajuns să-mi odihnesc fruntea pe părul ei. De fapt, acvilele ei probabil au vânat altă pradă în acea zi. Poate mai puțin timidă. Sau cu o brichetă mai bună. Un lucru mi-a rămas însă în gând: bune sau rele, intențiile te duc tot în Iad!

PS Almost Persuaded, compusă de un tandem de mare succes în muzica country, Glenn Sutton și Billy Sherrill, a deținut – până anul trecut – recordul de a fi pe prima poziție în topul Billboard, la secțiunea country. În 1966, în interpretarea lui David Houston, piesa stat 9 săptămâni pe locul întâi. Anul trecut, recordul a fost egalat și apoi depășit de Taylor Swift.

-Da, sigur, tu le știi pe toate! Ești deținătorul adevărului absolut!
Se ridicase din pat și dintr-o singură mișcare a cules de pe jos destule haine ca să se acopere cât să fie clar că nu mai putea fi vorba de vreo tandrețe. Creierul lui pricepea asta, tot trupul lui o știa mai puțin o parte… care se încăpățâna să-l anunțe că nu era momentul unui scandal.
-Ok, țipă cât vrei, dar asta nu te face mai deșteaptă!
S-a ridicat și el și… atunci și-a dat seama că supărarea ei îi transmitea lui o senzație plăcută. S-a acoperit ca să nu-i dea satisfacție, dar privirea ei îl taxase deja.
-Până la urmă nici nu ai logică. Ție îți e frică să parcăm în spatele blocului că sunt câini și acum spui că ”nu, să-i lase-n pace”! Nu vezi că ești nebun?
-Se poate, dar știu sigur ce se va întâpla cu ei dacă sunt luați de aici. Sau poate la padoc e vreo imagine idilică, căței parfumați, cu zgardă roșie să nu-i deoache îngrijitorii de cât îi sorb din ochi?
Oricât se străduia nu reușea să nu-l excite cearta. Ea l-a simțit și, ca să-și bată joc de el, îl incita, dezgolindu-și, ca din întâmplare un sân.
-Dar acum ce e idilic în haitele de pe străzi, bătându-se pe o scursură de șaorma de pe trotuar? Sau o fi idilic faptul că îndrăgostiții din parcuri trebuie să aibe la ei, pe lângă un prezervativ, și un aparat cu ultrasunete?
Era tot mai evident că scandalul nu îl afecta și de la brâu în jos. A tras chiar plapuma peste el, dar tot părea vizibil. Ochii ei mustăceau, savurând chinul la care-l supunea.
-Câinii sunt animale. Ca și oamenii. Dacă ne-ar lăsa să flămânzim am ajunge și noi să ne mâncăm între noi…
-Da și atunci fiecare familie să facă un copil în plus ca să nu moară de foame concetățenii cu blăniță?
Nu mai știa ce să facă! Pur și simplu penisul lui nu pricepea că e un scandal și că femeia goală din fața lui nu e o bucată de carne, ci un adversar în idei…
-Auzi? Tu spui toate astea despre câini pentru că-ți place să mă enervezi? Te excită?
Cum să spună ”Nu” ?
-Nu, mă excitasem înainte de scandal, dar ai sărit ca arsă că ai auzit un lătrat!
Zâmbi. Lăsă să cadă hainele strânse la piept și se întinse la loc în pat.
-Să zici merci că nu ne-am luat de la cianuri. Aia era o ceartă mai lungă…
De afară se auzeau lătrături a… eutanasie, dar nu-i păsa. Alte instincte animalice își vedeau de drum prin creierul lui.

Copiii, când sunt mici îți vine să-i mănânci. Când cresc… îți pare rău că n-ai făcut-o cât erau mici!
Dar deocamdată ele sunt mici și le mănânci cu sufletul, le storci de secundele minunate pe care le împrăștie în jurul lor așa cum pielea absoarbe ploaia de vară aducătoare viață și relaxare.
Și simt că întineresc de fiecare dată când o nouă secundă din copilăria lor moare pe altarul creșterii. Parcă fur energia și o ascund adânc în mine.
Iar mândria că una-mi poartă prenumele și alta porecla șterge acreala oricărui tată de fete care-și știe numele pierdut atunci când taina căsătoriei îi va răpi pentru totdeauna ploaia revigorantă, lăsându-l pentru totdeauna pradă îmbătrânirii.
Dar, până atunci, sufletul îmi cântă ca un cintezoi care crede că țipetele copiilor din locul de joacă de sub cuibul său sunt de fapt chemări la primăvară.

PS Despre Alecsia…
PS 2 Despre Sofia…
PS 3 Și povestea unui cântec destul de des ascultat de mine, fie că am vrut fie că nu. Și, evident, lista celor pentru care am scris a ajuns între timp la trei!

Nu știu ce mi-a venit de i-am propus un test de iubire mai ciudat. M-a ascultat și eram împreună în magazinul de cosmetice, o uriașă farmacie pentru defecte. În dreptul standului de parfumuri bărbătești s-a mai întors odată spre mine și m-a întrebat din priviri dacă sunt sigur.
-Da, iubito, alege-mi tu un parfum!
S-a întors spre o sticlă care arăta ca un lift desprins din Star Trek, luminată violet de irizațiile din material. A fluturat testerul și, cu nările pline de miros m-a scanat. În ochii ei vedeam un bărbat dur, ieșit de la sală și o îmbrățișare ce emana mai mult descărcare hormonală decât tandrețe.
A clătinat din cap și a spus ”Nu, dragule! Nu e ăsta!”
Dintr-o sticlă clasică, vopsită în negru, roșu și auriu, a pulverizat o doză nouă. În ochii ei vedeam cum, la braț, intrăm într-o încăpere plină de lume. Mirosul bărbătesc ăși arunca inflexiunile orientale peste cel al femeii de la brașul său. Privirile cădeau întâi pe el și apoi pe ea.
A clătinat din cap și a spus ”Nu, dragule! Nu e ăsta!
Una după alta fâșiile de hârtie parfumate umpleau coșul de la picioarele noastre. Devenea agitată, mă privea după fiecare nouă aromă încercată și clătina din cap…
Într-un târziu, ochii i-au căzut pe un panou pe care era reclama unui parfum nou scos de o casă oarecare. Un zâmbet șiret îi înflori…
-Vrei să încerci și tu o dată măcar să fii la modă?
Nu știu de ce tot restul zilei m-a bântuit gândul că picase testul. A doua zi mi-a trecut.
Am înțeles că haina nu-l face pe om, nici parfumul, dar felul în care-l vede femeia de alături…

Toamna este făcută pentru rememorări. Iarna… pentru exerciții de imaginație. Primăvara este menită speranțelor. Iar vara… vara e menită privitului ca să aduni amintiri pe care, prin exercițiul imaginației, le transformi în speranțe.
Așa că acum privesc. tac și ascult muzică…

-Nu, nu, nu și iar nu!
Țipând, sărise din pat și-l străfulgera cu privirea. El a rămas în pat, într-o rână, așa cum stătuse când i-a șoptit la ureche dorința ascunsă atâta amar de vreme în sufletul său.
-Ești un porc fie și numai pentru că te-ai gândit la asta!
A tras cearceaful de pe pat, lăsându-l pe el gol ca pe păturicile copilăriei, și și-a acoperit trupul. Ultima imagine plăcută pentru el a fost sânul ei încă înroșit de mângâierile apăsate.
Seara romantică se dusese dracului, așa că muzica – ”de atmosferă, iubitule” – suna stupid.

S-a ridicat și el și a început să-și caute hainele lepădate în grabă.
-Trebuie să înțelegi că orice bărbat își dorește asta!
-Orice măgar, vrei să spui, un bărbat adevărat nu cred că se gândește la o asemenea măgărie!
Se îmbrăcase complet, mai rapid decât un pompier în misiune, ca și cum își dorea să fugă pe străzi pentru a uita ce i se ceruse.
-Dar, draga mea, e ceva natural, nu e…
-Natural? Porcule! Ce e natural în asta? Numai oamenii defecți se gândesc la asta!
Nu avea rost să mai spună ceva. Erau amândoi în sufragerie iar dormitorul lăsat în urmă părea rece, precum o criptă a dorințelor.
-Nici nu-mi imaginez la ce te gândești tu când te uiți la mine! Un nesimțit, asta ești!
-Iartă-mă, a fost așa…o chestie, o dorință fără importanță. Hai, draga mea, să ne liniștim.
-Cum să mă liniștesc, măgarule?
Femeia era la ușă, cu poșeta pe umăr.
-Plec să mă linștesc pe afară. Până mă întorc să faci bine să te gândești la ce mi-ai spus!
Ușa trântită l-a făcut să se așeze fără vlagă pe canapea. Era clar, fusese ultima oară când îi mai propunea să nu meargă în vacanță la părinții ei!
PS James Last este o legendă a muzicii ușoare. Compozitorul, orchestratorul și dirijorul orchestrei ce-i poartă numele este unul dintre puținii care a reușit să ducă muzica de tip big band – din anii de aur ai jazz-ului – dincolo de limitele stilului. Succesul său a fost atât de mare încât au apărut orchestre asemănătoare în fiecare colț al lumii. La noi, stilul a fost adoptat de marele Sile Dinicu și de orchestra Televiziunii Române.

-Vrei să mergem la mare? Mai e puțin până la concediu, ar trebui să ne decidem.
El a lăsat telefonul pe care se juca și s-a uitat la ea. Era delicioasă când aborda teme serioase. Părea un copil care nu mai știe cum să-i convingă pe cei mari de importanța fiecărui cub din casa păpușilor.
Sigur că vroia la mare. Se și vedea pe un șezlong, cu ochii micșorați de greutatele razelor de soare. Din difuzorul de pe plajă răsuna o melodie de vacanță.

Ea era alături. Mușca dintr-o bucată de pepene și zeama rece îi picura pe pieptul gol și încins. Parcă le auzea sfârâind pe carne. Apoi ea întorcea fața spre el, îi citea dorințele și-i făcea semn să urce până-n cameră. Aici…
-Sau poate vrei la munte. Știu că nu prea suporți soarele de pe Litoral.
La munte… sigur că-i plăcea la munte. Hălăduiau pe un munte împădurit. Locul mirosea a libertate și a căprioare. Ajung într-un luminiș unde florile de câmp creșteau nebune, protejate de cetatea de copaci deși din jur. Îmbătată de parfum, ea-și lepăda hainele și se lăsa pe pătura de iarbă rece și proaspătă. El se apropia de ea…
-Deși am o ofertă-n Turcia mult mai ieftină decât oricare alta de la noi. Un hotel de cinci stele, nu știu cum se cheamă, ceva cu Spa Resort…
Orientul… da, asta dorea. Ei doi, în baia de aburi înmiresmați, cu fiecare mușchi, articulație învinse de căldură. Ceai fierbinte, aroma merelor din narghilea și apoi camera, rece precum o compresă binefăcătoare pusă pe fruntea unei minți înfierbântate…
-Trebuie să ne hotărâm repede și să-i spunem și mamei…
S-a trezit din reverii și a fixat-o. Aștepta continuarea.
-Știi, tata face niște lucrări în casă și i-am promis că o luăm cu noi, să mai iasă din praf și moloz…

PS Despre piesa ”Itsy Bitsy Teenie Weenie Polka Dot Bikini” se spune că a ajutat la impunerea costumelor de baie din două piese! Lansată în 1960 – la sfârșitul erei rock’n’roll și începutul perioadei beat – de Brian Hyland, un idol al adolescenților din acea vreme, melodia ironiza fetele prea timide pentru a purta chiloții – cu buline! – care păreau îndrăzneți, dar erau mult mai mari decât sunt acum pantaloniii scurți.
Piesa e scrisă de Paul Vance, autorul a peste 300 de piese de succes în anii 1950-1970.

Era deopotrivă bizar și norocos faptul că eram amândoi acolo, la o masă dintr-un bar în care se amestecau 30% gin, adică ornamente vintage și restul apa tonică a modernității. Cum am ajuns acolo, doi bărbați care nu se văzuseră niciodată până atunci? Prin Facebook. Postasem o melodie și imediat am primit un mesaj, de la el, în care-mi spunea că se bucură că mi-a plăcut piesa postată de el. I-am scris că habar n-aveam că și el alesese asta și, tocmai când ne înțepam reciproc, am fost abordat de o tipă. Mi-a spus că ea și prietena ei iubesc piesa aia, că au văzut că a mai pus-o cineva și că l-au abordat și pe acel cineva… Trei zile mai târziu – și după câteva zeci de mesaje– am decis să ne vedem în patru și să ciocnim un pahar de gin în cinstea muzicii. Speram doar ca ele să arate ca-n pozele de pe net, rival nu aveam, pentru că el arăta exact ca-n fotografii.
De cum am intrat am dat o șpagă barmaniței ca, atunci când vede intrând două blonde, să pună melodia care ne unise. Până atunci, am început să ne cunoaștem noi, bărbații. Eu am scos pe masă pachetul de țigări și bricheta cu benzină de care eram atât de mândru. El… a deschis o borsetă pe care nici nu o observasem până atunci și a scos o cutie rotundă de tablă de tutun de pipă.
-Sper că nu ai de gând…
Nici nu mă băga în seamă, din geantă au mai ieșit o pipă, mare, groasă, cu vatra îmbrăcată în scoarță de copac, un futac și o brichetă cu un gât scurt, un fel de miniatură a aprinzătorului de aragaz ținut de mama în bucătărie.
-Auzi, lasă pipa, te rog eu! Uite ia o țigară.
-Păi ce are? Eu fumez pipă, chiar azi am luat la mine pipa asta care ține mai mult…
-Termină cu prostiile, pipa omoară pasiunea, ca orice tipicăreală de asta de om bătrân! Sper că nu porți izmene! Am venit aici cu un scop. Nu-l strica!
-Eu am scris și pe Facebook asta cu pipa.
-Nu știu ce ai scris tu pe Face, după ce iau una din fete și plec cu ea, n-ai decât cu cealaltă să fumezi pipă, narghilea, să vă puneți prișnițe…
Melodia mi-a întrerupt fraza.

Erau mai frumoase ca-n poze! Iar strângerea mâinilor, când am făcut prezentările, mi-a arătat că erau mai deschise decât speram. Au remarcat melodia, au zâmbit cu subînțeles, au comandat de băut și, după ce ne-am făcut comozi, omul a deschis cutia de tablă. Tocmai mă pregăteam să-i zic vreo două când el a vorbit primul:
-Fetelor, când ați venit tocmai dezbăteam cu prietenul aici de față despre ce să fumezi la prima întâlnire. Eu fumez pipă, vă deranjează?
-Nu, n-am văzut niciodată. Ne explici ce faci?
M-am uitat lung la cea care vorbise și am decis să mă orientez spre cealaltă, poate nu era și ea pasionată de izmene, budigăi și ceai de coada șoricelului.
-Sigur, dacă nu vă plictisește. E o rutină și nu chiar. Adică nu-ți iese fiecare pipă la fel, unele ard ușor, ca o dorință împărtășită, la altele trebuie să insiști, să cauți mereu foc sau să le reașezi. De fapt, eu cred că ăla care a inventat pipa era îndrăgostit, nu de o femeie anume, ci de toate deodată.
Eh hai, asta-i bună! Frecam nervos bricheta-n mână, ” al treilea coi pe dracu’!”, bricheta mea masculină nici nu o observau, uitându-se la mâinile lui.
-Prima oară pui tutun atât cât prinzi în vârfurile degetelor. Bagi în vatră și nu tasezi decât ce e pe margine, mijlocul îl lași mai înalt, acela va fi, cum să zic eu, ”punctul G” al pipei.
-Oh, interesant! spuse și a doua fată.
Era clar, pierdeam teren, așa că m-am băgat rapid în discuție:
-Și o îndeși cu futacul!
S-au uitat toți trei la mine ca și cum apărusem într-un trening roz la o reuniune de motocicliști.
-Nu, nu îndeși acum, nu sari cu futacul pe ea din prima. Uite, ține tu futacul și o să ți-l cer când o să am nevoie.
E evident, participam la cucerirea fetelor ca lordul din bancuri, când îi ține lumânarea lui John!
-Tot tutunul pe care-l adaugi îl apeși numai pe margine, apeși până se compactează, dar nu devine piatră, pentru că va fi ca o femeie care se închide în carapace, o poți fuma, dar focul îi pârjolește pielea și nu ajungi la sufletul ei.
Și în poze fetele astea aveau ochii mari, dar urmărindu-i mâinile parcă ieșeau din craniul ornat blond. Clar, bancurile cu blonde…
A luat apoi aprinzătorul și a plimbat flacăra peste tutunul de deasupra. A tras de câteva ori și un fum aromat a invadat locul. Mi-am stins țigara, simțind parcă nevoia să nu stric aerul. Brusc, a lăsat pipa jos și a privit-o cum se stinge. Am zis să punctez:
-Da’ ai fumat ceva, nu glumă! Cât au fost, trei fumuri?
-Destul, destul ca focul să usuce tutunul de deasupra. Acum, când e caldă, o înghesui în patul de briar. E gata să fie fumată. Am nevoie de futac, mi-l poți da sau îți mai trebuie?
Atunci am văzut că rămăsesem cu unealta în mână. I-am întins-o ca o soră medicală care dă bisturiul celui care știe la ce folosește.
-Tasezi puțin, dar iar nu apăsa! Acum pericolul să se-nchidă în carapace e și mai mare și dacă se-ntâmplă asta va trebui să-i dai o gaură în mijloc cu pointerul futacului, ca și cum ai dezvirgina-o din nou!
Ele se băgaseră una-ntr-alta și se împingeau spre el. Eu rămăsesem fără replică. A dat din nou foc și de data asta fumul gros umplea încăperea.
-Acum focul va ajunge până la punctul…acela… mă iertați, fetelor. Va arde tot, până va fi doar cenușă în pat… Trebuie să savurezi fiecare fum pentru că e ultimul suflu al cărnii care arde. Dar să nu-ți pară rău dacă se și irosește, cât o mai lași la răcit, tutun e berechet în lume!
-Femeia arde… toată? întrebă una din fete.
-Da, domnișoară, dacă te pricepi, arde toată și apoi, în semn de respect pentru sacrificiul ei pe altarul viciului și plăcerii, pipa, patul îl lași mult timp gol, la răcit.
Peste ceva timp, mergeam pe stradă și loveam cu piciorul cutii goale de bere. Nu puteam uita imaginea lui plecând cu fetele la braț și eu urlând în urma lor ”Nu sări cu futacul pe ele din prima!”.
Cred totuși că mai bine-mi cumpăr fie o pipă fie un trening roz!

PS Nu mi-am ascuns niciodată admirația pentru Nicu Alifantis, dar combinația dintre muzica sa, versurile lui Jacques Prevent și calmul vocii Oanei Pellea e absolut ieșită din comun. Scoaterea femeii din tabietul zilnic al cafelei de dimineață este atât de senină și naturală precum ploaia de dimineață ce curge din chitară.
PPS Pipa este un simbol al tabietului exclusiv masculin, un domeniu închis în care femeia pătrunde doar prin imaginația bărbatului.

S-a ridicat de la masa ei și s-a uitat la mine atât de fix încât am simțit privirea atingându-mă pe piept. Și bărbatul care era cu ea la masă s-a uitat la mine, dar parcă era altă ”încărcătură” în ochii lui. Nu aveam creier și pentru el, puțina minte care-mi rămâne când văd femei era doar a ei.
Părea sculptată în marmură bronzată, fiecare tăietură vorbind despre dorință, înfierbântată în soare și apoi răcorită cu sudoarea satisfacției.
Cu pași de atletă, s-a dus la orchestra ce părea a avea entuziasmul dizolvat în vin și le-a șoptit ceva. Apoi a început muzica.

Și dansul. Era singură în ring și picioarele ei desculțe dictau ritmul. Fiecare mișcare era pentru mine. Dacă nu prindeam vibrația, ochii ei îndreptați spre mine aveau grijă să mă atenționeze.
Nu prea știam ce se face în situații din astea, așa că mi s-a părut inteligent să mă ridic și să dau de pământ cu paharul de pe masă. Mii de cioburi au lucit în lumina sărăcăcioasă a tavernei. Toți se uitau la mine. Admirativ… cred. Cel de la masa ei s-a ridicat și el și a spart un pahar.
Ea s-a rotit, făcând rochia și așa scurtă să se ridice până aproape de zona de pericol. M-am înflăcărat și am spart și o salatieră. De ce? Era goală!
Cioburi și ulei. Ea s-a mai rotit o dată. Bărbatul de la masa ei se uita tot mai urât la mine, dar nu aveam timp de el. A mai spart și el o farfurie. Parcă nu au sărit cioburile cu același entuziasm ca din salatiera mea! Trebuie stil pentru a sparge ghinionul!
Am luat farfuria cu oase de pește, am golit-o direct pe fața de masă și am spart-o de călcâi! La picioarele mele era un covor de cioburi, simbol al sacrificiului pentru formele ei. Ăla a mai sfărâmat un vas de pe masa lui.
Piruetele ei aruncaseră rochia mai sus de talie! Am sfărâmat tot ce era pe masa mea, cred că și telefonul. Ăla era și el în delir, adunând la picioare grămezi de cioburi.
Apoi brusc dansul s-a terminat. A făcut o scurtă plecăciune și s-a îndreptat spre ieșire. Înainte de a pleca i-a șoptit ceva chelnerului. ”Acum mă cheamă la ea în cameră!” mi-am zis. Chelnerul, însă, s-a dus spre celălalt. ”Cum adică? Nu sunt eu alesul?”
Cei doi au vorbit preț de câteva secunde și apoi bărbatul a căzut pe scaun, cu capul între mâinii. ”Gata! I-a transmis că altul e alesul…eu!”
Chelnerul venea spre mine. Vedeam deja cum mâinile mele caută căldură pe marmura în care era cioplită frumoasa zeiță.
-Patroana vă întreabă dacă…
-Da, spune-i că da!
-Vă întreabă dacă plătiți cu cardul sau cash vasele sparte? Domnul de acolo va plăti cash…
O jumătate de oră mai târziu, mergeam unul lângă celălalt. El mi-a spus:
-Cum să coste 4 euro o salatieră?
-Lasă că și tu… vaza de flori? De ce dracu ai spart vaza?

PS Cine n-a țopăit măcar o dată pe Maria me ta kitrina ( Maria mea îmbrăcată-n galben) dar câți am avut răbdare să-i aflăm versurile? Vă spun sincer, după ce am aflat ce spun cuvintele, am avut o strângere de inimă…
Maria e întrebată pe cine iubește mai mult, pe soțul ei sau pe vecin, iar femeia, îmbrăcată în culoarea simbol a geloziei, răspund că i-ar ”combina” pe cei doi, unul să fie piatră din marmură pe mormânt iar celălalt un trandafir la căpătâiul primului! Cum să nu te sfărâme așa o femeie în mii de cioburi, lovindu-te de călcâi ca pe o farfurie!
Piesa a fost culeasă de Vasilis Dimitriou, instrumentist de mare virtuozitate, și interpretată pentru prima oară de ”regina muzicii grecești” Haris Alexiou, în 1972, fiind apoi preluată de ”zeița muzicii grecești” Nana Mouskouri.

Mă enervase peste măsură și – ca-n jocurile pentru fetițe în care lipești haine pe manechine – am încercat să mă răzbun cu ochii minții și am recoafat-o. I-am lăsat un breton destul de lung să poată sufla în el și i-am făcut o buclă care i-a umbrit fruntea. Am lăsat o coadă lungă și am tăiat firele din preajma urechilor iar pe cele care mi-au scăpat le-am lipit în sus, adunate spre creștet.
Am ales din memorie un sutien cu barete laterale groase și tari, cupele cu bureți groși, puși parcă mai mult pentru căldură decât pentru a corecta forma. Și chiloți mari, întinși pe harta corpului precum un stat imperialist, pornind de la începutul pulpei și urcând până pe burtă, nelăsând în drumul lor nicio bucată de carne neacoperită.
Peste ei am tras un dres imprimat cu frunze și flori groase, pictate strident, imprimeu ce făcea piciorul să arate ca un parizer pe a cărui coajă umedă se lipiseră etichetele tuturor celorlalte cumpărături din sacoșă.
Nu era de ajuns! Mă enervase rău! Așa că am pus și o bluză cu umeri dublați și, peste ei, epoleți ieșiți în afară ca două trambuline pentru șoareci, tăiată deasupra taliei ca și cum croitorul se plictise să-și încheie diabolicul proiect de urâțire.
Pantalonii i-am ales cu grijă. Din cei cu fundul dublat și lăsat, cu cute ce sugerau un scutec plin și o carne scrijelită de celulită. Mi-o imaginam mergând și cum povara de la spate se mișcă precum o piftie ce se crede cremvurști doar pentru că are coajă.
În picioare i-am pus pantofi rudimentari, cu talpă groasă, groasă, groasă, groasă, groasă, groasă, de era periculos să calci.
M-am gândit: Clar nu pot atinge așa ceva!

Apoi am privit-o și mi-am dat seama că reușea cumva – chiar acoperită de cele mai bizare născociri ale modei din ani diferiți – să fie frumoasă.
Și am iertat-o!

PS Doar cine spune că n-a văzut în anii ’80 ”mullet”, celebra coamă de inspirație punk și topită apoi în sclipiciul disco, sau n-a văzut bluzele din aceeași perioadă, cu umerii întinși periculos spre laterale, ca niște aripi oprite din creștere de o proastă alimentație, să-și critice copiii pentru ciorapii cu imprimeuri stridente, pentru pantalonii cu fundul plin, care ne-au stricat imaginea anul trecut, sau pentru pantofii ce făceau, pe la mijlocul anilor ’90, mersul pe jos un lucru periculos! Și apoi amândouă, mamă optzecistă și fiică fancy să-și critice înaintașa care purta cu mândrie chiloții tetra, obținuți pe sub mână în anii de foc ai Epocii de Aur.

PPS Pantalonii care ne-au mâncat nervii anul trecut nu-s nicidecum vreo găselniță de ultimă oră, ci – așa cum sunt mai toate accesoriile și liniile din modă – o revigorare, total nereușită, a pantalonilor lansați în 1990 odată cu videoclipul U Can’t Touch This al lui McHammer. Groaznici! Nu și muzica, succes mondial și piatră de hotar pentru influența ce o joacă rap-ul asupra muzicii și artei în general pop.