Category Archives: Texte de vineri

Eu am vrut doar să fac conversaţie amabilă, nicidecum să pornesc o dispută. Mă gândeam că aşa e frumos, doi oameni stau unul lângă celălalt, pe şezlonguri, legănaţi de amintirea unei frumoase veri ce se apropie de sfârşit, normal era să mai schimbe între ei şi alte vorbe decât banalul „dă-mi, te rog, sticla de apă”.
-Mie îmi pare rău că se termină vara…
Trebuie să recunoaşteţi că nu e nimic malign în ce am spus, totuşi ea s-a întors către mine, şi-a scos ochelarii de soare şi mi-a aruncat acea privire, unică, din care am înţeles că viaţa fără mine i-ar fi fost mai uşoară. De altfel, foarte feminină privirea aceea.
-Şi, mă rog frumos, ce o să-ţi lipsească? Fundurile goale după care te uiţi de ţi-ai sucit gâtul complet? Cât e vara de lungă nici pe stradă nu pot să ies că bărbaţii mă fluieră din priviri… bine, unii mai nesimţiţi, ca tine, fluieră pe bune!
-Eu să fluier femei? E o tâmpenie, nu fac aşa ceva, plus că de aia vă place vara vouă femeilor, vă dezbrăcaţi până la limita amenzilor pentru indecenţă, vă încingeţi la soare şi vă răcoriţi cu privirile noastre care se rotesc precum ventilatoarele!
-Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că îţi place şi toamna. Acuşi începi să vii acasă târziu, mirosind a usturoi şi pastramă de oaie, căutând din priviri toaleta că ai exagerat cu mustul!
-Asta e chiar bună! Toamna e anotimpul preferat al femeilor, nici nu ai avea nevoie de mine în casă, storciţi orice legumă sau fructă vă cade-n mână şi umpleţi casele de borcane pe care le aruncaţi primăvara următoare!
-Toate astea sunt ca să crăpaţi în voi pe timpul iernii şi să puteţi să vă odihniţi 3 luni că aţi dat o zi zăpada din jurul maşinii!
-Să nu vorbim despre iarnă… vorbiţi numai de feerie şi Moş Crăciun, dar casa miroase ca bucătăria unui hotel cu 200 de camere! Cred că de aia şi e Moşul atât de gras…
-Nu vrei să vorbim de bărbaţi graşi.
-Nici tu nu vrei să vorbim de primăvară, căutaţi poze cu ghiocei şi voi i-aţi mânca, poate slăbiţi după cât aţi halit iarna!
-Aşa o fi, dar nu pare să vă deranjeze de vreme ce toată primăvara ne cântaţi balade poate, poate ne-om dezbrăca vara şi mai mult!
Femeile au un stil al lor de a închide cercul unei dispute! Şi da, uitându-mă la ea, întinsă pe şezlong, îmi pare rău că nu i-am spus astă primăvară mai multe lucruri frumoase…

Evident că nu e nici o coadă la prezervative. Pur şi simplu fumam în faţa blocului ei, trăgeam de timp şi căutam scuze pentru întârziere. În timp ce mintea scormonea după cele mai bune explicaţii, amintirile din ultimele luni mă năpădeau ca o boare dulce şi răcoritoare.
Prima dată când am întâlnit-o nu am văzut-o cu adevărat. Eram mulţi, într-un bar, sărbătoream ziua unui prieten comun. Acum, când a trecut ceva timp, pot să mă jur că m-am simţit mai bine ca de obicei. Fără să beau mai mult, fără să glumesc altfel decât o fac de obicei… sunt convins că era vorba de simpla ei prezenţă.
Începuse să-mi fie răcoare. Nopţile de vară nu mai erau ce au fost cândva. În buzunar aveam plicul cu prezervative, dar nu mă grăbeam. Am aprins altă ţigară.
A doua oară ne-am întâlnit întâmplător. Era cu prietenul sărbătorit în urmă cu ceva timp. Am stat toţi trei puţin de vorbă după care el a plecat, chemat de vreo afacere. Am rămas împreună şi am vorbit despre nimicuri până ne-am terminat cafelele. Atunci am văzut cât e de frumoasă. Parcă era construită din dorinţe ascunse, puse de Creator cap la cap, pentru a face în ciudă păcătoşilor.
Am plecat atunci din cafenea cu mirosul părului ei în suflet şi cu furia că nu am avut curajul să-i cer numărul de telefon.
Telefonul a vibrat scurt în buzunar şi m-a trezit din reverie. Trebuia să urc în bloc, nu mai puteam amâna. Nu am verificat aparatul, ştiam apetitul ei pentru mesajele simple, din semne de punctuaţie sau emoticoane. Eram aproape convins că îmi trimisese un semn de întrebare. Ştiam pentru că îl aveam şi eu în suflet.
Când m-a abordat pe Facebook am crezut că fac infarct. Mărturisesc, o căutasem şi eu, dar nu am îndrăznit nici măcar să-idau un like, ce să mai vorbim de mesaje sau de cerere de prietenie!
Nu am ezitat de loc, i-am răspuns şi aşa a început o lungă perioadă de relaţie pe chat. Aşteptam să ajung la birou să verific ce mi-a scris. Reuşeam să nu ne spunem nimic şi totuşi atât de multe. Lucrurile mărunte căpătau valoare de terapie, simplul „Bine” la întrebarea „Ce faci?” sau „Ok” la întrebarea atât de neutră despre cum a fost la serviciu.
A trecut mult până când, aproape natural, m-a întrebat de ce nu ieşim la cafea.
Asta fusese ieri. Acum, la uşa blocului ei, cu un buzunar plin de prezervative, eram la câteva ore după ce am băut împreună cafeaua.
Cu doar un sfert de oră în urmă eram în taxi. Promisesem că în drumul meu o las acasă, dar la un moment dat şi-a apropiat faţa de a mea şi m-a întrebat dacă nu vreau să urc. Am dat din cap şi m-a întrebat, tot la ureche, dacă am la mine… Am spus „nu” şi atunci mi-a spus – poate cu voce cam tare pentru cât de atent era taximetristul – că „nu e nimic, e o farmacie chiar lângă mine!”
Apoi, chicotind, a adăugat „Asta îmi va da timp să mă pregătesc…”
Ok, veţi spune, de ce nu urci dracului mai repede în camera unde ea e pregătită? De ce mai stai ca un prost în faţa blocului? Chiar prost! În luminile nopţii, am revăzut banda de aur de pe degetul , chiar dacă acum fusese scoasă şi pusă cu grijă în buzunar şi… m-am blocat, nu mai voiam să urc.
Am scos telefonul şi am deschis mesajul ei. Era un semn de întrebare şi de… nerăbdare. Am scris „scuze” şi am plecat acasă.
Cam asta e povestea iubirii mele secrete. Ba nu, mai e ceva: niciodată nu lăsaţi în buzunare prezervative. Poate dacă uiţi un tractor nevasta nu-l găseşte, dar un prezervativ…

Am deschis uşa maşinii şi am întrebat dacă e liber. În loc de un răspuns simplu şi clar, mi-a spus:
-Da, dar să ştiţi că eu pe drum fumez şi cânt.
M-am gândit că şi eu fumez şi uneori cânt, că era singurul taxi din staţie şi că nu mă încânta deloc perspectiva de a sta în soare, încărcat cu buchetul ăla imens de trandafiri – planta soluţie pentru orice bărbat nehotărât ce flori să cumpere – aşa că am acceptat condiţiile lui şi m-am urcat în maşină.
Abia de am apucat să-i spun adresa, destul de depărtişor pentru o cursă plătită, că a demarat. Imediat a pornit şi muzica:

S-a uitat în oglinda retrovizoare la buchetul care se lăfăia singur pe bancheta din spate şi apoi m-a privit complice. Fiind pe locul mortului nu-mi plăcea deloc că nu se uita la drum.
-He, he, o cheamă Maria, nu? mi-a spus cu aerul omului care ştie dinainte cum se termină orice poveste din lume.
-De fapt…
„… mă duc la mama unui coleg şi am zis să nu merg cu mâna goală, mai ales că e sărbătoare, chiar dacă o cheamă Smaranda. Băiatul ei e în concediu şi m-a rugat să-i duc nişte insulină.” Dar nu am apucat să spun tot, după „fapt” el a preluat discuţia.
-Şi eu am cunoscut o Maria.
Privirea i s-a umplut de amărăciune şi a coborât-o spre stânga, ca şi cum vroia să o ascundă de mine. Maşina a luat-o mai repede, ca şi cum piciorul i s-a crispat de la durerea amintirilor şi eu mă gândeam că merg cu un nebun care nu se uită la şosea şi că o să mor într-o baie de insulină… A ridicat ochii exact când ne îndreptam spre o curbă.
-Domnul meu – ştiţi gestul oamenilor care se pregătesc să spună o poveste care le e dragă, s-a lăsat puţin pe spate şi, sunt sigur, dacă spaţiul i-ar fi permis, ar fi stat picior peste picior – am avut colţul meu de Rai. O Eva care era numai a mea, un măr din care să ne înfruptăm de câte ori aveam chef şi un bichon care ne apropia unul de celălalt mai bine decât ar fi făcut-o orice şarpe din lume…
Clădiri, stâlpi, maşini tot decorul oraşului părea că se fereşte din calea noastră şi doar printr-o minune scăpam nevătămaţi.
-Eram fericit, aşa cum păreţi şi dumneavoastră. Pe Eva mea o chema Maria. Este că toate femeile cu numele ăsta au ceva aparte?
Claxonul exasperat al unui autobuz l-a trezit din reverie doar cât să-l evite în ultima clipă.
Dorind să grăbesc sfârşitul poveştii – pentru ca povestea mea să nu se termine mult prea repede – am spus:
-Ne apropiem, ce s-a întâmplat?
S-a uitat la mine ca la singurul om de pe Pământ care nu ştie cum se termină Romeo şi Julieta. Maşinile din spate ne claxonau că nu plecam de la stop, dar nu le-a dat atenţie. După un timp a spus:
-Mi-am luat un ceas fosforescent!
Am auzit la viaţa mea mii, poate milioane de motive ca să rupi o relaţie. Când lucrurile nu mai merg, oamenii se agaţă de orice pretext ca să rupă o legătură care-i strânge, dar…un ceas? Acum chiar că aşteptam finalul şi nu îmi mai păsa de stâlpii care se apropiau ameninţător de noi.
-Ştiţi bancul ăla cu Ion şi Maria, când el o dezbracă, o bagă-n pat şi, când ea nu mai poate de dorinţă, el o acoperă cu plapuma şi-i arată ceasul cu lumini?
Bineînţeles că-l ştiam, sunt român autentic şi ştiu zeci de bancuri cu Ion şi Maria!
-Ei bine, domnule, pe mine mă cheamă… Ion!
Am coborât din maşină râzând, după ce i-am dat un bacşiş gras şi l-am lăsat în durerea lui de a plânge o femei care l-a părăsit pentru că de câte ori îl atingea se gândea la bancuri. Da, Mariile astea au ceva special!

-Închipuie-ţi, dragă, că m-a fluierat unul pe stradă.
Avea vocea sugrumată de nervi. A făcut o pauză, cât a luat o gură din sucul din faţa mea şi a continuat să-mi povestească întâmplarea care-o scosese din pepeni. Când s-a prăvălit pe scaun şi-a pus un picior peste celălalt, pulpele ei lipindu-se ermetic una de cealaltă, ca două ventuze. Problema mea e că privirea mea tocmai ajunsese sus, sus pe pulpe, după ce, în timp ce se apropia de masa mea, scanasem ambele picioare şi ochii îmi rămăseseră ca bronzul de munte pe ele.
-Te rog, până mă liniştesc puţin, fă-i un semn băiatului şi mai comandă un suc!
Marele avantaj când bei cafeaua singur în Centrul Vechi este că nu o bei niciodată singur până la capăt. Acum mă întâlnisem cu Diana şi se anunţa o şedinţă de terapie după şocul de a fi fluierată de unul. Aşa cum se prezentau lucrurile nu aveam nici cea mai mică şansă să scap de restul poveştii.
Pe ospătar nu a fost nevoie să-l chem, o făcuse, probabil, înaintea mea sclipirea brăţării de pe glezna ei. I-am cerut un suc şi mă bătea gândul să-l rog să-l acopere cu ceva când îl aduce ca să nu-i curgă în el balele pe care i le provocau picioarele Dianei.
-Eu nu vă înţeleg pe voi, bărbaţii, a spus ea, după ce a luat o gură de suc, nu mai poate să iasă o femeie pe stradă că imediat vă uitaţi după ea! Bine, persoanele de faţă se exclud!
Nu mai puteam să-mi extrag privirea dintre pulpele ei şi m-am gândit să înaintez cu ea, poate iese… pe dincolo.
Dumnezeu să-i dea sănătate celui care a inventat acum 50 de ani chiloţii ăştia din blugi, care sunt la mare modă anul ăsta! Pe mine, însă, mă încurcau după ce tocmai ei mă atrăseseră-n capcană.
-Nişte mitocani, Diana dragă, se holbează ca nesătuii!
Eu nu ştiu pe unde se îmbracă pantalonii ăştia, nu cred că normal, pe jos, pentru că acum marginea cracului tăia pulpa, în timp ce carnea se răscula, la graniţă, formând un val ce ameninţa să rupă tivul. Nu era chip să-mi scot privirea, dar m-a ajutat tot ea, desfăcându-şi picioarele.
-Se îmbracă fata decent, uite, de exemplu eu, astăzi nu am o fustă cloche, să mi-o ridice vântul la fiecare pas şi tot nu pot merge liniştită. Persoanele de faţă se exclud din nou! Te rog dă-mi un foc.
Eliberată dintre pulpele ei, privirea mi s-a-ntors în cap ca prinsă cu un elastic, dar când Diana s-a aplecat să-i aprind ţigara… privirea iar nu a fost a mea!
Auzeam ca prin ceaţă, cred că şi din cauza căldurii de afară care brusc mi s-a părut insuportabilă.
-Când am ieşit din parcarea subterană, m-am oprit să scriu un mesaj. Am oră la cosmetică şi voiam să amân. Atunci l-am văzut pe unul care mergea cu capul întors spre mine. Era atât de sucit că am crezut că şi-l deşurubează.
-Aşa sunt unii, nu se satură să se uite…
Bustiera ei era mai subţire ca vântul şi îi acoperea sânii mai puţin decât o face soarele. Ba chiar mă gândeam că soarele te mai face să închizi ochii, dar bustiera aia era ca scobitorile cu care-şi blocase Prâslea ochii ca să nu-i scape merele de aur.
-Mergea şi se holba şi a dat peste un stâlp de parcare. A căzut drept în nas, ca o scândură, fără să schiţeze un gest măcar.
Când eram mic îmi doream să fiu aviator… acum îmi doream să fiu medalion! Agăţat de un lanţ abia vizibil din argint, medalionul de la gâtul ei căzuse până la îngemănarea sânilor şi de acolo putea discuta-n voie cu sfârcurile ce răzbeau afară.
-Şi ce să vezi! Se ridică-n capul oaselor, avea faţa roşie de la lovitură şi tot la mine se uita. Când am plecat l-am auzit fluierând a pagubă.
Mi-a plăcut mult fraza pe care mi-o imaginasem, aia cu dorinţa de a fi medalion, chiar ar putea fi folosită cândva într-un text, când am fluierat. Admirativ pentru frază, evident!
Nu am idee de ce Diana s-a uitat la mine ca şi cum dansam pe mese descheiat la şliţ. Şi-a dat sucul peste cap şi a plecat, lăsându-mă să-l plătesc. Ieşind de pe terasă a târât după ea privirile chelnerului. Şi, normal, şi pe ale mele.

Peste câteva minute urma să mă aşez comod în fotoliul psihologului şi mintea mea, sufletul aveau să se simtă ca un cadavru întins pe masa de marmură dintr-o sală de autopsii. Cele mai ascunse taine ale lor urmau să iasă la lumină ca într-o demonstraţie făcută de un profesor exhibiţionist pentru o mulţime de învăţăcei avizi de noutăţi. Asta e, promisesem că vin aici şi nu mai aveam ce face! Dar până să intru mai era ceva timp şi m-am gândit să-l folosesc pregătindu-mă, aşa cum unge legistul carnea cu iod înainte de a secţiona.
Înăuntru era deja cineva, nu apucasem să văd cine, nici măcar dacă era femeie sau bărbat, dar bănuiam că este un bărbat, pentru că în sala de aşteptare plutea încă un miros de after shave. Tot în cameră mai era mirosul de flori topite-n mosc al recepţionerei şi parfumul grav, de doamnă care scoate doar sâmbătă seara, din locuri doar de ea ştiute, desuuri din mătase neagră care să meargă cu atmosfera din dormitorul conjugal după ce copilul adoarme-n camera lui.
Femeia venise cu un băieţel şi bănuiam că ajunsese la uşa psihologului din cauza copilului. Mă întrebam ce o fi în neregulă cu el. Nu avea privirea aceea specifică viitorilor derbedei, cu un licăr diabolic, mereu în căutarea unor obiecte ce pot fi stricate sau sparte. Poate are copilul o traumă? Pe mâna mamei, însă, lucea o verighetă ce nu părea o bijuterie aşa de scumpă încât să o păstrezi şi după divorţ aşa că trauma nu părea a fi o familie despărţită.
Femeia nu lăsa privirea-n jos când o analizai şi m-am gândit că băieţelul nu era speriat de cine ştie ce violenţe-n casă.
Am lăsat puţin băieţelul adus de maică-sa la doctor şi m-am concentrat din nou asupra mea. Venisem aici pentru că trebuia neapărat să schimb ceva la mine şi nu o făceam destul de repede. Repede nu pe gustul meu, ci pe al nevestei. Acum era fumatul, dar ar fi fost destul de ok şi dacă renunţam la lungile cafele de dimineaţă. Nevastă-mea e convinsă că totul e de la cap, că un mic efort de voinţă mă va scăpa şi de aceste tare şi aş deveni un om mai bun, poate nu perfect, dar unul asupra căruia se poate lucra cu mai mult spor pentru a deveni ideal.
Clar am acceptat să văd psihologul fiindcă o iubesc şi mai ales pentru că ştiu că eforturile ei de cioplire-n mine sunt tot pentru că mă iubeşte. De când i-am făcut prima concesie – de mult, undeva în negura începuturilor relaţiei noastre – am înţeles că nu mă poate iubi decât dacă sunt perfectibil. Nu şi dacă aş fi perfect. O femeie are în permanenţă nevoie de o bucată de piatră în care să lucreze ca un sculptor. Monogamia la ele se manifestă prin a ciopli o singură stâncă şi, dacă viaţa ar fi destul de lungă, ar toca la ea până o face praf fin, numai bun de purtat de vânt în toate patru zările, ducând vestea victoriei unei femei.
Uneori am impresia că ele ne iubesc viciile pentru că ele le dau ţeluri, aşa cum noi iubim la ele cochetăria. O femeie frumoasă ar trebui să fie frumoasă şi dacă are părul încâlcit, dacă e înfăşurată-n pânză de sac sau dacă picioarele-i sunt invadate de păr, dar frumuseţea, aşa cum o concepe bărbatul, e diferită de ce a dat Dumnezeu şi are mare nevoie de mâna omului să aşeze firele de păr, să dea linie unei haine…
Brusc am înţeles ce e în neregulă cu băieţelul: e un viitor bărbat, un început de stâncă şi maică-sa e o femeie. S-o fi împotmolit, săraca, la un colţ mai tare şi a venit după ajutor la psiholog!
Atunci a ieşit din cabinet un tip în costum, a discutat câteva secunde cu recepţionera, a salutat pe toată lumea şi a plecat. After shave-ul său a rămas după ce el a ieşit. Telefonul a zbârnâit şi recepţionera a spus:
-Domnule Racoviceanu, doamna doctor vă aşteaptă!
M-am ridicat şi am pornit spre uşă, dar m-am oprit la jumătatea drumului. M-am întors spre doamna cu copilul şi am spus:
-Mergeţi dumneavoastră întâi, eu am să ies să fumez o ţigară şi mă întorc.
Ştiam că nu mă voi întoarce, preferând să-l las pe băieţel să simtă pe pielea lui maturizarea în umbra femeilor. Eu urma să fumez cu nesaţ o ţigară, să mă gândesc cum o arăta doamna de mai devreme în desuurile de sâmbătă şi mai pe seară voi juca un poker cu băieţii. Ah, şi probabil voi pierde pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu sunt nici pe departe perfect şi deci am mare noroc în dragoste!

Telefonul vibră uşor, semn că a venit o ştire nouă. „Atenţionare de cod galben de ploi, vijelii şi grindină”. La dracu’ ! Vară capricioasă, ploi soare şi iar ploi, iar noi eram în weekend la mare, sperând să ne prăjim! Bani aruncaţi pe geam!
Ea stătea pe un şezlong, la soare, şi părea că aţipise cu o carte pe faţă, în loc de umbrelă. Mă pregăteam să-i spun de atenţionare când mi-am dat seama că nu se vedea niciun semn de ploaie. Nici măcar un nor. Am închis ochii, gândind că meteorologii or fi fumat ceva aparte de au anunţat furtuni. Căldura m-a copleşit şi m-am lăsat pradă lenei .
-Auzi, tu m-ai înşelat vreodată?
Sunt momente când mă întreb dacă Dumnezeu era un tip cu mult timp liber atunci când a creat şi Femeia. Nu am răspuns nimic, socotind că vine imediat ploaia şi spală orice discuţie tembelă.
-Tocmai am citi că 75% dintre bărbaţii căsătoriţi îşi înşeală soţiile! Mă gândesc că tu eşti un tip destul de comun ca să te încadrezi…
Nu am răspuns nimic. Sunt situaţii când e bine să te adăposteşti. Ce mă supăra era că furtuna şi ploaia întârziau!
-Bine, la tine poate că nu ar fi o problemă, dacă stau să mă gândesc cum vânezi like-uri pe Facebook! De aici până la…
Stătea deja în fund, cu tendinţa de a se ridica de tot. Dacă furtuna mai întârzia mult, riscam să fiu eu cel trăsnit! Chiar că din senin!
-Dacă iau în calcul că doar 25% dintre bărbaţi nu au cont pe Facebook, concluzia e cam simplă şi total în defavoarea ta: eşti în ăia 75% care…
Soarele începuse să mă ardă pe spate, dar două puncte, exact între omoplaţi mă frigeau. Sigur erau ochii ei! Şi meteorologii ăştia… de ce întârzia furtuna!
-Păcat de încrederea pe care ţi-am acordat-o! Când faceţi asta nu vă bântuie imaginea noastră plângând? La copii nu te gândeşti? O porcărie! Spune şi tu ceva, stai la soare şi nu îţi pasă de nimic!
-Ăăă…
Parcă a apărut un fir de nor. Mic, ce-i drept, dar poate aduce odată ploaia aia!
-„Ă”? Atât poţi spune?
Era în picioare deja. Pe cer încă niciun nor, dar… era clar că pentru mine era valabilă atenţionarea! Primele picături de ploaie începuseră să cadă. Toate în capul meu!

S-a întrupat ca Venus din spuma mării. Asta e sigur pentru că acum o văd venind spre un şezlong din apropierea mea iar până atunci nu o observasem. Şi nu aveai cum să nu o vezi!
Picăturile sărate refuzau să cadă de pe carnea ei, refuzând parcă să scape din mâini un asemenea noroc. Invidiam picăturile. Cele mai norocoase erau cele de pe spate. Ca o mângâiere coborau peste fund, spre picioare, sinucigându-se de nisip după ce parcurgeau un drum zămislit în Rai.
S-a aşezat pe pânza ce a tresărit a plăcere sub povară şi şi-a scuturat părul de aur. Era ca o chemare, dar toţi muritorii erau prea înmărmuriţi să răspundă. Apoi şi-a dus mâna la spate şi a desfăcut sutienul. L-a dat jos uşor. Mă jur că nici briza mării nu a mai suflat! Sânii ei… sânii ei… făceau lumea mai frumoasă.
Pe cearceaful meu, m-am întors pe burtă pentru că… începuse să se vadă că mă uit.
Căldura m-a doborât. Ca prin vis am văzut cum se ridică şi vine spre mine. S-a aşezat lângă mine şi a pus o mână pe spatele meu. Ca prin minune, plaja s-a golit şi am rămas singur cu ea. Un muritor care îşi atinge idolul. Şi ce atingeri!
Am iubit-o, ea nu ştiu dacă m-a iubit sau doar mi-a permis să o iubesc. Era oricum prea mult. Marea tăcuse şi ea, uimită de unirea dintre o zeiţă şi un muritor. Nu mai văzuse aşa ceva de când Anchises căzuse în mrejele patroanei frumuseţii…
Tăceam şi eu. Mâlc. Ştiam ce păţise înaintaşul meu pe lista adoratorilor ei atunci când a spus pe cine a iubit. Dar… cât poate un bărbat să tacă?
Poate am vorbit în somn, poate am spus brizei sau poate, pur şi simplu, ca orice bărbat, am vorbit la un pahar de… nectar. Şi atunci…
Plaja s-a umplut din nou. Statuia ei era pe şezlong. Aşteptam fulgerul stăpânului său. Şi a venit.
Ştiam că gura bate fundul şi poate că ar fi fost bine să fie aşa. Mie mi-a bătut ceafa. Fulgerul mi-a ars una de am văzut stele verzi. M-am întors să implor iertare şi am înlemnit.
„Nesimţitule, te mai zgâieşti mult la piţipoanca aia?” Cumplit de mult vocea stăpânului fulgerelor semăna cu a nevestei mele… Ciudat. M-am frecat pe ceafă şi m-am dus după bere.

PS Povestea de iubire dintre Venus şi muritorul Anchises este poate cea mai frumoasă pildă despre masculi. Şi ameninţat de fulgerul lui Zeus, bărbatul se laudă că a atins o. Sigur că lumea e plină şi de gentlemeni… dar şi testul cu Venus e mai presus de expresia „Un gentleman nu vorbeşte despre asta”.