Category Archives: Texte de vineri

Niciodată nu am răbdare să ascult problemele altora. Nu mă laud, dar e clar că încurcăturile lor nu se ridică la complexitatea dilemelor mele. Plus că nimeni din jurul meu nu pare să ştie cum să împacheteze o poveste la al cărei sfârşit e nevoie de mine ca să-l clarific sau chiar să-l dictez. Astea sunt evidenţe! Neclar e ce vrea omul ăsta din faţa mea. Adică problema pare simplă, iubeşte două femei, nu vrea să le chinuie pe niciuna aşa că trebuie să aleagă: Mihaela sau Gabriela! Păăăăi, care e mai frumoasă?
-Alecule, cum să-ţi spun mai clar, e ca şi cum ai compara frumuseţea soarelui arzător de vară, când stai cu picioarele în bătaia valurilor mării cu farmecul lunii pline care te scapă de orbirea şi teama întunericului.
Mâncam pastramă, cu mult usturoi, cum numai holteii de carieră şi veteranii căsătoriilor ştiu să-şi pună. Mi-am mai pus o cană de must şi m-am gândit ce noroc a dat peste prietenul meu.

Elena Merişoreanu şi Ion Dolănescu – Suflecată pân’ la brâu

-Bă, eşti copil, aşa de frumoase? E greu, vezi şi tu care e mai gospodină, un bărbat are…
M-a întrerupt, pierzând o constatare chiar inspirată despre legătura dintre confortul unui mascul şi satisfacţia unui stomac plin şi a curăţeniei din jur! Pierderea lui!
-Gospodine? E crimă ce fac astea două din câteva ingrediente. M-am îngrăşat trei kile de când fac naveta de la una la alta!
-Dar, ia spune-mi, la pat…
S-a uitat la mine ca şi cum i-aş fi cerut să le probez personal. Am zis că mă şi pocneşte, când colo…
-Îţi spun atât, dacă nu erau două diavoliţe la pat nu mă îngrăşam numai cu trei kilograme în ultima lună!
Da, chiar că e o problemă. Aveam testul final:
-Dar socrii, socrii cum sunt?
-Pâinea lui Dumnezeu, mama Mihaelei mi-a împletit ciorapi de lână iar a Gabrielei mi-a ţesut iniţialele pe batista de costum. Taţii, ce să mai spun, prietenii mei la cataramă. Şi au amândoi un vin!
-Auzi, eu ştiu cum să faci!
A ridicat ochii spre mine, plini de speranţe.
-Mâine e ziua lor, Mihail şi Gavril, da? Te duci la fiecare cu o floare şi un mic dar. Una-ţi va spune că nu trebuia să te deranjezi, că ai cheltuit aiurea, alta va lua floarea şi o va pune într-o glastră unde sigur a pus apă dinainte, ştiind că nu vei veni cu mâna goală! Rămâi cu cea care face asta, pentru că, vezi tu, nicio femeie nu va dărui destul dacă nu aşteaptă ceva în schimb!
-Băi, eşti deştept! Asta fac! Mă duc de acum să cumpăr atenţiile! Dar, stai puţin, e păcat de cealaltă. Poate că aşteaptă şi ea, dar nu vrea ca eu să văd asta…
-Păi de ce e păcat de ea? Mi-o prezinţi mie şi s-a rezolvat!
Sunt bun la sfaturi, e clar!

Am iubit o femeie superbă. Mult m-a iubit Dumnezeu că mi-a scos-o în cale exact când nu mai așteptam o mare dragoste sau când eram atât de comod așezat în fotoliul vieții încât nu îmi trebuia să mă mai ridic ca să caut flori de câmp.
A apărut în viața mea așa cum parfumul caprifoliului invadează încăperile de la etaj și transformă tihna-n freamăt.
Am savurat-o ca pe zahărul pudră de pe prăjitura bunicii, am consumat-o în loc de antreu, fel principal și mai ales desert. Am mâncat din ea până nu a mai avut resurse să se refacă.
Și a început să moară.
Să dispară bucăți din ea.
I s-a stins zâmbetul șăgalnic. L-a pierdut născând. Apoi i s-a înăsprit palma deprinsă să mângâie. Pasul ca de podium de modă a devenit tiptilul de dimineață când se trezește prima.
Încet, încet a murit la ea superbul adulat și a devenit frumusețe caldă și respectabilă.
A căzut și am pus peste ea perna grea a căsniciei și am ținut apăsat în ciuda zbaterilor ei. Până nu a mai mișcat și atunci am așezat pe trupul ei piatra funerară.
Și acum sunt prizonierul acestui mormânt în care zace iubita mea de odinioară. Din când în când,de sub piatra casei de piatră mai răzbate parfumul de caprifoliu și atunci tihna devine freamăt. Și mă laud că asta am vrut de când mi-a apărut pentru prima oară în viață, chiar când nu mai aveam nevoie de o dragoste mare.

Poate că e cafeaua prea fierbinte. Sau poate porţelanul ceşcuţei e prea subţire şi focul aromat arde prin el. Aştept să se răcească, să pot încerca gustul prevestit de parfumul ce invada încăperea.
Nu numai pofta mă îndeamnă să mă grăbesc, să vreau să iau cana de toarta mică şi fierbinte – de ţi-e teamă să nu se topească – şi să suflu în ea. Adevăratul motiv stă în faţa mea, e la fel de supărat că nu-şi poate savura cafeaua, dar nu e la fel de nerăbdător ca mine să o soarbă şi să plece. Nu, cel din faţa mea savurează momentul ca pe un tort cu ciocolată, la sfârşitul unui festin culinar.
-Ne-am certat din nou. De data asta cred că definitiv. Aşa cum stau lucrurile acum, nu avem cum să trecem peste tot ce s-a spus în ultimele zile.
Am fost sigur că asta era problema încă de când l-am văzut intrând în cafenea, trist şi absent. Are doi prieteni în local, eu, singur la o masă şi un fost coleg de-al lui – îl mai văzusem de câteva ori dar nu am schimbat niciodată destule vorbe ca să stăm împreună la cafea – care trebăluia într-un laptop. M-a ales pe mine. Nu mai puteam evita fără a fi nepoliticos, dar fostul lui coleg, înţelegând că i-a trecut glonţul pe lângă ureche, a cerut repede nota şi a şters-o, lăsând cafeaua pe masă.
-Oricum nu mai ţinea relaţia noastră. Din respect pentru marea iubire care a fost cândva am încercat să o târâi! Dar un bărbat are o limită! Of, cafeaua asta e fierbinte rău!
El e un băiat bun, vesel, plin de viaţă şi şuetele cu el sunt o plăcere în afară de momentele când e trist. Atunci trebuie evitat. Întotdeauna problema e ea, nevastă-sa. Nu are probleme de sănătate, e cât un taur, nu are probleme financiare, nu ştiu cu ce se ocupă, dar pare că banii îi vin mai uşor ca un câştig la loto. Problema e mereu ea şi noi, prietenii lui ne-am săturat să-l auzim plângându-se. La un moment dat ne-am hotărât să facem ceva pentru a-l scăpa de drama trăită. Am tocmit un avocat, ne-am conceput un discurs şi l-am convocat la o întâlnire.
-Pur şi simplu nu văd cum am putea să iertăm. Resursa sufletească de iertare este complet epuizată.
Cafeaua parcă devine mai fierbinte, în loc să se răcească. Mă gândeam chiar să inventez ceva, o întâlnire, moartea unei rude… Ah, am uitat să vă spun cum s-a terminat cu divorţul plănuit de clubul celor exasperaţi de povestea lui matrimonială: ne-a răspuns cu un sms că e în a doua (eu cred că era a opta sau chiar a noua) lună de miere cu ea şi că dă de băut când se întoarce. Când s-a întors, însă, l-am întâlnit şi iar am trecut prin purgatoriul unei discuţii de câteva ore în care am aflat cum el sălăşluieşte cu un monstru!
-Aştept să plece de acasă şi mă duc să îmi iau ceva lucruri şi mă mut la mama. O perioadă măcar, până găsesc altceva…
Îi sună telefonul. Mă gândesc că e un moment bun să iau cana cu un şerveţel şi să o vărs pe jos. Dar…
Sunt din nou singur şi îmi dau seama că s-a răcit prea tare cafeaua. El a plecat. L-a sunat ea şi… În fine, nu mai insist.

Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Dar nu înamorat puţin, nu atras, nu să dai şi să primeşti mesaje care să te facă să nu lucrezi ore suplimentare, ci îndrăgostit lulea. Că tot sunt fumător de pipă! Să ţi se pară că adierea vântului printre copaci îi şopteşte numele şi chiar dacă plouă să te opreşti să asculţi doar ca îţi place cum sună. Nu, pentru mine vântu-i vânt şi atât. Să stai ca prostul în faţa unei florării să te gândeşti ce floare ar fi mai pe sufletul ei şi să cauţi în fiecare petală ceva care să-ţi amintească de ea.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Nu aşa, să îţi placă să stai cu ea, să vă placă aceleaşi mâncăruri, să ascultaţi aceeaşi muzică. Ci să cazi îndrăgostit de urmele ei pe nisip. Să ştii sigur că şi dacă se termină în mare undeva ele vor apărea din nou şi de acolo drumul sufletului tău va continua. Nu, acum ştiu doar că dacă urmele ei duc spre mare, aceleaşi urme se vor întoarce.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Iubesc liniştea când vedem împreună acelaşi film. Să ne îmbrăcăm pentru o petrecere, fără să ne sfătuim înainte, dar să vedem că ne asortăm. Mă gândesc, însă, la dragostea aia care te face să tresari când te gândeşti la ea. Şi ea să-ţi bântuie mintea atât de des încât să tresari tot timpul.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Dar ştiu cum e să iubeşti şi să te iubească. Nu e de ajuns, dar e bine!

După cum şi-a aprins ţigara, a suflat fumul şi a pus, fără nici un fel de grabă, zahărul în cafea, am ştiut imediat că are o poveste de viaţă lungă, mai lungă chiar decât picioarele pe care masa joasă din bar nu reuşea să le acopere. Ce să mai spun de fusta din stofă roşie care părea total dezinteresată să ofere mesei vreo mână de ajutor.

M-am oprit din holbat şi am tras aer în piept. Totul în jur mirosea a ea, aşa că nu îmi venea să mai expir. Ştiu că bărbaţii visează să fie super eroi, cavaleri, dar atunci eu mă visam fotoliu dungat sau – şi mai bine – picior de masă.
Nu s-a putut nici una nici alta, deşi eram cam tot aşa de ţeapăn.
Mi-am spus că dacă vreau să ascult ceva din povestea ei trebuie să îi apar din faţă. Am ocolit-o şi am remarcat că mă pot mişca deşi ochii îmi rămâneau la punct fix.
Am tras iar aer în piept şi l-am lăsat acolo, simţind cum muşchii îmi umplu cămaşa. Am depărtat puţin mâinile de corp, aşa cum fac pistolarii în filme. Mai aveam puţin de lucrat la faţă şi eram gata să mă duc spre ea.
Am mijit ochii, ca şi cum soarele iar nu picioarele ei se reflectau în ei. Deja eram aproape sigur că voi afla ceva din povestea aia mai lungă decât drumul de la şold la pantoful mai uşor ca o mângâiere.
Cu doi paşi înainte de masa ei mi-am supt şi burta. Deja aranjarea în vederea abordării fustei roşii devenea periculoasă pentru sănătate, dar a meritat.
Când m-a văzut s-a ridicat. Înainte de a vorbi, şi-a umezit uşor buzele cu vârful limbii.
-Luaţi loc aici, domnule, pare că vă e rău. Vă aduc un pahar cu apă?
Habar nu am cum muşchii au ajuns atât de repede din nou burtă şi da, aveam nevoie de un pahar cu apă.

Sigur, aș prefera să nu afle chiar toată lumea ce am spus în titlu! S-ar produce o agitație nedorită în jurul meu și am ceva persoane de gen feminin în anturaj!
Nu că ea n-ar fi adevărată. Nu îmi e frică de femei, așa cum nu mă tem de bau-bau, de strigoi, vârcolaci, dinozauri. Și de toate astea nu îmi e frică pentru că ele nu există! Eu nu știu cum am putut să pierdem, undeva pe întortocheatele căi ale istoriei, tot ce era mai frumos pe lumea asta! Cred că a fost atunci când ne-am oprit și am pierdut timpul ca să le facem egalele noastre. Nu-i vorba aici de toate conotaţiile sociale ale „egalizării”, ci de îngăduinţa pe care am avut-o de câte ori au vrut să schimbe ceva în înfăţişarea lor. Nu ajungea dreptul la vot? Salarii la fel sau ocuparea funcţiilor de conducere?
La ce ne-o fi trebuit să ne zbatem atâta ca să ne ridicăm la nivelul lor? Ne era mai bine inferiori, preș pentru tocurile ascuțite cărora le făceam loc să treacă înaintea noastră sau puțin plecați în spatele lor, când le potriveam scaunul ca să se așeze. M-aș întoarce, de-aș putea, în locul unde s-a schimbat totul și m-aș pune în patru labe să scormonesc împrejurimile poate dau de feminitatea din trecut.
Astăzi dacă stai la o cafenea din Centrul Istoric și visezi ca pe locul gol din fața ta să se așeze Lauren Bacall, te trezești că flirtezi cu Humphrey Bogart! Și culmea, îți place! Și ei! Sau lui?
Unde am pierdut rochia vaporoasă, când am înlocuit-o cu sacii cu scutec? De ce am cedat, noi bărbații, când prima iubită și-a eliberat piciorul din pantoful care mângâia piciorul ca o lacrimă și am lăsat-o să ne fure bocancii din cătănie? Cum de nu ne-am legat de ușile magazinelor când jambierele au acoperit ciorapii fini și rezistenți care au inspirat deopotrivă strangulări și poezii? Nu am fost bărbați, asta e realitatea! Om fi împânzit noi lumea cu povești despre lupte crâncene, câștigate în băi de sânge, dar singura bătălie începută de strămoșul nostru Adam am pierdut-o!
Nu am fost bărbați… dar oare mai suntem bărbați?
Sun acum câteva zile un prieten. Nu-l văzusem de mult și mă îngrijora dispariția lui din peisaj. Mi-a răspuns pe un ton vioi, dar a declinat invitația mea: ”Mâine? Nu pot, avem oră la cosmetică!”
”Avem”? El și soția.
Pare – și probabil așa și este – că egalizarea dintre bărbați și femei s-a produs mergând unul spre celălalt. Atât de multe secole le-am cântat părul că ni l-am dorit și pe capul nostru ( bine, la mine chestia asta nu mai ține). Am început să ne pensăm, să ne epilăm, să ne ungem cu toate cremele inventate de orice babă care nu se vrea babă.
Poate că și bărbatul a devenit egalul femeii, nu am luptat în stradă ca ele, nu am avut nevoie de vreo revoltă a subretelor, dar ne-a ieșit. Acum suntem egali în șanse și ne luptăm să fim egali și ca imagini, făcând unul spre celălalt pași repezi, până ne-or lua pantalonii definitiv iar noi vom ridica de jos abandonata fustă și, dintr-o cochetărie, o vom proba.
Mă uit din nou spre Humphrey și citesc formele feminine sub hainele bărbătești, eleganța din spatele unor gesturi forțat dure. Poate nu e chiar totul pierdut. Și mă gândesc la cum Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea sa, dar poate și El, singur acolo în ceruri, și-a mai schimbat look-ul, a mai smuls un fir de păr rebel, a ridicat o greutate, a băut apă pe stomacul gol.
Iar noi semănăm tot mai mult între noi, dar și cu El.
Și mă mai gândesc la ceva. Dacă așa mulți se schimbă doar ca să respecte Geneza, de ce am rămas așa de puțini care să sugereze că și Darwin ar putea avea dreptate!
Dar, vorba unui cowboy din trecut, e greu să fii umil când ești perfect din atâtea puncte de vedere…

Poate că sunt egalele noastre, dar nu ne înţeleg. Nu are rost, atunci când ai o problemă de sănătate să cauţi la ele empatie. Dacă eram un leu rănit, mă trăgeam, ştiu eu, într-un colţ al savanei, departe de ochii leoaicelor şi mă lingeam singur, găsind în organismul meu substanţa vindecătoare. Dar nu suntem lei, suntem doar nişte bărbaţi.
Legat de durere, deschidem ochii sub lumina lui „Lasă că pupă mama şi trece!” Naiv, viitorul bărbat uită de durere sub valul de căldură de la pieptul ei. Niciodată nu vom mai găsi puterea vindecătoare a mamei în alte femei.
M-am tras într-un ungher al sufrageriei, lăsând spaţiu de manevră celor sănătoşi, dar simţeam cum răul se întinde-n mine. Slăbiciunea punea stăpânire. Prima m-a văzut aia mică, Sofia. A holbat ochii şi a spus foarte serios:
-Tata caca dirli-dirli paku!
Apoi mi-a dat cu o păpuşă-n cap. Am gemut.
Ele se aşteaptă să reacţionăm toţi ca Winnetou. În timp ce duşmanii ne feliază la stâlpul torturii să nu scoatem un sunet şi abia când durerea începe să prevestească moartea cânţi o melopee pentru Manitou. Femeile, când suferim, ne pasează de la una la alta… altfel cum se explică felul natural în care-ţi spun „Până te însori îţi trece!”. Când eram mai tânăr le luam în serios, dar apoi am văzut că nu trece, indiferent de câte ori te căsătoreşti!
Geamătul meu i-a atras atenţia Alecsiei. A lăsat pisica din braţe şi a privit spre mine. Mitzu a zbughit-o, mulţumindu-i probabil Dumnezeului mâţelor că mi-a dat aşa o durere de am scăpat-o de scărmăneală.
-Te doare ceva, tati?
Probabil că eram schimonosit de durere, dar m-am felicitat că m-am abţinut aşa de bine şi nu se observa, că altfel aş fi speriat copiii. Am vrut să spun ceva, dar nu am apucat, până să-mi adun forţele, ea era deja pe canapea, lângă mine. Ba nu, pe mine!
Totuşi şi în căsnicie, măcar la început, pare că există un efort pentru a îndepărta durerile care nu trec „până te însori”. E ceaiul pe care ţi-l aduce la pat când te doboară o răceală. Dar lucrurile se deteriorează pe parcurs. La a doua răceală, ceaiul e lăsat pe masă. La a treia, când eşti aproape înfrânt de boală, ţi se spune simplu că ibricul gol te aşteaptă-n bucătărie. Sigur, între timp s-au consumat câteva episoade, în care ea se preface mai bolnavă decât e, iar tu simţi că o ajuţi mai mult dacă o sileşti să-şi pună organismul în mişcare şi să-şi facă un ceai. În loc să aprecieze ajutorul mental primit, te bodogăne cât timp ceaiul îi dă-n foc! Femeile!
Sub apăsarea Alecsiei, durerea devenea mai mare. Melopeea către Manitou stătea să se ridice din gâtlejul meu, când Silvana s-a întors spre mine, doar rotind scaunul din faţa calculatorului:
-Alecsia, lasă-l pe tati, vezi că e bolnav!
Mi-am dat seama că totuşi femeile au un al şaselea simţ. Că ştiu când fiinţa pe care o iubesc este rănită şi nu le mai poate proteja.
-Dar chiar, ce ai? Ai faţa schimonosită. Te doare ceva?
Am încercat să minimalizez, gândind mai ales la fete:
-Nimic, o infecţie… dar se întinde…
Silvana a venit spre mine şi mi-a tras mâna. A examinat degetul umflat, care avea, lângă unghie o „ţâţă” de puroi gălbui. Am vrut să trag mâna ca să nu leşine cumva, dar mi-a strâns-o de încheietură. A prins apoi degetul între ale ei şi a strâns ca într-o menghină.
-Gata, acum spală-te şi dă cu spirt!
Durerea dispăruse. Leul din mine se trezea din nou şi era gata să-şi ia locul în mijlocul savanei. Am zis, totuşi, ca în seara aia să o iau mai încet şi m-am aşezat tot pe canapea, dar mi-am făcut un bandaj destul de mare ca toate să înţeleagă că am avut o rană care l-ar fi făcut pe Winnetou să cânte un disc întreg pentru Manitou.
Concluzia a tras-o Sofia:
-Dirli-dirli paku deget!
Câteodată are mare dreptate…

E momentul ăla de rahat când, în fața unui stand, te holbezi la un penar cu Barbie și la unul cu Prințesele Disney și nu știi pe care să-l iei. Până la urmă se pare că o să le cumperi pe amândouă. Și ești conștient că măcar unul va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon.
E momentul ăla de rahat când s-a terminat vacanța și încă nu ești obișnuit să faci nimic temeinic, când ai încă tendința de a te așeza pe borduri și de a privi trecătorii prin efemerul fum de țigară. Numai că de câteva zile nu mai poți face asta fără să întârzii la o întâlnire.
E momentul ăla de rahat când te trezește tramvaiul și nu soarele, când vecinii se ceartă-n casă și nu mai râd în fața blocului.
E momentul ăla de rahat când trebuie să-i spui copilului că, gata, de luni trebuie să meargă la grădi, la școală, la liceu, depinde de cât a trecut de când nu aveai nimic de făcut din toate astea. Și era doar un banal sfârșit al verii, în care doar numărai frunzele căzând și hainele adunându-se pe trupul iubitei.
E momentul ăla de rahat când devin puțin depresiv și mă simt singur. Oriunde aș fi, cu oricine aș fi. E momentul ăla când îmi e dor de mama.
Sfârșitul vacanței e trist pentru orice copil – asta e o frază ca alea de compunere tip: ”e toamnă, cocorii s-au adunat în V și pleacă” – e sfârșitul lumii frumoase și o nouă treaptă spre cea urâtă. Eram trist, eram bucuros, eram lacom după ultimele clipe de libertate. Eram în lumea mea și nu observam ceva.
Mama a fost cochetă toată viața, dar la sfârșitul verii dispărea cu orele de acasă. Venea seara, coafată, permanent, cum se făcea atunci, cu mâinile și picioarele aranjate, iar nu cu unghiile tăiate pe ascuns prin casă, după ce le înmuia în ligheanul în care voiam să bag și eu o bărcuță din hârtie.
Dădea mai multă atenție unor detalii despre care nu înțelegeam nimic, care nu însemnau mare lucru în anii `80, dar pentru ea erau esențiale.
Cea mai bună bluză, fustă sobră, centura de la Fondul Plastic. Cu o zi înainte de ”înmormântarea” vacanței, toate erau aranjate, călcate, puse lângă umerașul pe care stătea uniforma mea nouă, cămașa cu pătrățele, apretată până ce dunga de la mâneci crestează carnea. Pantofii ei buni erau lângă ai mei, lustruiți deși erau abia cumpărați.
Mama a fost o femeie cochetă, poate exagerată uneori, dar peste mulți ani, când ea nu mai era, am înțeles că de două ori pe an se aranja doar pentru mine, la începutul și sfârșitul anului școlar. Tot ce avea mai bun, de la permanent, lanțul de aur de la mama ei, cel mai sociabil zâmbet, tot arsenalul era în slujba mea. Două zile pe an, era accesoriul meu de frumusețe, al doilea buchet pe care-l luam cu mine la serbare.
E momentul ăla de rahat când îmi înțeleg dispăruta mama pentru că e sfârșitul vacanței și eu mă gândesc la o cămașă la care țin mult și de aceea o port mai rar. Și mă gândesc că aș pune-o luni. Știu că e o cămașă pe care o place și Alecsia.
Și mai de rahat a fost momentul când plătisem cele două penare și am văzut și unul cu Minnie. Și nu știam încă dacă-l cumpăr sau nu, nici cât costă, dar eram sigur că va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon, poate chiar pe cel unde e și cutia cu pozele vechi, cu mine și cu mama la serbările de început de an.

Am căutat o modalitate cât mai delicată de a începe povestea, dar nu am găsit, aşa că… pe Ion îl durea-n fund de scleroză. Nici nu prea ştia ce e aia şi nici nu îl interesa să afle mai multe. Surse bine documentate, care au băut de câteva ori cu el, spun că nici pe Gheo nu-l interesa ce e aia scleroză. Dar se pare că o interesa pe Maria.
Ion urmărea a suta oară filmuleţul pe Facebook şi încerca să vadă ce are de făcut. Clar trebuia altă găleată, adică mai înainte de toate să fie o găleată, nu un lighean cu marginile roase, din care să curgă peste margini. Găleată nouă, ştia de unde să ia. O să caute una maro şi o să pună pagina aia de revistă cu sigla Louis Vuitton. Asta o să o dea pe spate pe Maria. Puţin stil ajută întotdeauna când vrei să dai o femeie pe spate… mai ales dacă vrei să te şi urci pe ea cât e întinsă.
Ion îşi amintea privirea Mariei când a văzut filmuleţul cu Gheo. Avea steluţe în ochi când a spus ăla că donează pentru copiii cu scleroză. Ăsta e un cuvânt pe care trebuie să-l repete până-l pronunţă corect. Plus că Ion avea un plan prin care avea să-i provoace Mariei o întreagă galaxie în ochi: avea să spună că donează pentru copiii cu scle… sca… schi… scleroză şi pentru orfani, căţei fără stăpân şi refugiaţii din … caută el pe internet pe unde sunt refugiaţi. Maria o să plângă când o să vadă cât e de darnic!
Ţinuta… ţinuta e şi mai importantă. Gheo era la bustul gol. Era o soluţie deşi… tăiatul de lemne forma altfel pieptul decât băutul de bere! Va purta un tricou, poate chiar ăla negru. Ăla de scrie pe el „D&G”… ba nu, categoric nu ăla, chiar o să-l arunce, dă-l dracului! Dacă iniţialele sunt de la Dinu Gheo?
Mai bine ăla roz. A fost scump la vremea lui, nu mai e la modă (i-a spus-o clar Maria) şi nu e mare necaz dacă intră la apă.
Să nu zică Maria că e meschin, că nu strică o haină bună. Mai bine pune peste tricou sacoul ăla bun, oricum trebuie dat la curăţat.
Gata e totul clar, găleata cu afişul lipit, orfanii, sacoul… a venit şi clipa aşteptată. Erau adunaţi pe terasă, beau bere. Aşa cum se înţeleseră, ospătarul a adus gheaţă şi a pus în găleată. Ion s-a ridicat şi a cerut linişte. S-a ridicat şi repeta mereu în minte „scleroză, scleroză,scleroză”. Audienţa amuţise, simţea că urmează un moment de glorie. Maria avea ochii destul de măriţi să-ncapă-n ei stelele.
El a ridicat găleata ca şi cum era un fulg şi a spus:
-Pentru că am fost provocat de Gheo…
Atunci a sunat un telefon şi s-a auzit vocea ei:
-Da, iubi, te sun eu mai încolo că îşi toarnă Ion apă-n cap. Da, da, exact, ca şi idiotul ăla de Gheo. Hai, te pup! Iartă-mă, Ioane, continuă te rog.
Stătea cu găleata în mână şi simţea cum mintea i se încinge. Nu a mai spus nimic, oricum uitase cum e cu sciliroza aia. Apa rece i-a făcut bine. Când se îndrepta spre locul lui a simţit cum tricoul se strânge pe burtă. Să le ia dracu’ de chinezării!