Category Archives: Texte de vineri

Urmareste Textele de Vineri pe Facebook

Al dracu’ Alifantis!

-Dacă ai fi grădinar, ce floare ai alege ca să-i dai numele meu?
vineri 1 mai
Sunt puţine momente când o femeie reuşeşte să întrerupă un bărbat care-şi pregăteşte o pipă. În general, nu te opreşti şi o laşi să savureze mişcările tale, sperând că din grija pentru tutun şi briar înţelege cum s-ar putea mişca palmele tale pe carnea ei. Adică, dacă nu e goală, dacă nu spune brusc un „Te iubesc!” sau „Arde casa!”, nu văd de ce ai ridica ochii din vatra pe ale cărei margini interioare potriveşti tutunul. Totuşi ea a reuşit. Am ridicat ochii.
-Da, te uiţi la mine ca la o nebună. Mă întreb uneori exact aşa: „Ce floare ai alege ca să-i dai numele meu?” Ai schimba numele freziei ca parfumul ei să-ţi amintească mereu de mine? Sau al trandafirului, semn al desfătării la masă şi în pat?
Am lăsat pipa, pentru că, evident, era ceva important. Mi-am spus că de vină e muzica. Ascultam Alifantis şi grecul are de multe ori efecte nebănuite asupra femeilor.

I-am spus:
-Dragă, dacă te deranjează muzica, putem să o oprim.
Nu a avut nici cea mai mică reacţie la oferta asta foarte avantajoasă, venită din partea unui bărbat gata să-şi sacrifice un tabiet,ci a continuat să vorbească fără noimă:
-Dacă ai fi bijutier, ce piatră ai alege să montezi pe inelul meu de logodnă? Un diamant , aşa ca o promisiune a unei îndestulări ce va să vie? Un grăunte de chihlimbar care să-mi dea speranţă sau poate ai alege un moldavit străverziu, singurul cristal căzut, ca şi viaţa, din cer?
M-am gândit să-i aduc un pahar cu apă. Probabil a mâncat ceva la prânz care murise de prea mult timp şi acum se răzbuna asupra lucidităţii ei. Mă pregăteam să o chestionez, în loc de asta mi-am văzut mâna intrând adânc în punga de tutun. Îl dezmierdam ca pe părul iubitei, umezit de emoţie şi zbatere, după o repriză de slăbiciune. M-am auzit spunând:
-Dacă ar fi să numesc ceva cu numele tău, aş boteza un tutun. Ar fi un cavendish, strivit până dă dulceaţă şi devine moale ca o mână pe care o lipeşti de piept când te doare. L-aş arde pe tot, lăsându-l să mă omoare încet şi sigur, până ce amândoi vom mai fi doar o aromă ce bântuie dormitorul…
Ne uitam unul la celălalt şi era clar că nu era totul în regulă. Flori, cristale şi arome care bântuie. Am oprit muzica şi, răcoriţi de linişte, ne-am privit.
-Ciudat, i-am spus, mi s-a părut că vorbeai de flori şi cristale.
-Dă-mi puţin punga de tutun.
A băgat mâna în el şi apoi s-a mângâiat pe păr.
-Nu seamănă, măi, deloc!
Am stat mult timp tăcuţi. Derutaţi. Am dat-o dracului de pipă şi nu mă puteam opri să-mi spun: Al naibii grec, cum strică el serile oamenilor! Mai-mai să dansez cu nevastă-mea în loc să savurez o pipă!

PS Nicu Alifantis şi singura piesă cântată în limba strămoşilor săi, grecii. S’Agapo înseamnă… Te iubesc şi e o poezie a Mariei Mirtiotisa. L-am auzit pe Nicu spunând că datorează tatălui său un cântec în greceşte, limbă pe care s-a încăpăţânat să nu o vorbească. Cântul şi destinatarul s-au întâlnit în cerul de unde ne vin viaţa şi… moldavitul.
O traducere excepţională a textului cântecului găsiţi AICI

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care iubea freziile

Trei bărbaţi stau pe terasa unei cafenele şi fac ce ştiu ei mai bine, se uită după maşini şi după femei. Şi cum prin Centrul Vechi nu trec maşini…
Unul e tânăr, neobrăzat de tânăr, ceilalţi doi sunt la vârsta când ar da şi lecţii, dar s-ar şi arăta deschişi la noi învăţături. Însă cum, indiferent de vârstă, ochii bărbaţilor sunt croiţi la fel, privirile le cad asupra unei tinere ce tocmai se aşezase la o masă din apropiere. Femeia a aruncat un zâmbet înspre masa lor înainte de a se aşeza şi astfel, la adăpostul unei distanţe destul de mari pentru a nu fi auziţi, dar destul de mică pentru a nu le scăpa nici un amănunt din tabloul oferit de feminitatea ei, cei trei au început să vorbească.

poza vineri 1

-Pun pariu că fata asta iubeşte liliacul, spuse, cu un aer de atoatecunoscător, unul dintre cei doi profesori de ocazie. Am văzut-o când se aşeza. Picioarele ei au supleţea şi fermitatea ramurei de liliac, iar restul… parfum şi flori într-un spectacol alambicat şi magic, aşa cum numai Dumnezeu poate trimite pe pământ.
-Nu ştiu ce să spun, se băgă în discuţie şi tânărul, dar fu rapid întrerupt de al treilea comesean.
-Ştiu că nu ştii. Încă, lasă timpul şi experienţele să se acumuleze şi vei învăţa să citeşti femeile ca pe cărţi deschise pe masă. Dar, dragul meu – de data asta i se adresă colegului de generaţie – te contrazic. Aşa cum e aşezată acum tu nu mai vezi, dar am observat că poartă cercei mari, rotunzi. Îmi aminteşte de corola bogată a narcisei, cocoţată şi ea pe o tulpină fermă, privind peste toate celelalte flori de primăvară, drept în ochii verii ce va să vie.
-Domnilor, încercă din nou să intervină tânărul.
-Lasă, ne poţi mulţumi mai târziu, e păcat ca experienţele să moară în tăcerea păstrată de noi. Dar, amintindu-mi momentul când ne-a zâmbit, parcă luminile mici şi albe din ochii ei îmi vorbesc despre floarea delicată de mărgăritar. Şi parfumul fin cu care a împrăştiat mirosul greu de oraş îmi aminteşte de strădania mărgăritarului de a alunga mirosul de mort al trecerii iernii…
-Domnilor, vorbi din nou tânărul, mi-aş petrece restul zilelor ascultându-vă, dar chiar trebuie să mă ridic, să iau din colţ câteva frezii, despre care absolut întâmplător am aflat că sunt florile ei preferate. Trebuie să mă duc la tânăra din faţa noastră. Am întâlnire cu ea şi, din respect pentru conversaţia noastră, nu ne-a întrerupt când a ajuns, dar nu aş vea să abuzez de răbdarea ei.
Tinerii se îndepărtau deja, ea afundându-şi nasul în buchetul de frezii.
-Frezii… tinerii din ziua de astăzi, nimic nu se mai potriveşte.
Spunând asta, bărbatul ceru nota de plată şi apoi îi spuse celuilalt:
-Mergem? E clar că pe aici nu trec maşini care să merite a fi privite.

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Te iubesc. Iar

poza vineri 2

De multe ori, noi – ăştia care ne amăgim că ne ocupăm cu scrisul – uităm de ce ne-am trezit hărăziţi cu această ocupaţie. Adică ne visăm cu tot felul de meniri, ne păcălim singuri că avem misiuni, mai umane sau divine, şi ne irosim unul dintre puţinele daruri pe care le putem da şi mai departe.
Aşa se face că scriem de tot mai puţine ori două cuvinte magice, aducătoare de bucurii, suferinţe, trăiri. Îmi fac datoria de anotimp şi le scriu azi.
Te iubesc!
Aş vrea să îmbătrânesc lângă tine.
Dar, te rog, nu atât de alert…

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia de după Revelion

 

E nevoie de un observator chel, absolut imparțial ca să aprecieze cum arată buclele după noaptea de Revelion. Privind-o cum doarme, îmi părea că s-a ras în cap și apoi scalpul iritat l-a pus să se răcorească pe un pat de baloane dezumflate. Și câte zbateri pentru bucle. Ce nervi când, chiar înainte de plecare, am vrut să o mângâi pe păr. Cum a dormit ea în fund, pe canapea, somnul ăla obligatoriu din ultima zi din an, ”Trebuie să ne odihnim că la noapte e Revelionul”… ca și cum fila finală din calendar nu se duce-n coș dacă la miezul nopții eu am cearcăne!

Machiajul se întărise strâmbat de așternuturi. După ce a fost păzit cu strășnicie de atingerea altor fețe, după ce rujul nu a cedat paharelor, furculițelor, ceșcuțelor de cafea, lingurițelor de tort, acum se destinsese înspre obraji, aproape dându-și mâna cu rimelul ce plecase hai-hui din preajma ochilor, într-o plimbare de dimineață pe întregul chip.

Și cât a durat machiajul. O vezi cu rochia pe ea și te gândești că e gata, că poți pune sacoul pe tine. Și apoi auzi fraza ”Încă puțin, dragule, mai am să mă machiez!” Și te așezi cuminte, îți umpli o pipă, o aprinzi și, în timp ce transpiri în costum, te gândești cine dracului a inventat că pipele calmează!

Rochia… acum o lună era un simplu plan, o schiță a unei prietene, inofensivă ca desenul unui copil. Apoi a devenit un monstru de satin. Când s-o îmbraci, se încorda ca un dragon din oțel, gata să taie din carnea ce-i sta în drum. Dantela se încovoaie, ața amenințând să se rupă ca un baraj de flori primăvara. Și în fine, ultima frontieră, fermoarul de la spate, accesoriul inept, inventat doar ca orice bărbat căsătorit din lume să poată auzi ”Ești atât de neîndemânatec! Trage de el, ce e așa de greu?”

De unde eram, în pat, nu vedeam pantofii ei. Fuseseră abandonați undeva imediat după ușa de la intrare cu un ușor masaj pe tălpi și cu informația ”Dragă, pantofii ăștia m-au omorât toată noaptea! Îmi venea să-i scot și să îmi iau niște papuci!”

poza vineri 2 ianuarie

Eu nu înțeleg cine ia pantofii pe măsură din magazine! Cred că după ce prima femeie de australopitec a decis ca într-o anumită noapte din an să-și înfășoare tălpile în blană de mamut, femeile ce i-au urmat au hotărât toate ca, din acea noapte înainte, toți pantofii de ocazie să fie cu un număr mai mici. Așa nimeni nu se putea încurca vreodată. Și mai cred că imediat după pubertate, orice fată ce atinge vârsta de a afla adevărul despre sexul său e chemată la o reuniune secretă unde maturele din viața sa îi spun: ”Uite, dacă la cizmă porți 39, știi, iarna mai pui un ciorap mai gros, la balerini 38, dar la pantofii de ocazie să iei un 37, poate chiar un 36 jumătate!” și biata fată își petrece viața cu barete tăioase înfipte-n carne și căutând bucățele cât mai mici de leucoplast care să oblojească rănile de deasupra călcâielor.

Pantofii nu-i vedeam, dar vedeam chiloții roșii. Ați observat că întotdeauna chiloții luați pentru Revelion lasă culoare? Ca preț pentru norocul ce va să vie, lumea se umple pentru o zi de funduri roșiatice, dungate sângeriu, precum spatele unui călugăr ce se autoflagelează. Cu tărie cred că fabricanții de desuuri se lasă furați de imaginea obiectelor de adorație ce le îmbracă și uită când trece anul și, uite așa, în parg de Revelion, vopsesc grăbit în roșu chiloți de toate națiile, bej, albi, negri, iar biata vopsea nu are timp să se așeze cum trebuie în țesături.

Atâta chin, zbatere, atenție și valuri de nervi ca să se întâmple ce sufletul meu de bărbat știa deja, să fii cea mai frumoasă de la petrecerea de Revelion.

Dar ce știm noi, bărbații?

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Cum un copil l-a făcut de râs pe Moș Crăciun

De cum a intrat în camera unde era bradul și-a dat seama că singurul lucru de sub crengi care-i purta numele era un plic. Lunguieț, destul de umflat, ca alea de la Fisc.

”Bani. Poate sunt bani. Da, poate că au zis să îmi aleg eu ce-mi place și au stabilit și un plafon de cheltuieli.”

Toți ceilalți aveau pachete mai mari sau mai mici. Sau pungi, prin care ghiceai ce ascund. Uite, Sofia are un cal, din ăla care se balansează într-un galop spre nicăieri. Alecsia are o chitară. Gâtul ei răzbate punga, semn că Moșul citește totuși scrisorile de la copiii cuminți.

Silvana are un pachet numai bun să țină cutiuța unei bijuterii, un inel mai mare, sau poate un colier, încolăcit asemenea unui șarpe ce-și arcuiește vertebrele în așteptarea prăzii.

Doar el avea un plic.

”Poate e un voucher. Spa? O excursie. Păi cum excursie? Ce ăsta e cadou doar pentru el sau e depozitarul unui dar colectiv? Bun și așa! E de luat, nu de dat!”

Și apoi au cântat și au spus poezii. Și un vecin mai gras, cu barbă lungă și albă din vată le-a dat cadourile. Pe el l-a pus – așa, de al dracului – să mai spună o dată Cățeluș cu părul creț înainte de a-i da plicul.

Și a urmat zarva deschiderii cadourilor. Căluțul și-a început aproape imediat galopul static. Chitara a gemut a durere, corzile simțind parcă începutul unui lung drum spre a învăța, drum la capătul căruia nu aveau cum să ajungă întregi. Colierul și-a destins vertebrele și a prins ca pe o hrană gâtul Silvanei.

Rușinat de cadoul lui, s-a tras deoparte ca să-l deschidă. La adăpostul gălăgiei celorlalți, a scos o foaie împăturită pe care cineva – mai mult ca sigur un bărbat – scrisese câteva rânduri, cu grijă, cu o caligrafie ce o credea pierdută odată cu cei de școală veche. S-a tras și mai departe și a citit.

poza vineri 27

Dragul moșului,

De obicei nu scriu scrisori, cele mai bune răspunsuri fiind dacă aduc sau nu anumite daruri. De data asta am zis să îți scriu câteva rânduri pentru că eu cred că ai ajuns la o vârstă la care ai putea să nu mai crezi în Moș Crăciun, spiriduși sau reni cu nasul roșu. Sau, dacă tot crezi, pentru că altfel nu te-ai uita an de an cu ochii măriți spre sacul meu, pune mâna și anunță-mă cumva ce îți dorești. Altfel rămâi veșnic pe lista cu ” pușculițe, căni de cafea, cravate”.

Eu aflu ce își dorește fiecare și pot apoi să le inspir celor care-i iubesc să ia un anume lucru. Mai mult… aș vrea, dar nu se poate.

Deja cred că nu vrei nimic, știi tu, ”copilul care nu țipă…” Ba chiar și din scrisorile celorlalți din casă – da, da, ce te miri? Toți îmi scriu, doar tu nu – aflu că ai nevoie doar de … sănătate. Pentru asta trebuie să te adresezi unui medic. Sau s= te lași de fumat.

Așa că astăzi nu primești nimic, poate cel mai straniu mod de a afla că eu – visul copiilor – exist. Ho ho ho!

Moșul

Ținea foaia în mână și zâmbea. ”Cam ciudat Moșul ăsta.” Se joacă de-a Luna Nouă pentru care fiecare dorință e împlinită exact cum e spusă și Pronia nu adaugă și nu scoate nimic. Un pic răutăcios, dar bănuia că are o muncă destul de stresantă, așa că e scuzabil.

poza vineri 27

A observat după aceea că din zarva din casă a dispărut un zgomot. Chitara tăcea. Alecsia o lăsase deoparte și a venit la el cu un pachețel în mână. ”Tati, la grădi am făcut daruri ca să-l ajutăm pe Moșul. Ăsta e al tău!”

Liniștea se lăsase peste casă. Corzile avuseseră dreptate. Erau rupte și nu vor știi niciodată dacă la chitara aia va cânta cineva sau nu. Caluțul căzut într-o rână își încetase legănatul. Colierul zăcea pe masă, semn că undeva în casă dispăruseră de pe pradă și celelalte accesorii. Poate chiar îl aștepta și nu înțelegea ce-l reține tocmai azi, când se încheie Postul.

Mototolise, de emoție, o bucată de hârtie albă ce ar fi trebuit să fie capul unui om de zăpadă, cam zâmbăreț la ce viață efemeră avea și la ce morcov noduros folosea drept nas. În dreptul gurii avea pictată o pipă, semn clar că darul îi era adresat lui și numai lui.

Se gândea la strania enigmă din acea seară. Scrisoarea din mâna stângă spunea că Moș Crăciun există, iar capul lui Frosty din dreapta spunea că bătrânul care scrisese era un mincinos. Dar Frosty era el însuși un miracol de Crăciun.

Ah, Doamne, cine să-i înțeleagă pe bătrâni stresați și pe copii minunat escroci sentimentali!

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Faţă de cur

M-am uitat fix în ochii ei, am întins mâna mea peste masă şi am cuprins-o pe a ei. Am strâns puţin, doar cât să-i atrag atenţia că vreau să îi spun ceva important şi am scos cel mai bun compliment care mi-a trecut prin minte: „Ai o faţă de cur!”

fata

Probabil din cauza unei timidităţi bine ascunse sub platoşa de dur, încerc de fiecare dată să îmi aleg cât mai bine cuvintele. Sigur, asta implică să ai mereu la îndemână un arsenal de sinonime, să jonglezi cu ele, astfel încât fiecare nuanţă a ideii de exprimat să ajungă la interlocutor.

Un termen civilizat ar fi „dos”, dar parcă e prea general, poate însemna şi spatele sau ceva scuns, dosit după o uşă de debara. Ceva care nu e folosit, menit secretului. Nu era cuvântul potrivit.

Poate infantilul „poponeaţă” sau „popou” ar fi mers în acea situaţie. Dar nici acest cuvânt nu îmi place pentru că sugerează o joacă, ceva neserios, ceva de al cărui nume fugi. E un pseudonim pe care-l foloseşti doar din jenă faţă de cuvântul adevărat.

Un alt sinonim ar fi „fund”, dar e prea unisex, prea aminteşte de faptul că, până la urmă, nu suntem chiar atât de diferiţi. Plus că e banalizat, de vreme ce fund avem şi bărbaţii, femeile, dar şi sacii. Nu, nu era potrivit.

„Cur”, în schimb, descrie şi partea de trup la care te uiţi, dar are în el o nuanţă aparte. Venit din argou, din lumea dură a străzii, „cur” poartă în el şi dorinţa mea, promisiunea că un simplu licăr în ochii ei mă va face să rup hainele de gentleman de pe mine şi să mă arunc cu maximă masculinitate într-o relaţie cu ea…

În fine, complimentul meu nu a avut efectul scontat. Aş spune chiar dimpotrivă!

Poate că „faţă” nu a fost folosit bine? Mergeau mai bine „chip”, „mutră”?

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Moş Crăciun, să te spânzuri cu cravata pe care mi-ai adus-o!

Dragă Moş Crăciun,

Cred că ajunge cât ţi-ai bătut joc de mine! De zeci de ani, învăţ poezii, colinde, sunt cuminte, mănânc tot ce am în farfurie şi seara nu pun gura pe dropsuri! Iar tu ce faci? Îţi respecţi partea contractuală care-ţi revine prin tradiţie? Evident nu!

Cam de când am învăţat să scriu ţi-am trimis scrisorile despre care orice puşti crede că le citeşti cu atenţie, cumpăneşti gradul de cuminţenie şi apoi te pui pe împachetat maşinuţe, soldăţei sau păpuşi. Simplu, doar că eu am ajuns să cred că fie habar nu ai să citeşti fie nu dai bani pe hârtie igienică, scrisorile de la copii fiind de ajuns pentru tine, elfi, spiriduşi reni şi ce mai ai tu pe acolo.

Un exemplu: când ţi-am cerut o cravată? Sau, mai rău, ţi-a cerut vreodată cineva cravată? Şi, cel mai grav, ştii pe cineva care să fi cerut o cravată maro căcăniu, cu crenguţe verzi vomă de căţel otrăvit şi clopoţei care arată ca nişte testicule de berbec prinse cu şnur roşu?

Să îţi mai amintesc de unde ştiu că există astfel de cravate? De la tine am aflat, acum 3 ani, când s-au împărţit darurile de sub pom. Te ascunzi după fusta soacră-mii, spui că ea a ales darul şi mai şi foloseşti ca alibi faptul că femeia, nevinovată, fără să ştie ce e în pachet mi-a spus: Uite ceva pentru tine care să îţi amintească de mine!

Ca şi cum există pe lume vreo soacră care crede că poate fi uitată de ginere! Clar, o minciună care să-ţi acopere incompetenţa. Nu mai spun că e mare diferenţă între ce mi-ai adus şi ce îţi ceream eu în scrisoarea pe care, conştiincios, ţi-o trimisesem. În fine, o bilă albă pentru tine este că nu i-ai arătat soacrei scrisoarea de la mine. Oricum, eram băut când am scris-o şi un pic influenţat de postul ţinut de nevastă-mea.

În anul următor, cravata frumos împachetată stătea cuminte sub brăduţ, având pe ea o etichetă cu numele unui văr. Tu ai intrat cu alaiul de hohoho-uri şi toţi am cântat, ne-am prostit şi ne-am bătut cu crenguţe. De căcat, ştiu, dar eram optimişti, sperând ca măcar o dată ai citit scrisorile.

Se împărţeau darurile şi mi-am auzit numele. Mi-ai întins o cutie măricică, în care ghiceam tutunul aromat la care râvnisem de faţă cu nevastă-mea, când ai spus:

-Dar de ce nu porţi, fiule, cravata primită anul trecut?

-Ce cravată, Moşule, mă confunzi!

-Eh na, cum să uite Moşul, era o cravată maronie…

Nu îmi era teamă decât că o vei descrie şi vărul o va recunoaşte când îşi va deschide pachetul. Mă vedeam smerit, explicându-i soacrei cum e cu darul primit din mâna ei şi ascultând o predică despre ce nedreaptă e viaţa, că munceşti să creşti o fată aşa cum trebuie şi vine orice netrebnic şi şi-o bagă-n munca ta…

-Ah, mi-am amintit, dar aia e o cravată de purtat doar la ocazii speciale!

-Şi Ajunul la socrii nu e o astfel de ocazie?

Moşule, tu ţii cu ursul? Apoi m-ai trecut cu vederea şi ai ajuns la vărul în cauză.

E al treilea Crăciun de la cel în care am privit cravata. Nu vreau să îmi amintesc cum s-a terminat precedentul. Nu credeam că există atâtea cuvinte care să descrie un nerecunoscător.

Sunt în faţa oglinzii şi îmi potrivesc nodul la cravata, răscumpărată cu greu de la vărul despre care nici nu bănuiam că are atâtea necazuri financiare! Strâng nodul şi mă gândesc că e gâtul tău.

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

O nuielușă de la soacră-mea

Ce copil nu își lustruiește ghetuțele și nu le pune la ușă în ajunul Sfântului Nicolae? Fiica mea mai mare – îi spun așa doar ca să o deosebesc de cealalată, Sofia, pentru că nu are decât 5 ani și un pic – nu face excepție. Cu cele mai frumoase botine în mână – evident o coincidență, sunt și cele mai voluminoase – s-a apropiat de ușă, le-a așezat cât mai aproape de intrare, parcă vrând să prindă cele mai grele cadouri pe care Moșul, obosit, va încerca să le lase primele din brațe.

După ea venea Sofia, târând o cizmă uriașă de cauciuc, culeasă probabil de prin grădina abandonată acum designerului iernii. Ca să marcheze totuși obiectul, îndesase în cizmă o păpușă destul de moale, atât de înzorzonată și de urâtă încât numai un copil de 2 ani putea să se uite la ea tandru și să spună ”Pis”.

-Pananam! A spus Sofia, arătând bucata de cauciuc înmaronită de noroi.

-Taci, Zuf! Alecsia s-a întors spre soră-sa și i-a astupat gurița cu mâna. Ne aude Moșul și nu mai lasă cadouri!

Cumva Sofia s-a eliberat și a ținut să repete ideea care stătea să declanșeze un conflict cu Alecsia: ”Pananam!”

poza vineri 1

Patru adulți, un copil, o broască țestoasă și un număr considerabil de pisici – dintre care 3 negre, despre care se spune că sunt mai înțelepte – nu am reușit să înțelegem de ce spune Sofia ”pananam” și la pantofi și la pantaloni. Am alocat fiecare dintre noi mult timp subiectului, dar nu i-am dat de capăt, cel mai frustrant fiind că nici măcar ea nu va putea să ne mai ofere o explicație atunci când va vorbi mult mai bine decât o face acum. Ne-am mulțumit să mutăm, în dulapul ei, pantalonii cât mai departe de raftul cu pantofiori, măcar să nu provocăm traume copilului când urlă ”pananam”, cu degetul arătător îndreptat spre șifonier și să știm dacă vrea să-și schimbe pantofii sau pantalonii. Sigur, o altă soluție ar fi să o îmbrăcăm doar în fuste, cuvânt pe care-l pronunță destul de bine, doar că nu îl spune prea clar pe S și nu putem permite să vrea o fustă când sunt și străini în casă.

Dar m-am luat cu gândurile și am uitat de ce stau ascuns în întuneric, ținând un sac cu multe daruri. Fetele plecaseră de mult de la ușă, probabil sunt în paturile lor, refuzând oferta dulce a Moșului Ene și sperând că vor fi primele care vor auzi pașii greoi ai celuilalt moș, cărăuș al cadourilor preludiu ale celor de la Crăciun.

E senzațională senzația din fiecare an, când aștepți ca toți din casă să adoarmă și să le lași mici atenții în ghete. Când te miști încet, cu atenție să nu trezești pe cineva și să strici bucuria tuturor. Ești deodată Superman, Captain Planet, Zâna Măseluță și peștișorul de aur!

La ușă am văzut lucind și cizmele nevestei mele. Am zâmbit, eram pregătit pentru a-i satisface dorința de a fi copil măcar o dată pe an. Eram pregătit chiar și pentru cizmele mele de cowboy, pe care le ”uitasem” de cu seară în hol. În definitiv, nicăieri în povești nu se spune dacă peștișorul nu-și îndeplinea din când în când și lui câte o dorință!

Tocmai am pus cadourile când am simțit o mișcare în casă. M-am tras în sufragerie și am rămas nemișcat, aproape fără să respir. O umbră a apărut în hol, a cotrobăit pe lângă șirul de ghete și a dispărut, aproape pe nesimțite, așa cum a și apărut.

Inima îmi bătea tare. ”Doamne, există! Fantasma copilăriei prinsese viață sub ochii mei!” Nu mai aveam răbdare, cu emoții de puștan am mers în hol. Pe fiecare pereche de încălțăminte înflorise câte un dar nou. L-am luat pe cel sprijinit de cizma mea.

O nuia!

Am tras aer în nări, ca un căprior care adulmecă lupul, ca Scufița Roșie când a văzut că florile de câmp pot mirosi a blană cenușie. Parfumul inconfundabil al soacrei lua locul fantasmei copilăriei.

Undeva, în întuneric, cineva râdea de Superman, Captain Planet, Zâna Măseluță… dar peștișorul de aur își restarta setul de dorințe proprii!

 

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Ştiu să-i spun „Iartă-mă!” unei femei. Am şi exersat mult timp

 

-E post!

Mi-a aruncat o privire care m-a lovit drept în centrul dorinţelor, dacă aşa s-o chema.

-Ştiu, dar m-am gândit că asta înseamnă că nu mâncăm fripturi, nu că…

-Parcă eu nu ştiu la ce te gândeşti tu toată ziua. Adică eu nu văd cum te uiţi după mine ca şi cum aş fi o bucată de carne?

Perioada asta a anului este mai dificilă chiar decât Postul Paştelui. Normal, primăvara, în cele 40 de zile dinaintea măcelului de miei, mi se pare că e mai greu decât iarna.

-Ok, iartă-mă, promit că…

-Ce să promiţi? Dacă promisiunile ar sta pe umeraşe te-aş fi evacuat deja din şifonier.

Vroiam pace aşa că nu am mai spus că oricum eram aproape dat afară din şifonier. Dar acum nu era important să ne măsurăm în vorbe. Un bărbat trebuie uneori să dea dovadă de înţelepciune şi să cedeze. Până la urmă, două lucruri fac un cuplu să meargă ca uns, cedarea în problemele care nu te deranjează prea tare şi capacitatea de a face ce-ţi trece prin cap, susţinând că orice idee i-a trecut ei mai întâi prin cap. Un „Iartă-mă!” şoptit când sunteţi doar voi doi nu doare şi nu lasă urme. Plus că, dacă se laudă cu vorbele smulse direct din soclul statuii masculinităţii tale, poţi oricând să o negi sau să o dai pe glume.

Dar acum lucrurile nu stăteau ca de obicei.

-Puteai măcar să aştepţi să mă spovedesc! Dar ţie nu îţi pasă de nimic. Ah, bărbaţii nu au nimic sfânt!

Posibil, dar unele lucruri le facem din instinct. Nu e reavoinţă, ochii văd, inima cere şi… aşa suntem noi, mai sensibili la cererile inimii. Oricum nu pot trăi fără noi!

foto text vineri

Am dat să ies din cameră, asta fiind o cedare şi mai mare decât „Iartă-mă!”.

-Unde pleci acum?

-Păi, să îţi fac altă cafea. De unde să ştiu că iese aşa scandal că am pus o picătură de lapte…

-La ce bun? Răul e făcut! Am apucat să beau din ea. Postul e stricat. Clar din cauza ta!

M-am oprit în uşă. Mi-a străfulgerat o idee. Cred că-mi şi luceau ochii.

-Să nu te gândeşti la vreo prostie. E post în continuare!

Posted in Texte de vineri | 2 Comments

Black Friday la bordel

„Faţa ei avea expresivitatea unui piept de pui la grătar cu garnitură de legume fierte. Ochii ei erau puţin mai vii decât ai unui cap de miel fiert prea mult în ciorba de Paşte. Şi dinţii îi avea asemănători cu ai mielului.”

Prietenul meu era încă sincer marcat de imaginea din trecut pe care o retrăia povestindu-mi. Poate l-aş fi cruţat de momentul crud al unei amintiri traumatizante, dar mă interesa restul poveştii. Plus că era o şansă ca destăinuindu-se cuiva să treacă peste durere şi să meargă mai departe.

„Afişul cu reducerile era atât de mare încât până să intre nu am văzut cine – sau mai exact CE era înăuntru! Adică, nu mă înţelege greşit, ştiam că e un bordel, dar sperasem sincer ca înăuntru să fie femei. Sau, în fine, fiinţe despre care să ştii din prima că sunt femei!”

Omul se nimerise singur, într-o delegaţie într-o capitală europeană, în ziua marilor reduceri. Febra tăierilor lovise şi un bordel, de pe o stradă ale cărei trotuare erau luminate doar de felinarele roşii ale stabilimentelor. Acuma nu mă întrebaţi ce căuta el tocmai pe acea stradă! Poate se pierduse în labirintul de beton, căutând cea mai potrivită atenţie pentru soacră-sa.

„Intrasem, aşa că nu puteam sta ca prostul sau să fug şi atunci m-am trezit interesându-mă de promoţii:

-Am văzut că faceţi reduceri de Black Friday…

Mie îmi era neclar dacă reducerea consta în ce au clienţii de plătit sau creştea suma plătită de fiinţa de la tejghea pentru că te uitai la ea.

-Da, reduceri mari. Ce v-ar interesa?

-Păi…

-Promoţia e că, la orice produs, plătiţi 3 şi primiţi 4.

Am zis că e ofertă bună. Trebuie să mă înţelegi, m-am gândit că nu puteau fi toate 4 ca aia de la recepţie, adică nu cred că pe lume erau 4 atât de urâte ca aia de la recepţie.”

Îl înţelegeam, cum să nu-l înţeleg. Noi bărbaţii avem un al şaselea simţ, al toleranţei.

„Am întrebat cât costă, mi-a spus, am crezut că ăla e preţul pentru 3, s-a dovedit a fi preţul pentru una, aşa că am scos din buzunar diurna pe toată delegaţia şi i-am pus-o pe tejghea. A luat banii şi s-a uitat la ei ca şi cum se mira că unul cu faţa mea putea deţine bancnote reale. Brusc mi-a zâmbit şi mi-a spus:

-Bine aţi venit la…

Eram acolo de două zile. De unde să ştiu limba aia butucănoasă? Am rugat-o să traducă. Plăteam 3 şi primeam 4, merita să ştiu numele bordelului. Mi-a spus în engleză:

-Bine aţi venit la Paradisul Băieţilor în Furou!”

Eu nu ştiu de ce ne încăpăţânăm să facem lucruri la care nu ne pricepem, chiar dacă ne străduim pentru a ajuta un prieten. Adică e clar că nu mă pricem la psihologie. Auzi la mine, se destăinuie cuiva şi durerea scade, făcându-l să meargă mai departe! O prostie, plângea ca un copil după ce mi-a povestit.

Posted in Texte de vineri | Leave a comment