Category Archives: Texte de vineri

Am avut un prieten – spun ”am avut” pentru că în timp am aflat că ne despart foarte multe lucruri – care mi-a relatat o poveste foarte stranie.
Cică se certase cu nevastă-sa și, deși știa că femeii îi plac freziile, i-a cumpărat un buchet de crizanteme.

Foto Alex Mazilu

Poate fiindcă dantura e în cap, unele dureri de dinţi se comportă ca şi cum ar fi inteligente. Apar când ai treabă, te chinuie o zi şi o noapte, dar, când ajungi la uşa dentistului, dispar ca prin minune.
O durere din asta „inteligentă” m-a chinuit şi pe mine zilele trecute şi, după ce o noapte întreagă m-a făcut să muşc din luna plină, m-am decis să o duc la „abatorul de dureri” şi să o văd ducându-se pe gaura scuipătoarei.
În sala de aşteptare eram eu, un tip cu o faţă mai tristă decât a unui fotbalist care află abia după ce a dat primul gol care e poarta adversă şi o doamnă venită probabil direct de la o petrecere. Tipul venise primul, aşa că a intrat imediat ce asistenta a deschis uşa cabinetului.
Dacă vreţi, pot băga aici o secvenţă clasică, cum de dincolo de uşă se auzeau ţipete şi scrâşnetul frezei, cum inima mi se micşora la fiecare scârţâială a fierului în os, dar nu era aşa. Dincolo de uşă era o linişte suspectă, ca în crimele Aghatei Christie.
Am luat o revistă veche de pe masă – ştiţi genul, le găsiţi în orice sală de aşteptare, ca şi cum ultimul lor furnizor de ziare murise de o lună – şi mă gândeam că durerea se ascunsese undeva în măruntaiele capului meu şi că doctorul urma să scobească după ea. Senzaţia e bizară! Inima spune „Şterge-o!” iar mintea te îndeamnă să mai stai. Şi atunci cauţi în jur motive să nu pleci.
Peste marginile hârtiei lucioase, am privit-o pe colega mea de suferinţă.

(mai mult…)

După maldărul de haine de pe pat nu ştiam dacă se pregăteşte de vacanţă sau să mă părăsească. Amândouă variantele erau destul de proaste. Prima însemna că vrea să târâm după noi la mare tot şifonierul, a doua… în fine, uneori pare nasol să te lase baltă.
Câteodată bărbaţii uită de instinctul de conservare, aşa că am îndrăznit o întrebare. Nu mă adresam ei direct, ci maldărului de haine, dar eram sigur că e undeva în spate, pentru că periodic zbura câte o bluză sau o fustiţă:
-Le scoţi pe toate ca să alegi ce luăm cu noi?
Deasupra hainelor a apărut capul ei. Părul blond era ciufulit. S-a uitat la mine ca la o bluză de acum doi ani. Nu mi-a răspuns. S-a mulţumit să se strecoare afară şi să dea drumul la muzică, în sufragerie.

Fără să scoată vreun cuvânt s-a întors la gura minei pe care o săpa în dulap. „Minereul” începu din nou să iasă la suprafaţă.
Am înţeles că nu avea chef de vorbă, dar pe mine mă mânca limba:
-Dacă vrei, te ajut să pui unele dintre lucruri la loc… în şifonier…
De data asta, privirea de sub smocul ciufulit mă fixa, după reţeta boldului, gândacului şi a insectarului.
-Adică ţie nu-ţi pasă că mâine plecăm?
Acest „nu-ţi pasă” avea ceva din tonalitatea unui „te-ai căcat în mijlocul casei”!
Sigur că-mi păsa. Visam de destul de mult timp la soare. Apă şi nisip.

(mai mult…)

De unde stăteam îi vedeam numai labele picioarelor. Călcâiele semănau cu pământul scrijelit de uscăciune. Între buzele galbene ale şanţurilor, se adunase amintirea pământului pe unde călcase. Din când în când, îşi depărta degetele mari de celelalte, precum şipcile unui gard şi, prin crăpătură, se iţea un chip zbârcit, ca şi cum pielea căzuse pe lângă craniul micşorat de timp. Dacă zâmbea, dezvăluia un şirag de pietre îngălbenite, tocite de valuri violente de băutură.
Dar n-o judecam, era muza prietenului meu. Doar o priveam. Şi mă minunam.

Te aştepţi ca o muză să fie o femeie frumoasă, care să aibă o atitudine glorios-graţioasă. Cu o mână ridicată spre Divinitatea de unde va veni inspiraţia, cu cealaltă ţinând marginea unei togi romane, ale cărei falduri cad de pe nuri. Sau poate o femeie care inspiră acelaşi aer cu noi, dar expiră mister.

Sau, în fine, aşa mă gândeam eu că trebuie să arate o muză adevărată. Erau doar închipuiri pentru că nu am avut niciodată o muză. De altfel, tocmai lipsa de inspiraţie m-a făcut să-i mărturisesc prietenului meu că, de o bună bucată de timp, nu reuşeam să scriu.
-E o chestiune de muză, mi-a spus el, după ce mi-a ascultat păsul. Vino la mine într-o zi când am program de scris. Vine şi muza mea. Vei vedea cum se face.

(mai mult…)

Nu ştiu ce am avut în ziua aceea, dar am simţit nevoia ca tot ce fac să fie şi pe placul nevesti-mii.
De dimineaţă am făcut cafeaua. Am pus mai puţin zahăr, să fie mai mult pe gustul ei. Ba chiar am luat glastra cu crini aurii şi am pus-o cât mai aproape de locul unde-şi bea ea cafeaua de dimineaţă.
Am mers până acolo încât nici măcar n-am înjurat când m-am tăiat la bărbierit. Un bărbat ştie ce să sacrifice pentru femeia lui!
La birou, am stat doar puţin pe Facebook. Am fost sârguincios şi, după prânz, am sunat-o şi m-am interesat ce a mâncat la prânz.
Când am ieşit, am privit cerul.

M-am gândit că îl faci fericit pe cel de alături doar dacă te străduieşti să vezi realitatea ca el. Şi e uşor atunci când pentru asta trebuie să o distorsionezi doar puţin. Poate că asta e iubirea, doi oameni care-şi deformează fiecare realitatea ca să coincidă cu a celuilalt. Şi apoi trăiesc în realitatea lor. Parcă îi spune „cămin”, nu?
M-a simţit un pic schimbat, aşa că nu m-a lăsat singur să merg să iau copilul de la grădiniţă. Ne-am ţinut de mână cât s-a jucat fetiţa-n parc.
Ne-am şi sărutat.
Seara, într-o cafenea, ascultam muzică şi priveam în gol.

Priveam în gol, dar, la un moment dat, golul mi s-a umplut de cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată, iar continuarea…

(mai mult…)

Nu mă întrebaţi de unde ştiu, dar fix acum 11 ani a plouat. A plouat mult. „A belşug” ar spune unii, dar eu pot jura că nu toate superstiţiile sunt adevărate.
Copiii dorm. Sting toate luminile din casă şi mă duc spre bârlogul începutului de noapte. În bucătărie, dau drumul la un post de radio de muzică country veche şi mă aşez în spatele unei pipe. Vanilia arsă-n braţele unei caise confiate cuprinde camera, cum umple tot cartierul fluieratul sub geamul iubitei.

Fix acum 11 ani a plouat.
Şi acum abia a trecut o rafală din aia care transformă aerul începutului de vară într-un imens ceai de tei. Mă duc spre balcon să mă cert cu noaptea că-mi strică pipa.

(mai mult…)

Viaţa te aduce de multe ori în nişte situaţii ciudate. Pe mine, de exemplu, din grija pentru sifonul din pardoseala băii mici, am ajuns să îmi iau la revedere pe vecie de la o femeie pe care nici nu o cunoşteam.
Nea Biju – instalatorul recomandat de o vecină care are o prietenă a cărei soră făcuse ceva reparaţii-n casă – stătea cu fundu-n sus şi cotrobăia în măruntaiele instalaţiei. Din partea cealaltă a bucăţii de carne şi pantalon pe care mi-o arăta s-a auzit:
-Se mai înfundă de la păr.
M-am frecat pe chelia lucie şi am dat din cap, negândind că poziţiile noastre nu-i permiteau să mă vadă. Nu l-a deranjat şi a spus:
-Am înţeles că sunteţi un fel de scriitor.
Am dat din nou din cap. „Un fel de” suna ameninţător, dar nu sesizasem atunci. Observasem doar cum pantalonii salopetei lui Nea Biju coborau la fiecare mişcare şi dezveleau nişte chiloţi care mă făceau să cred că e neînsurat. Mă înşelam.
-Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Şi uite aşa, el dând din fund şi eu din cap, m-a convins să-i concep o scrisoare, „doar câteva rânduri, dar bine simţite”, prin care el îşi lua adio de la Flori, nevastă-sa. Eu eram la laptop, el cu şarpele de metal în mână.

(mai mult…)

Ţinea telefonul lipit de faţă parcă era mâna maseuzei de la un salon erotic, de la care tocmai îşi lua la revedere fără să achite.
Mă enervează când unul se bagă-n sufletul tău, aşezându-se pe terasă destul de aproape ca să-i miroşi cafeaua sau să-l auzi când vorbeşte la telefon. Iar muzica, ei bine nici măcar muzica…

… nu reuşea să acopere vorbele-i:
-Nu te ţin mult, dar e o zi minunată şi nu ştiam dacă am apucat să-ţi spun îndeajuns că te iubesc.
A făcut o pauză, probabil că femeia de la celălalt capăt îşi făcea o insulină.
-Gata, te las, îţi mai spun o dată „te iubesc” şi închid. Te iubesc.
După ce l-am auzit, regretam că pusesem două linguriţe de zahăr în cafea. Totul mi se părea prea dulce. L-am văzut că ia din nou telefonul. A aşteptat să-i răspundă.

(mai mult…)

Dacă viaţa nu ar fi avut alte planuri cu mine, astăzi aş fi avut un program special. De câteva zile, ar fi fost pregătit un cadou, atent împachetat, ales şi pus cu grijă. De dimineaţă l-aş fi luat la mine. Înainte de a pleca de acasă aş fi sunat-o, i-aş fi urat „La mulţi ani!” şi apoi i-aş fi spus că am treabă, că nu cred că ajung pe la ea. Iar ea ştia că o mint. Pe o singură femeie din viaţa unui bărbat acesta nu o poate minţi niciodată.
Indiferent câte treburi aş fi avut, le-aş fi încheiat destul de devreme pentru ca, la ora cinei, să ajung la uşa ei. Până să sun, las mirosul de mâncare caldă ce vine dinăuntru să se amestece cu parfumul florilor luate din drum. Liliac.
-Vai, nu te mai aşteptam! Spune ea, dar în spate văd masa pusă şi ghicesc între zeci de arome şi mâncărurile mele preferate.
Florile poposesc în glastra unde le aştepta deja apă proaspătă. Nu deschide cadoul. Parcă nu vrea să irosească nici măcar o clipă din cele pe care le petrec la ea.

(mai mult…)

Portarul s-a uitat la mine ca la un gândac care trebuie să urce un deal ca să ajungă la el. Avea şapcă, uniformă, toate păreau mari, ca şi cum înainte postul fusese ocupat de un uriaş care murise subit de autosuficienţă. Nu aveam chef de discuţii, aşa că am spus doar:
-Sunt băiatul de la pizza. Am o comandă de…
-Mergi drept în faţă. Nu intra aiurea şi stai pe margine. Se circulă în viteză pe culoarul ăsta.
Camera „A”. Nu putea fi greu, din faţă venea un amestec de parfumuri, un fel de curcubeu, doar că, în loc de culori, adunase toate aromele care pot trezi un bărbat. Era miros de mângâiere, de atingere, de apăsare, de sărut, de… hai, că nu intru chiar aşa în amănunte. Pe drum m-am ferit de vreo două rachete, o fată care alerga cu un bulgăre de mătase în mână. Cred că îl furase. Şi un puşti cam efeminat care fugărea o rochie. Cred că voia să o probeze.
De câte ori se deschidea uşa din faţa mea, răzbătea o muzică.

Un ritm care te făcea să te uiţi în jos după paşi de femeie. Da,
eram tânăr atunci şi foloseam pe zi cuvântul „femeie” mai des ca „bună ziua”. Dar nici nu prea aveam cu cine să mă salut în acele vremuri.
Când am împins uşa… Raiul se înmiise doar pentru mine. Vreo sută de femei îmbrăcate de gală se foiau ca şi cum Dumnezeu crease totul şi uitase să facă mărul.
Nu ştiu cum îmi jucau ochii, dar palmele mi se încinseseră atât de tare încât, prin husă, pizza mi se părea rece.
-Ce dracu’ cauţi aici?
A ţipat la mine o doamnă care încerca să se acopere cu o rochie. Cred că era a fiicei ei. Totuşi, o doamnă de vârsta asta cu un copil atât de mic?
-Pizza, doamnă. Am o co…
-Vezi acolo în spate.
„În spate” însemna un buchet de flori. Erau patru, asta însemna… dar trebuia să scap de pizza aia din mână, aşa că m-am apropiat de ele, indiferent de riscuri.
-A dat Domnu’, a pus una dintre ele. Mi-a luat cutia din mână şi s-a uitat la bon şi a aruncat banii ficşi în husă. Simţeam satisfacţia gândacului care urcă dealul şi vede că în vârf nu-s firimituri.
-Ia uită-te la el ce faţă a făcut! Cea care a vorbit s-a uitat cu subînţeles. Eu zic că e mut. Ştiţi ce, eu-i dau un bacşiş gras dacă spune ceva frumos despre rochia mea.

S-a rotit sub ochii mei şi a aruncat scântei de gheaţă. Nu-s eu mare meşter în vorbe, dar cuvintele „bacşiş gras” m-au stimulat cumva:
-Ce să spun? Poate doar că o rochie ca asta bântuie visele băieţeilor care adorm cu Crăiasă Zăpezii-n gând şi apoi, când o regăsesc la maturitate, zâmbesc ca în pătura bunicii. Şi se termină cu decolteul, atât cât îi trebuie unui bărbat să viseze. Mă scuzi dar nu pot să nu remarc şi voalul de pe umeri, tot alb, dar mai subţire, ca şi cum zăpada se topeşte când te apropii de ochi.
Când s-a uitat la mine m-am gândit că poate or fi şi ceva firimituri pe vârful dealului. Mi-a aruncat 10 lei în husă.
-Cam îndrăzneţ pentru un pizza boy! Dar nu era pic de supărare în tonul ei.
-Stai, a spus a doua femeie din grup, dau şi eu bacşiş pentru vorbe.

-Nu pot descrie o rochie roşie cu atâtea margini brodate fără să mă gândesc la rana lăsată de un Cupidon care şi-a abandonat arcul pentru o armă de calibru mai mare. Nu, asta nu e rochie, e sângele admiratorilor adunat în cupele florilor de pe mormintele lor.
Alţi 10 lei au zburat în husă. Prinsesem curaj aşa că m-am întors spre a treia doamnă. A scos 10 lei şi i-a aruncat în husă:
-Te-ai holbat destul la noi! Şterge-o, mie nu îmi trebuie complimente!

-Doamnă, mulţumesc, chiar nu ştiam ce să spun despre rochia asta. Dacă cealaltă roşie e ca sosul picant, asta e ca ăla dulce. Ai nevoie de el ca să înţelegi că ai exagerat cu ingredientele din mâncare. Liniile drepte, funda, e un dar, doamnă, şi te tenteză, dar doar cel căruia îi e hărăzit poate să-l deschidă. Aşa că doar el poate spune ceva de rochie şi dar. Nu, v-aş fi luat banii de pomană, nu-mi vine nici un compliment în minte.
Deja întinsesem mâna după husă, gândind că puţini oameni îşi au simultan mulţumite buzunarele şi sufletul, când a patra a spus:
-Şi eu?

-Lasă-l, dragă, să plece, a câştigat mai mult decât pe pizza!
-Nu, nu mă grăbesc şi pot da şi eu bacşiş, ca să zic aşa, în cuvinte.
-Hai că devii… Spune şi şterge-o!
-Uite, la rochia asta mă gândesc de când am intrat. E un peisaj care merge, e vara, când te aşezi la umbra unui măr şi te rogi sa auzi şuierul unui şarpe. Sunt atât de multe frunze, dar părul roşu te face să ai răbdare, întotdeauna vine toamna.
-Măgarule!
Cuvântul mustrător a plutit prin cameră mai lin decât au aterizat ultimii 10 lei în husă. Am luat-o şi m-am îndepărtat. De unde m-am oprit le vedeam mergând spre podiumul de prezentare. Am stat şi am ascultat aplauzele. Nu se comparau cu vorbele mele!
Atunci am văzut-o pe a cincea doamnă. Ascultase tot.

Se uita la mine ca la un gândac care, sătul, se prăjeşte în soare pe un vârf de deal. M-am apropiat de ea şi… sincer, cred că-mi terminasem cuvintele cu doamnele dinainte, pentru că nu am putut decât să tac şi să mă rog să pot da 10 lei să nu aflu ce gândeşte despre mine.

PS Superbele rochii cu care mi-am îmbogăţit imaginaţia au fost create de Eli Lăslean iar cadrele ale celor de la PhotoNxt au fost surprinse la un eveniment caritabil, organizat în beneficiul copiilor cu probleme grave de sănătate. Doamnele care au plănuit evenimentul au „slujit” ca modele la o prezentare absolut desăvârşită.
PS Son Of A Preacher Man în interpretarea englezoaicei Dusty Springfield e de ani buni în topul celor mai bune 500 de piese din lume. Ultima oară ocupa locul 240. A fost înregistrat dintr-o întâmplare, în 1968. Springfield a făcut o sesiune de înregistrări în Tennessee şi, fiind în patria country şi rock’n’roll, melodiile alese au fost din aceste stiluri, destul de departe de twist-ul care-i adusese celebritatea în Europa. Son Of A Preacher Man zăcea în sertar, după ce fusese refuzat de Aretha Franklin.
Într-o săptămână a ajuns hit. Printre sutele – poate mii – de cover-uri se numără şi al Arethei dar şi al surorii ei.