Poveste cu un Dumnezeu puţin ruşinat de ce a făcut

E weekend, aşa că dă-i în constituţionala mea şi să ma pupe-n csat, azi vreau să vorbesc despre muze. Poate şi pentru că multe din lucrurile care ni se întâmplă sunt inspirate de femei, sau cel puţin aşa pare, la o primă şi, evident neserioasă, vedere. Femeie-muză, de multe ori m-am întrebat care anume din calităţile unei femei o transformă şi în muză. Adică, ştim trăsătura dintr-o femeie care o transformă din obiect al adoraţiei în sursă de inspiraţie? Tehnic, imaginaţia o ia razna în faţa unei muze.  Poate că ea e doar frumoasă, iar cel ce o priveşte e doar un om şi atunci totul se reduce la un act sexual, reuşit sau nu, depinde câtă bază pui pe imaginaţie în chestii de astea. Dar nu la genul ăsta de inspiraţie în faţa unei femei vreau să mă gândesc în acest weekend. Ci la femeia care te inspiră să creezi, să laşi ceva în urma ta sau măcar să te ridici după ce ai căzut. Adică muză, dar nu una din cele nouă fiice ale lui Zeus, ci una mai pământeană, mai accesibilă.

Ca tip ce a scris femeilor în cursul anilor pot spune că sunt două genuri de astfel de texte. În primul rând sunt poezelele menite a îi arăta că eşti un romantic incorijibil şi că vrei de la ea dor să o ţii de mână în parc şi că nici nu te gândeşti la sex. După ce o citeşte şi se înduioşează, roşeşte şi te pupă timidă pe obraz, sper că eşti destul de bărbat să treci rapid peste plimbarea prin parc, pentru că altfel, vorba derbedeilor, o să o pupi în fund pe lumea cealaltă. Al doilea tip frizează arta – şi creaţia, aşa cum o definim de obicei, dar şi arta unei femei de a fi atât de femeie până la a inspira aşa ceva. E vorba de a crea ceva cu gândul la ea. Şi, de la cele nouă legendare fete până în zilele noastre, cred că marile opere ale omenirii au fost sculptate, scrise, compuse, zidite, filmate cu gândul la câte o femeie cu veleităţi de muză. Mai mult, îmi place să cred că relaţia muză-artist merge până la o comuniune mentală ce se distruge doar odată cu opera inspirată.

Acum aş vrea să aveţi răbdare să ascultaţi o melodie pe care poate că o ştiţi deja, „ Me and Bobby McGee” cu Janis Joplin. Mulţi s-au legănat pe ea, dar puţini ştiu că ea îşi cânta de fapt cântecul de lebădă. Şi că de fapt acest cântec a fost inspirat de ea. Adică o muză ce îşi inspiră o operă, o interpretează şi apoi moare subit, ca şi cum atât a avut Dumnezeu de cerut de la ea şi orice altceva ar fi fost de prisos.

„Me and Bobby McGee” a fost scrisă de iubitul lui Janis Joplin, Kris Kristofferson. Acum, după 30 de ani, el e mai cunoscut ca ea, dar atunci, în vara lui 1970, ea revoluţiona muzica mondială cu vocea ei unică, iar el era un fost măturător, în studiourile unde deja înregistrau Johnny Cash sau Roger Miller, care încerca să-şi plaseze melodiile starurilor country. Diva rock îl iubea şi evident şi el pe ea. Cu gândul calat pe ea, scrie melodia. Are în ea unul dintre cele mai frumoase versuri din muzica country: mă simţeam la fel de jerpelit ca blugii de pe mine, devenit în timp o adevărată lozincă a derbedeilor de pe întreg mapamondul, poate cea mai bună definiţie a aspiratorului de femei care este combinaţia de blugi tociţi, barbă nerasă câteva zile şi o privire în care se amestecă un strop de romantism, ceva şmecherie şi reflexia altor zări.

Kristofferson nici nu se gândea să îi dea melodia iubitei sale. A umblat mult până a acceptat să i-o cânte Roger Miller. Trubadurul baladelor de vagabondat prin toată America acceptă şi „Me and Bobbie McGee” urcă pe locul 12 în charturile de country. Nu am scris greşit, iniţial melodia avea în titlu prenumele unei femei, logic.

Între timp, Joplin aude cântecul şi vrea să-l interpreteze. O înregistrează fără să ştie Kristofferson şi chiar vrea să îl includă pe albumul Pearl, ce urma să fie lansat în iarna lui 1970. Pe 4 octombrie, însă, dintr-o supradoză de drog, injectată accidental sau voit, nimeni nu ştie, muza moare. Avea 27 de ani. El ascultă pentru prima oară versiunea de studiou a melodiei interpretate de ea după ce Joplin era moartă. Versiunea înregistrată de Janis Joplin a rupt în timp barierele unui simplu hit, fiind pe poziţia 148 în topul celor 500 cele mai bune melodii ale lumii. Ca şi cum Dumnezeu, puţin ruşinat de ce a făcut, a hotărât să aşeze lauri pe rodul iubirii-inspiraţiei din sufletele celor doi creatori.

După moartea iubitei, Kris Kristofferson a oferit balada oricui a dorit să o cânte, dar el nu a putut să o interpreteze pe o scenă timp de 20 de ani. La final, ascultaţi-o şi cu el, alături de Johnny Cash, Willie Nelson şi Waylon Jennings, trei giganţi care, în urmă cu mulţi ani, au intuit un talent în măturătorul din studioul Sun Phillips.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

6 Responses to Poveste cu un Dumnezeu puţin ruşinat de ce a făcut

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.